Gândiţi-vă la un exerciţiu fizic obositor: alergatul, drumeţiile pe munte, înotul…. Ce se întâmplă cu noi atunci cand facem aceste exerciţii şi ne concentrăm asupra durerii? Ne oprim. Asupra căriu lucru trebuie să ne concentrăm pentru a merge mai departe, pentru a contracara senzaţia de durere pe care o simte corpul nostru? Când întrebi sportivii de performanţă ei răspund că se concentrează asupra finish-ului, asupra momentului decernării premiilor, asupra a ceea ce văd în jur, asupra unei amintiri plăcute, asupra duşului care urmează.... Această concentrare determină starea lor de spirit, care determină rezultatele care vor urma. Putem vizualiza mental cum vom perepe lumea şi circumstanţele. În cazul multor persoane viitorul reprezintă o amintire a trecutului pentru că repetă tipare comportamentale învăţate în trecut şi le proiectează asupra evenomentelor viitoare. Citez dintr-un articlo de pe eva.ro, „Relatia dintre stima de sine-dorinţă/acţiune-nonacţiune”:
"Inchide ochii si permiteti un mic exercitiu: Propuneti un moment de relaxare, cateva minute cu tine insuti. O adevarata delectare!... Cata liniste, cat echilibru pot aduce cateva momente de relaxare in care gandurile, mintea par a se imprastia si aduna in acelasi timp fara vreo destinatie anume, fara ca tu sa faci vreun efort de a o ghida spre vreo destinatie sau tematica anume. Pe acest fond de relaxare placuta, cu ochii inchisi sau deschisi (cum iti este mai usor), cauta sa intri in contact cu acea parte din tine numita stima de sine. Odata simtita prezenta, vizualizeaza-ti propria stima de sine!""Poate fi un sentiment, o calitate, o imagine, un succes, o minge, o persoana, o amintire, permite-i "rationalului" sa se opresca la primul impuls si cu ochii interiori surprinde acel licar, acea imagine, acel ceva care pentru tine reprezinta stima de sine si incerca din ce in ce mai mult sa-i dati culoare, intensitate; sa o faci sa devina cat mai vie pe acel fundal, ecran interior. Foarte bine! Asa, foarte bine! Cat mai viu, cat mai intens! Este o parte importanta din tine! Ramai surprinsa de tabloul care se creioneaza in fata ochilor tai! Foarte bine! Acum, odata resimtita intensitatea sentimentului de stima, remarca undeva in dreapta sus un buton asemeni celui de reglare de volum al unui radio vechi si prafuit. Da! Acolo. Foarte bine!”
"Stim cu totii la ce foloseste un astfel de buton. Relaxat si detasat, asemeni unui fin observator, te invit sa rotesti usor spre stanga butonul. Foarte bine! Observa ce schimbari s-au petrecut pe acel ecran interior! Exista vreo schimbare?! Ce anume pare altfel decat stiai?!" A fost o mica invitatie la joc, jocul cu propria noastra imaginatie! Scopul?Sesizarea zonelor de rezistenta:STOP, aici e totul blank! STOP, asta este o prostie, eu nu ma joc, relaxez, eu am (intotdeauna) nevoie de control asupra a ceea ce mi se intampla!STOP, ma simt ridicol/-a!STOP, ma sperie gandul relaxarii!STOP, ma simt inconfortabil cu mine insumi!STOP, nu-mi place ce descopar in mine!STOP, eu nu sunt asta! Etc.Aceste zone de rezistenta se pot constientiza ca atare, intr-o forma "tradusa" verbal, alteori se resimte ca o stare emotionala confuza. Ne simtim inconfortabil, jenati, deranjati de ceva fara sa stim de ce anume. In astfel de contexte dezvoltam comportamente de evitare, eschivare, amanare a contactului cu noi insine.De unde acest sentiment, din ce se nasc aceste comportamente? Ele sunt comportamente dobandite in procesul de adaptare la situatiile neplacute. Sa ne amintim ca am vorbit deja despre stima de sine si imaginea de sine! Ele sunt cele care "suporta" modelari, adaptari, ajustari, presiuni, critici in functie de nevoile noastre sau in functie de context. Pentru a reusi astfel de trucuri, cosmeticizari (pozitiviste sau