Reflectii de "log-er"

Log in şi sunt aici! În lumea pestriţă a internetului. Ce caut eu aici? Informaţii? Relaţii? Ce-mi oferă internetul şi ce vreau eu de la el? Am început din necesitate. Acum doi ani nu mi-aş fi imaginat ce voi găsi aici. Toată lumea are calculator, toată lumea are internet, vreau şi eu să fiu în rând cu lumea! Scriu logger intenţionat pentru că încă nu sunt sigură cum funcţionează treaba cu blogul. Ce e blogul? Locul în care îmi înfig unghiile în piept şi las să curgă de acolo emoţii, simţiri, gânduri, direct pe pagini publice, sau locul în care pot fi cu uşurinţă orice altceva decât sunt în realitate? Cine mă poate verifica? Imaginaţia mea, alimentată de ceea ce văd pe aici mă poate convinge să fiu orice doresc. Îi dau curs? Sau încerc să rămân eu însămi? Cât pot publica şi cât nu? Ce pot publica şi ce nu? Cât din mine las pe aici şi cu ce risc? Îmi amintesc începutul meu pe netlog. Îmi fac pagina, pun o poza şi intru să verific. Mă sperii. Cineva face o remarcă deplasată. Dau bir cu fugiţii şi neştiind cum să ştreg pagina, o las acolo. După două luni aud din nou de netlog. Curioasă, revin. Îmi fac prieteni. Începe să-mi placă. Încep ziua în faţa monitorului, trimiţând şi citind mesaje. O activitate plăcută care mă convinge că exist şi contez. Aveam nevoie de asta? Nu. Aveam relaţii în carne şi oase pe care acum le neglijez. Şi atunci de ce continui? Dă dependenţă? Cu siguranţă. Mă trezesc şi privesc spre modem. Are doar luminiţa de veghe aprinsă. Vai de mine, cum îmi verific azi contul? Aproape intru în panică. Sun la reţea să remedieze defecţiunea şi îmi caut motivaţia: doar plătesc abonament, nu? Asta să fie? Sau gândul că nu suport să stau departe de prietenii mei o zi?! Am gânduri adunate pe hârtie de ani întregi. Le trec pe foi virtuale. Ce să fac cu ele? Caut un loc unde să le public. Dau de o cafenea. Mi se pare un loc potrivit! Mă înşel rău. Sunt făcută albie de porci. Oamenii nu îmi înţeleg sentimentele, le iau în tăbarcă. Încerc să şterg contul şi nu pot. Decretez: acest site este cel mai neserios din câte am vizitat până acum! Renunţ să mai intru. Dar îmi las acolo o urmă de suflet şi regrete: cine m-a pus? O vreme nu mai intru nicăieri. Mă mulţumesc cu mailul. Dar mă trage aţa înapoi. Ce mai găsesc? Dau de oameni faini. Au gânduri bune. Mă încurajează să revin. O fac, dar cu rezerve. Nu mai am curaj să-mi expun chiar aşa sufletul. Unii au alte valori şi nu le pasă ce furtuni nasc cuvintele lor. Până la urmă cine hotărăşte ce e valoros şi ce nu? Cine decide ce e poezie, ce e proză, ce e publicabil? Toţi suntem cunoscători. Toţi ştim totul şi ne dăm cu părerea pentru că e la liber! Este loc pentru toţi. Tocmai asta nu înţeleg: dacă este loc pentru toţi, de ce nu încăpem unii de alţii? De ce căutăm cu atâta duşmănie să ne desfiinţăm reciproc? De ce ne ascuţim dinţii ca lupul din poveste ca vorbele să fie cât mai mieroase, pentru ca atacul să fie şi mai de efect? Care e limita bunului simţ? Oare de ce nu putem pur şi simplu să lăsăm în pace ce nu ne place? De ce simţim neapărat nevoia să aruncăm cu pietre? Asta ne ridică în proprii ochi? Sau credem că suntem mai buni ca alţii dacă găsim ceva rău de spus? Deci, ce să fac? Să îmi înfig unghiile în piept şi las să curgă de acolo emoţii, simţiri, gânduri, direct pe pagini publice, sau să fiu orice altceva decât sunt în realitate? Sunt om, am nevoie să mă exprim, oare dacă pozez în alcineva, nu mă va durea aşa rău dacă voi fi atacată şi voi putea face haz în voie de cei care mă bălăcăresc? Sau ar fi mai simplu să opresc monitorul şi să mă întorc între cei reali, pe care i-am neglijat?!