negativiste) actionam asupra noastra. Alteori se intampla sa nu luam nici o hotarare, sa ramanem pe loc, tintuiti intre sentimentul ca nu meritam nimic deosebit, ca nu aveam dreptul sau nu meritam sa fim fericiti si non-actiune.Alegi sa nu faci nimic din sentimentul ca nu ai nici un merit! Ce facem în acest caz? Simplu! Pasam responsabilitatea si puterea "schimbarii" in mainile celuilalt de langa noi. Ce inseamna schimbare? Dintr-odata celalalt (in cazul relatiilor interumane, celorlalti din jur) este cel care este responsabil pentru fericirea noastra. In manile lui "este" fericirea ta, sentimentul de implinire ca femeie sau ca barbat (in cazul relatiei sef-angajat, sentimentul de implinire profesionala).Acest lucru este departe de a insemna ca nu mai simti, ca nu-ti mai doresti, ca nu mai speri! Ce lipseste este trecerea la act, actul satisfacerii nevoilor resimtite acerb! Nu faci decat sa astepti reactia celuilalt, atentia celuilalt, aprobarea lui/ei ca sa ?stii? ce simti sau sa fii fericit! O imagine de sine deplorabila si o stima de sine scazuta! Te poti simti ca si cum ai fi derogat de la responsabilitatea propriei vieti de un partener critic! Nimic mai fals! Cum poate fi cineva responsabil pentru noi (exceptie copii, de exemplu etc)? Sa ne amintim ca alegerile au fost si sunt facute de noi si daca cineva pare a fi mai puternic sau ne "darama" prin simpla lui prezenta se intampla datorita faptului ca noi le permitem sa aiba acest impact!Cum putem sa ne spunem noua insine:STOP! Nu meriti;STOP! Nu mai spera! etc.Asa putem sa spunem si situatiilor care par sa ne depaseasca, si persoanelor din apropierea noastra in raport cu care ne regasim intr-o relatie de dependenta, intr-o relatie sclav-stapan! Sa le inlocuim cu noi convingeri:Pot sa fiu fericit/a!Merit sa fiu iubit/a!Merit sa ma iubesc!Sunt ceea ce sunt prin propriile eforturi, nu din intamplare!Sunt special/a! etc.Si pasii vor urma cursul firesc al schimbarii de sine. Important este ca tu sa crezi ca totul este posibil si pentru tine! Si non-actiunea se transforma in actiune! Odata implicat in procesul schimbarii sau redevenirii de sine in raport cu resursele tale interioare, viata incepe sa capete sens si "simti" ca esti "viu" si ca acest lucru este departe de a mai fi unul dureros, ci plin de bucuria de a trai, bucuria de a-ti permite sa fii tu insuti!”
La o conferinţă cu femeile am aflat un lucru foarte important: Cum ştim cu toţii, trupul este cel care îndeplineşte funcţiile vitale: respiraţie, hrănire, excreţie, înmulţire, etc. Este partea care conţine carnea, care îşi cere drepturile şi este intransigentă. Nevoile corpului sunt numite de specialişti de bază, primare. Pentru împlinirea lor omul îşi petrece cea mai mare parte din existenţă, de câte ori nu auzim expresii ca "trupul îşi cere drepturile"? Tot din nevoile trupeşti fac parte şi nevoia de siguranţă (securitate fizică, psihică, afectivă). Avem nevoie să ne simţim în siguranţă, mai ales în copilărie, ca să ne putem dezvolta normal şi să putem funcţiona normal. Orice lipsuri cu care ne confruntăm lasă urme adânci şi traume care mai târziu vor determina reacţiile şi comportamentul nostru, faţă de circumstanţe sau oameni. Şi sufletul nostru are propriile lui nevoi. Emoţiile, gândirea, sentimentele, raţiunea fac parte din suflet. Nevoia de apartenenţă (la o familie, la o comunitate, loc de muncă, etc.) şi nevoia de recunoaştere sunt legitime şi îndreptăţite şi fac parte din felul în care ne-a creat Dumnezeu. A fi iubit şi a iubi este firesc, normal, legitim. Dumnezeu ne-a creat cu aceste nevoi şi este normal să dorim să le împlinim. Se ştie cum copiii din familii dezbinate sau nefuncţionale dobândesc deprinderi deviate, din dorinţa de a fi observaţi, chiar dacă numai ca autori de fapte rele. Am văzut cu ceva timp în urmă un reportaj care evidenţia cum lipsa afecţiunii în copilărie duce la acte de violenţă. La câteva închisori din străinătate s-au făcut cercetări pe cei mai violenţi deţinuţi (cei care erau închişi pentru tâlhărie sau crimă) şi s-a constatat că nivelul testosteronului lor era mult mai mare decât al deţinutilor de drept comun (cei care fură sau înşeală, dar nu pun în pericol viaţa). Ca o caracteristică, detinuţii violenţi au şi nivelul serotoninei foarte mic. Serotonina este un neurotransmiţător care are rolul de a transmite impulsurile de la o celulă nervoasă la alta. Ea se echilibrează în prima copilărie, când mama îşi ţine copilul în braţe şi-l mângâie. Dacă copilul nu este iubit, este crescut fără părinţi şi n-are parte de dragoste, serotonina nu se produce în cantitate suficientă şi omul acela nu va avea mustrări de conştiinţă, nu îl va opri nimic să ucidă, dacă aşa simte. Dacă el se mai naşte şi predispus la o secreţie mai mare de testosteron, atunci aceasta va fi cauza principală pentru care el nu-şi va putea stăpâni impulsul de a ucide, de a viola, de a produce durere.
Căutând pe internet mai multe despre serotonină, am avut surpriza să constat că şi la persoanele care îşi produc singure rău, nivelul este scăzut. Femeile au tulburări de nutriţie, se îndoapă, se îngraşă, pentru că dacă mănâncă mult, nivelul serotoninei creşte şi femeia dobândeşte un oarecare confort. Dar efectele pe termen lung sunt devastatoare, femeia, după ce se va îngrăşa se va complexa, se va izola, îi va scădea respectul de sine, ca să nu mai punem la socoteală efectele obezităţii asupra sănătăţii. Iată doar două dintre exemple despre ce poate face lipsa afecţiunii în copilărie, la ce dereglări poate duce. Este foarte important să oferim copiilor toată afecţiunea de care au nevoie, în prima copilărie. Au nevoie şi de confort material, dar nu atât cât au adulţii. Oferiţi copiilor timpul şi dragostea voastră, lăsaţi serviciile care solicită atunci când aveţi copii mici şi staţi mai mult pe lângă ei, dacă nu vreţi să aveţi surprize neplăcute când vor creşte. Instituţia familiei e sfântă. Învăţaţi s-o respectaţi dacă vreţi să fiţi fericiţi, e poruncă divină.
O încununare a acestor nevoilor umane este nevoia spirituală, care ne va conecta la lumea spirituală, de aceea omul nu poate rămâne neutru. Se va conecta fie la Dumnezeu, fie la potrivnicul Său, dar neutru nu va putea rămâne!
De ce oamenii sunt atât de diferiţi, chiar şi gemenii identici? Pentru că suntem creaţi de un Dumnezeu plin de dragoste, care Şi-a pus creativitatea la lucru ca să ne creeze pe noi, pentru că ne-a iubit şi pentru că a gândit pentru fiecare un plan precis şi unic. Nu am apărut printr-o mutaţie genetică, ci suntem rezultatul creativităţii lui Dumnezeu şi El a pus în fiecare din noi această calitate ca să-L reprezentăm pe El, ca să creem la rândul nostru frumuseţe.
Despre golul pe care-l simţim uneori în fiinţa noastră spun teologii că ar avea forma lui Dumnezeu. Cu orice am încerca noi să umplem acest gol, el nu va putea primi niciodată ceea ce are nevoie, pentru că numai Dumnezeu îl poate umple. Aşa cum foamea acţionează asupra noastră şi ne determină să ne hrănim, aşa şi acest gol aflat în cel mai adânc şi mai ascuns loc al fiinţei noastre tânjeşte după împlinire. Pentru că nimic nu-i va putea satisface foamea decât prezenţa lui Dumnezeu, omul va căuta până Îl va găsi. Acest loc funcţionează ca un motor, care ne împinge să căutăm, să ne mişcăm. Chiar şi-n prezenţa lui Dumnezeu, acest loc rămâne uneori gol, pentru că altfel, am rămâne locului, nemişcaţi, savurând, contemplând frumuseţea lui Dumnezeu, o veşnicie. Vom putea face asta după ce vom trece la cele veşnice, acum trebuie să împlinim scopul pentru care am fost creaţi.
În Psalmul 139, psalmistul explică foarte limpede cum funcţionează viaţa noastră şi care este scopul pentru care am fost creaţi: "Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" O să spuneţi: "Vorbe mari! Cine este mulţumit cu ceea ce este?" Asta e problema noastră, de când Adam şi Eva au căzut în păcat. De atunci omul este mereu rebel, răzvrătit, nemulţumit sau prea mulţumit de sine. Cuvântul de ordine este azi că personalitatea mea este ori -"tu plus unu", ori -"tu minus unu". Este în firea noastră, nu numai să ne comparăm constant cu alţii, ci şi să fim veşnic nemulţumiţi de rezultat, pentru că societatea ne impune nişte norme şi ne obligă să ne conformăm. Dar nu acesta a fost gândul lui Dumnezeu când ne-a creat atât de diferiţi unii de alţii. Ci a dorit ca împreună să ne putem ajuta, să putem colabora, să ne putem completa. Când a creat pe Adam, deja Dumnezeu crease toate animalele şi fiecare avea pereche. Atunci Dumnezeu s-a uitat la bărbat şi a zis că nu e bine ca el să fie singur. De aceea a făcut ca omul să adoarmă şi din el a luat o parte din care a construit femeia. S-au făcut şi se fac o grămadă de glume pe seama creării femeii, dar toate astea nu fac decât să confirme ordinea în care au fost creaţi oamenii: întâi bărbatul şi apoi femeia. Dacă primii oameni au fost creaţi de Dumnezeu, următorii s-au născut sub stigmatul păcatului, cum spune David în Psalmul 51:1 -"În păcat m-a zămislit mama mea", şi asta nu pentru că mama lui ar fi fost o femeie stricată, ci pentru că David a înţeles că omul nu este bun din naştere, ci, dimpotrivă, rău şi că are nevoie de pocăinţă, de conştientizarea naturii sale căzute, de recunoaşterea nevoii de Dumnezeu. De când au păcătuit Adam şi Eva, nu s-a născut pe această planetă nici un om neprihănit, nici unul măcar (Romani 3:10), cu o singură excepţie: Isus Cristos.
Să revenim la Psalmul 139: "Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele." Iată, deci, că înainte de a fi primit ADN-ul părinţilor noştri, am primit ADN-ul spiritual al lui Dumnezeu, care a pregătit pentru noi un drum, un scop, o viaţă. Nimic nu este la voia întâmplării, oricine ce ar zice! Asta nu însemnă că Dumnezeu, de acolo din cer, ne leagă cu sfori şi ne mânuieşte ca un păpuşar, ci însemnă că ne iubeşte şi are un plan special pentru fiecare dintre noi. Cum ajungem noi să împlinim acest plan? Pentru că Dumnezeu ne-a dat şi un duh, prin el accedem în sferele spirituale. Atunci când eram doar un "boţ" cu ochi, cum ar spune Creangă, Dumnezeu ştia deja cine vom fi şi ce vom face, iar de modul în care ascultăm de El, depinde împlinirea sau nu a vieţii noastre. De multe ori în viaţă auzim vocea caldă a lui Dumnezeu, cum caută să ne îndrume sau să ne călăuzească, dar câţi dintre noi urmăm ceea ce ştim că vine de la El? Ce este paradoxal, este că ştim foarte bine ce ar trebui să facem, dar nu facem. De ce? Una din explicaţii ar fi că omul este comod, îi place rutina, îi place să fie lăsat în pace şi mai ales, nu-i place să i se spună ce să facă. Când se obişnuieşte cu ceva, găseşte în asta o oarecare siguranţă şi confort. De ce să te legi la cap, dacă nu te doare? Niciodată schimbarea nu e uşoară. Presupune renunţări, necunoscut şi riscuri şi atunci de ce să dai pasărea din mână pe cea de pe gard?
Ca să închei cu ideea cu care începusem, vreau să subliniez că majoritatea oamenilor sunt motivaţi de frică şi de evitarea durerii. Doar o mică parte sunt motivaţi de beneficii. Chiar şi în cele mai tulburătoare momente putem găsi drumul spre frumuseţea vieţii, dacă înfruntăm şi rezolvăm problemele care ne stau în cale: pierderea, suferinţa, furia, tristeţea, răzbunarea, frustrarea. Faptul că nu ne mai regăsim bucuria de a trăi în urma unei pierderi înseamnă că am devenit ostatici. Viaţa are părţi bune şi părţi rele, fiind plină de bucurii şi de dureri. Totuşi, fericirea este o stare a minţii şi reprezintă o alegere.
"Inchide ochii si permiteti un mic exercitiu: Propuneti un moment de relaxare, cateva minute cu tine insuti. O adevarata delectare!... Cata liniste, cat echilibru pot aduce cateva momente de relaxare in care gandurile, mintea par a se imprastia si aduna in acelasi timp fara vreo destinatie anume, fara ca tu sa faci vreun efort de a o ghida spre vreo destinatie sau tematica anume. Pe acest fond de relaxare placuta, cu ochii inchisi sau deschisi (cum iti este mai usor), cauta sa intri in contact cu acea parte din tine numita stima de sine. Odata simtita prezenta, vizualizeaza-ti propria stima de sine!""Poate fi un sentiment, o calitate, o imagine, un succes, o minge, o persoana, o amintire, permite-i "rationalului" sa se opresca la primul impuls si cu ochii interiori surprinde acel licar, acea imagine, acel ceva care pentru tine reprezinta stima de sine si incerca din ce in ce mai mult sa-i dati culoare, intensitate; sa o faci sa devina cat mai vie pe acel fundal, ecran interior. Foarte bine! Asa, foarte bine! Cat mai viu, cat mai intens! Este o parte importanta din tine! Ramai surprinsa de tabloul care se creioneaza in fata ochilor tai! Foarte bine! Acum, odata resimtita intensitatea sentimentului de stima, remarca undeva in dreapta sus un buton asemeni celui de reglare de volum al unui radio vechi si prafuit. Da! Acolo. Foarte bine!”
"Stim cu totii la ce foloseste un astfel de buton. Relaxat si detasat, asemeni unui fin observator, te invit sa rotesti usor spre stanga butonul. Foarte bine! Observa ce schimbari s-au petrecut pe acel ecran interior! Exista vreo schimbare?! Ce anume pare altfel decat stiai?!" A fost o mica invitatie la joc, jocul cu propria noastra imaginatie! Scopul?Sesizarea zonelor de rezistenta:STOP, aici e totul blank! STOP, asta este o prostie, eu nu ma joc, relaxez, eu am (intotdeauna) nevoie de control asupra a ceea ce mi se intampla!STOP, ma simt ridicol/-a!STOP, ma sperie gandul relaxarii!STOP, ma simt inconfortabil cu mine insumi!STOP, nu-mi place ce descopar in mine!STOP, eu nu sunt asta! Etc.Aceste zone de rezistenta se pot constientiza ca atare, intr-o forma "tradusa" verbal, alteori se resimte ca o stare emotionala confuza. Ne simtim inconfortabil, jenati, deranjati de ceva fara sa stim de ce anume. In astfel de contexte dezvoltam comportamente de evitare, eschivare, amanare a contactului cu noi insine.De unde acest sentiment, din ce se nasc aceste comportamente? Ele sunt comportamente dobandite in procesul de adaptare la situatiile neplacute. Sa ne amintim ca am vorbit deja despre stima de sine si imaginea de sine! Ele sunt cele care "suporta" modelari, adaptari, ajustari, presiuni, critici in functie de nevoile noastre sau in functie de context. Pentru a reusi astfel de trucuri, cosmeticizari (pozitiviste sau negativiste) actionam asupra noastra. Alteori se intampla sa nu luam nici o hotarare, sa ramanem pe loc, tintuiti intre sentimentul ca nu meritam nimic deosebit, ca nu aveam dreptul sau nu meritam sa fim fericiti si non-actiune.Alegi sa nu faci nimic din sentimentul ca nu ai nici un merit! Ce facem în acest caz? Simplu! Pasam responsabilitatea si puterea "schimbarii" in mainile celuilalt de langa noi. Ce inseamna schimbare? Dintr-odata celalalt (in cazul relatiilor interumane, celorlalti din jur) este cel care este responsabil pentru fericirea noastra. In manile lui "este" fericirea ta, sentimentul de implinire ca femeie sau ca barbat (in cazul relatiei sef-angajat, sentimentul de implinire profesionala).Acest lucru este departe de a insemna ca nu mai simti, ca nu-ti mai doresti, ca nu mai speri! Ce lipseste este trecerea la act, actul satisfacerii nevoilor resimtite acerb! Nu faci decat sa astepti reactia celuilalt, atentia celuilalt, aprobarea lui/ei ca sa ?stii? ce simti sau sa fii fericit! O imagine de sine deplorabila si o stima de sine scazuta! Te poti simti ca si cum ai fi derogat de la responsabilitatea propriei vieti de un partener critic! Nimic mai fals! Cum poate fi cineva responsabil pentru noi (exceptie copii, de exemplu etc)? Sa ne amintim ca alegerile au fost si sunt facute de noi si daca cineva pare a fi mai puternic sau ne "darama" prin simpla lui prezenta se intampla datorita faptului ca noi le permitem sa aiba acest impact!Cum putem sa ne spunem noua insine:STOP! Nu meriti;STOP! Nu mai spera! etc.Asa putem sa spunem si situatiilor care par sa ne depaseasca, si persoanelor din apropierea noastra in raport cu care ne regasim intr-o relatie de dependenta, intr-o relatie sclav-stapan! Sa le inlocuim cu noi convingeri:Pot sa fiu fericit/a!Merit sa fiu iubit/a!Merit sa ma iubesc!Sunt ceea ce sunt prin propriile eforturi, nu din intamplare!Sunt special/a! etc.Si pasii vor urma cursul firesc al schimbarii de sine. Important este ca tu sa crezi ca totul este posibil si pentru tine! Si non-actiunea se transforma in actiune! Odata implicat in procesul schimbarii sau redevenirii de sine in raport cu resursele tale interioare, viata incepe sa capete sens si "simti" ca esti "viu" si ca acest lucru este departe de a mai fi unul dureros, ci plin de bucuria de a trai, bucuria de a-ti permite sa fii tu insuti!”
La o conferinţă cu femeile am aflat un lucru foarte important: Cum ştim cu toţii, trupul este cel care îndeplineşte funcţiile vitale: respiraţie, hrănire, excreţie, înmulţire, etc. Este partea care conţine carnea, care îşi cere drepturile şi este intransigentă. Nevoile corpului sunt numite de specialişti de bază, primare. Pentru împlinirea lor omul îşi petrece cea mai mare parte din existenţă, de câte ori nu auzim expresii ca "trupul îşi cere drepturile"? Tot din nevoile trupeşti fac parte şi nevoia de siguranţă (securitate fizică, psihică, afectivă). Avem nevoie să ne simţim în siguranţă, mai ales în copilărie, ca să ne putem dezvolta normal şi să putem funcţiona normal. Orice lipsuri cu care ne confruntăm lasă urme adânci şi traume care mai târziu vor determina reacţiile şi comportamentul nostru, faţă de circumstanţe sau oameni. Şi sufletul nostru are propriile lui nevoi. Emoţiile, gândirea, sentimentele, raţiunea fac parte din suflet. Nevoia de apartenenţă (la o familie, la o comunitate, loc de muncă, etc.) şi nevoia de recunoaştere sunt legitime şi îndreptăţite şi fac parte din felul în care ne-a creat Dumnezeu. A fi iubit şi a iubi este firesc, normal, legitim. Dumnezeu ne-a creat cu aceste nevoi şi este normal să dorim să le împlinim. Se ştie cum copiii din familii dezbinate sau nefuncţionale dobândesc deprinderi deviate, din dorinţa de a fi observaţi, chiar dacă numai ca autori de fapte rele. Am văzut cu ceva timp în urmă un reportaj care evidenţia cum lipsa afecţiunii în copilărie duce la acte de violenţă. La câteva închisori din străinătate s-au făcut cercetări pe cei mai violenţi deţinuţi (cei care erau închişi pentru tâlhărie sau crimă) şi s-a constatat că nivelul testosteronului lor era mult mai mare decât al deţinutilor de drept comun (cei care fură sau înşeală, dar nu pun în pericol viaţa). Ca o caracteristică, detinuţii violenţi au şi nivelul serotoninei foarte mic. Serotonina este un neurotransmiţător care are rolul de a transmite impulsurile de la o celulă nervoasă la alta. Ea se echilibrează în prima copilărie, când mama îşi ţine copilul în braţe şi-l mângâie. Dacă copilul nu este iubit, este crescut fără părinţi şi n-are parte de dragoste, serotonina nu se produce în cantitate suficientă şi omul acela nu va avea mustrări de conştiinţă, nu îl va opri nimic să ucidă, dacă aşa simte. Dacă el se mai naşte şi predispus la o secreţie mai mare de testosteron, atunci aceasta va fi cauza principală pentru care el nu-şi va putea stăpâni impulsul de a ucide, de a viola, de a produce durere.
Căutând pe internet mai multe despre serotonină, am avut surpriza să constat că şi la persoanele care îşi produc singure rău, nivelul este scăzut. Femeile au tulburări de nutriţie, se îndoapă, se îngraşă, pentru că dacă mănâncă mult, nivelul serotoninei creşte şi femeia dobândeşte un oarecare confort. Dar efectele pe termen lung sunt devastatoare, femeia, după ce se va îngrăşa se va complexa, se va izola, îi va scădea respectul de sine, ca să nu mai punem la socoteală efectele obezităţii asupra sănătăţii. Iată doar două dintre exemple despre ce poate face lipsa afecţiunii în copilărie, la ce dereglări poate duce. Este foarte important să oferim copiilor toată afecţiunea de care au nevoie, în prima copilărie. Au nevoie şi de confort material, dar nu atât cât au adulţii. Oferiţi copiilor timpul şi dragostea voastră, lăsaţi serviciile care solicită atunci când aveţi copii mici şi staţi mai mult pe lângă ei, dacă nu vreţi să aveţi surprize neplăcute când vor creşte. Instituţia familiei e sfântă. Învăţaţi s-o respectaţi dacă vreţi să fiţi fericiţi, e poruncă divină.
O încununare a acestor nevoilor umane este nevoia spirituală, care ne va conecta la lumea spirituală, de aceea omul nu poate rămâne neutru. Se va conecta fie la Dumnezeu, fie la potrivnicul Său, dar neutru nu va putea rămâne!
De ce oamenii sunt atât de diferiţi, chiar şi gemenii identici? Pentru că suntem creaţi de un Dumnezeu plin de dragoste, care Şi-a pus creativitatea la lucru ca să ne creeze pe noi, pentru că ne-a iubit şi pentru că a gândit pentru fiecare un plan precis şi unic. Nu am apărut printr-o mutaţie genetică, ci suntem rezultatul creativităţii lui Dumnezeu şi El a pus în fiecare din noi această calitate ca să-L reprezentăm pe El, ca să creem la rândul nostru frumuseţe.
Despre golul pe care-l simţim uneori în fiinţa noastră spun teologii că ar avea forma lui Dumnezeu. Cu orice am încerca noi să umplem acest gol, el nu va putea primi niciodată ceea ce are nevoie, pentru că numai Dumnezeu îl poate umple. Aşa cum foamea acţionează asupra noastră şi ne determină să ne hrănim, aşa şi acest gol aflat în cel mai adânc şi mai ascuns loc al fiinţei noastre tânjeşte după împlinire. Pentru că nimic nu-i va putea satisface foamea decât prezenţa lui Dumnezeu, omul va căuta până Îl va găsi. Acest loc funcţionează ca un motor, care ne împinge să căutăm, să ne mişcăm. Chiar şi-n prezenţa lui Dumnezeu, acest loc rămâne uneori gol, pentru că altfel, am rămâne locului, nemişcaţi, savurând, contemplând frumuseţea lui Dumnezeu, o veşnicie. Vom putea face asta după ce vom trece la cele veşnice, acum trebuie să împlinim scopul pentru care am fost creaţi.
În Psalmul 139, psalmistul explică foarte limpede cum funcţionează viaţa noastră şi care este scopul pentru care am fost creaţi: "Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" O să spuneţi: "Vorbe mari! Cine este mulţumit cu ceea ce este?" Asta e problema noastră, de când Adam şi Eva au căzut în păcat. De atunci omul este mereu rebel, răzvrătit, nemulţumit sau prea mulţumit de sine. Cuvântul de ordine este azi că personalitatea mea este ori -"tu plus unu", ori -"tu minus unu". Este în firea noastră, nu numai să ne comparăm constant cu alţii, ci şi să fim veşnic nemulţumiţi de rezultat, pentru că societatea ne impune nişte norme şi ne obligă să ne conformăm. Dar nu acesta a fost gândul lui Dumnezeu când ne-a creat atât de diferiţi unii de alţii. Ci a dorit ca împreună să ne putem ajuta, să putem colabora, să ne putem completa. Când a creat pe Adam, deja Dumnezeu crease toate animalele şi fiecare avea pereche. Atunci Dumnezeu s-a uitat la bărbat şi a zis că nu e bine ca el să fie singur. De aceea a făcut ca omul să adoarmă şi din el a luat o parte din care a construit femeia. S-au făcut şi se fac o grămadă de glume pe seama creării femeii, dar toate astea nu fac decât să confirme ordinea în care au fost creaţi oamenii: întâi bărbatul şi apoi femeia. Dacă primii oameni au fost creaţi de Dumnezeu, următorii s-au născut sub stigmatul păcatului, cum spune David în Psalmul 51:1 -"În păcat m-a zămislit mama mea", şi asta nu pentru că mama lui ar fi fost o femeie stricată, ci pentru că David a înţeles că omul nu este bun din naştere, ci, dimpotrivă, rău şi că are nevoie de pocăinţă, de conştientizarea naturii sale căzute, de recunoaşterea nevoii de Dumnezeu. De când au păcătuit Adam şi Eva, nu s-a născut pe această planetă nici un om neprihănit, nici unul măcar (Romani 3:10), cu o singură excepţie: Isus Cristos.
Să revenim la Psalmul 139: "Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele." Iată, deci, că înainte de a fi primit ADN-ul părinţilor noştri, am primit ADN-ul spiritual al lui Dumnezeu, care a pregătit pentru noi un drum, un scop, o viaţă. Nimic nu este la voia întâmplării, oricine ce ar zice! Asta nu însemnă că Dumnezeu, de acolo din cer, ne leagă cu sfori şi ne mânuieşte ca un păpuşar, ci însemnă că ne iubeşte şi are un plan special pentru fiecare dintre noi. Cum ajungem noi să împlinim acest plan? Pentru că Dumnezeu ne-a dat şi un duh, prin el accedem în sferele spirituale. Atunci când eram doar un "boţ" cu ochi, cum ar spune Creangă, Dumnezeu ştia deja cine vom fi şi ce vom face, iar de modul în care ascultăm de El, depinde împlinirea sau nu a vieţii noastre. De multe ori în viaţă auzim vocea caldă a lui Dumnezeu, cum caută să ne îndrume sau să ne călăuzească, dar câţi dintre noi urmăm ceea ce ştim că vine de la El? Ce este paradoxal, este că ştim foarte bine ce ar trebui să facem, dar nu facem. De ce? Una din explicaţii ar fi că omul este comod, îi place rutina, îi place să fie lăsat în pace şi mai ales, nu-i place să i se spună ce să facă. Când se obişnuieşte cu ceva, găseşte în asta o oarecare siguranţă şi confort. De ce să te legi la cap, dacă nu te doare? Niciodată schimbarea nu e uşoară. Presupune renunţări, necunoscut şi riscuri şi atunci de ce să dai pasărea din mână pe cea de pe gard?
Ca să închei cu ideea cu care începusem, vreau să subliniez că majoritatea oamenilor sunt motivaţi de frică şi de evitarea durerii. Doar o mică parte sunt motivaţi de beneficii. Chiar şi în cele mai tulburătoare momente putem găsi drumul spre frumuseţea vieţii, dacă înfruntăm şi rezolvăm problemele care ne stau în cale: pierderea, suferinţa, furia, tristeţea, răzbunarea, frustrarea. Faptul că nu ne mai regăsim bucuria de a trăi în urma unei pierderi înseamnă că am devenit ostatici. Viaţa are părţi bune şi părţi rele, fiind plină de bucurii şi de dureri. Totuşi, fericirea este o stare a minţii şi reprezintă o alegere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu