joi, 14 ianuarie 2016

Teama de...

Fiecare din noi ne confruntăm cu câte o teamă care ne paralizează înaintarea.
Care e teama ta?
A mea, după cum tocmai am descoperit, este teama de a eşua în calitatea de părinte.
Cum adică?
Uite aşa. Tocmai am descoperit că cea mai cumplită angoasă a mea este teama de a-mi pierde copiii. O să ziceţi că e normal. Nu e. De ce? Pentru că ei nu sunt ai noştri. Decât pentru o vreme. Ştiu asta bine. Teoretic. Pentru că atunci când vine testul, îl cad. Vreau ca fiii şi fiicele mele să-şi dezvolte aripile ca să poată zbura din cuib atunci când vine vremea, dar intru în panică atunci când timpul se apropie. 
Copiii se cred mari şi tari, mai deştepţi ca noi ăştia răsuflaţi! Nu le mai pasă de experienţa noastră şi vor să înveţe în modul dureros şi dificil din propriile greşeli. Ei cred mult înainte de vreme că vremea a venit şi zboară, apoi cad şi se lovesc de realitate, asta în cazul în care aripile lor nu sunt de ceară şi le topeşte soarele.
Cred că asta este cel mai greu pentru un părinte: să creadă că a însemnat ceva pentru copilul lui, să creadă că a creat o legătură indestructibilă cu el, ca să constate că copilul de fapt vrea doar confortul părintesc nu şi sfatul părintesc. 
Vine o vreme când sinceritatea ta ca părinte se întoarce împotriva ta. Când îi povesteşti copilului despre "răzvrătirea" ta adolescentină ca să încerci să-l fereşti de suferinţă şi apoi îţi aruncă, atunci când calcă pe bec, este prins şi îi reproşezi că: "ce, tu ai fost mai bun?"
Cred că pentru un părinte este mai greu să se desprindă decât pentru un copil. Copilul are iluzia că lumea se deschide larg în faţa lui, gata să-l primească şi să-i ofere confort şi tot ce are nevoie, fără să realizeze nici o clipă că se aruncă direct în gura lupului!
Ce faci când primeşti dovada că tot ce te-ai străduit să-l înveţi pe copilul tău a trecut exact, razant, pe lângă el? Renunţi la propriile valori ca să-i rămâi prieten sau rămâi ferm deşi ştii că-l vei pierde. Stai liniştit, nu trebuie să răspunzi, era o întrebare retorică! Ştiu că părerile sunt împărţite între specialişti. Unii vor zice că relaţia contează mai mult, alţii vor zice că fermitatea ta va determina ca integritatea caracterului tău să fie, în cele din urmă, un exemplu pentru copilul tău, chiar dacă pe moment devii duşmanul lui numărul 1!
Până la urmă faza asta cu "îmi pierd copiii" nu-i decât o iluzie. Nu pot pierde ce nu am avut niciodată, deşi pentru o vreme am crezut, în naivitatea mea nemărginită, că-i am. 
Se pare că unele lecţii nu le învăţăm niciodată! Nici pe pielea noastră! 

sâmbătă, 27 iunie 2015

Se pare că merge!

După ani şi luni în care m-am "blocat", se pare că m-am "recuperat"!
Uitasem cum e să scrii pe blog.
Am predat ştafeta fiicei mele.
A! N-am specificat: n-am rămas pe loc decât aici, nu am mai putut posta. Dar viaţa a mers înainte. Vertiginos, ameţitor, aproape că nu ţin pasul!
Ne-am mutat, am demarat un proiect nou şi am continuat pe cel vechi şi, cel mai important, am crescut numeric!
Avem doi băieţi. De 13 ani. Şi ne mai dorim o fată. Ca să fie "setul" complet.
Avem şi rezultate cu care să ne lăudăm. Premii şcolare, concursuri judeţene şi naţionale câştigate, pentru copiii din proiect an trecut cu rezultate bune şi foarte bune, lidera noastră junior merge la liceu, ne aşteaptă tabere de vară... multe lucruri bune!

Mă bucur că am putut să mă întorc aici. E locul meu "de suflet", dacă pot să zic aşa! E prima tentativă de ieşire în public, aici am avut de făcut faţă la critici şi respingere, dar le-am depăşit pe toate. Şi m-am întors cu forţe noi.
Prietena mea, Dana, m-a încurajat să scriu pentru că a văzut un mic eseu scris de mine acum 2 ani, dar la mine nu merge ca la tine, Dana. Eu nu sunt un izvor nesecat de inspiraţie. Eu scriu în salturi.
Nu sunt nici aşa de prolifică precum vechii mei prieteni virtuali, Rodica sau Răsvan.
Dar revin ca să ştiţi că mai exist!

miercuri, 18 martie 2015

2015

Încercând să reiau publicarea pe acest blog am constatat că nu se mai deschide. Dacă vede cineva acest articol, daţi de ştire ca să remediez defecţiunea, dac-oi mai putea!

luni, 11 noiembrie 2013

Dacă am mai ştii să ne bucurăm de lucrurile simple...

Dacă am mai ştii să ne bucurăm de lucrurile simple, viaţa noastră şi a celor din jur ar fi mult mai bogată!
Zâmbetul copilului tău care primeşte dulciurile favorite, planurile ţesute în serile petrecute în familie, teancul de vase spălate împreună în timp ce înşirăm ce am făcut peste zi, redescoperirea unui joc din copilărie sau a unui cântec vechi, demult uitat....
Raza soarelui care intră pe fereastră îmbietor, chemând la o plimbare prin pădure, mirosul unui foc de lemne care iese pe câte un coş când treci printr-un cartier de case, răcoarea din serile când stai ghemuit sub pătură alături de cei dragi la câte un film care te face să râzi şi să plângi, îndemnându-te să dai glas simţirilor tale...
Un mulţumesc în fugă şi un sărut pe obraz după ce ai semnat carnetul de note al copilui tău, un chiot de bucurie că i-ai promis o plimbare duminica în parc, obrazul roşu de frig al fiicei tale care se întoarce de la şcoală turuind câte a mai auzit şi câte a mai învăţat....
Strigătul copiilor tăi care se ocupă fiecare de treburile casei în altă cameră şi nu-şi găsesc te miri ce, muzica lor dată la maxim să o audă din bucătărie în timp ce cotrobăie prin frigider în căutare de bunătăţi, şoaptele de dimineaţă când intră pe rând în baie ca să se pregătească de şcoală, şuşotitul şi chicotitul lor când cred că nu îi auzi şi pun ceva la cale sau îţi pregătesc o surpriză de ziua mamei....
Un telefon de „ce mai faci, mi-era dor să te aud” de la o prietenă veche prea ocupată ca să vă mai vedeţi săptămânal, un mesaj „hai să bem o cafea zilele astea” de la o fostă colegă cu care ţi-ai împărţit bucuriile şi necazurile înainte să rămâi în şomaj....
O atingere delicată pe umăr sau un sărut pe ceafă de la soţul care îşi aminteşte că pregăteşti cina şi vine să te ia în braţe o secundă înainte să se întoarcă la repriza a doua a meciului de fotbal, un telefon primit de la el în timp ce se îndreaptă de la muncă spre casă să te întrebe ce să-ţi cumpere ca să pregăteşti cina, trandafirul pe care îl scoate din buzunarul interior al hainei, cules din gardul viu din faţa blocului şi pe care ţi-l oferă cu invitaţia de a petrece o seară singuri în oraş....
Un teanc de rufe strânse de pe uscător şi îndesate în viteză în dulap pentru că a sunat telefonul că vine cineva neanunţat la tine, telefonul primit de la fiul tău care te anunţă în ultima clipă că are un eveniment şi trebuie să-i calci cămaşa favorită că vine în cinci minute să se schimbe....
Momentul în care ruptă de oboseală te aşezi o secundă şi dai drumul la televizor şi-apoi vezi stratul gros de praf de pe masa pe care stă televizorul, dar ţi-e prea lene să te ridici să-l ştergi....
Slalomurile printre teancuri de vase, rufe, copii şi teme de casă, momente în care îţi vine să te tot duci departe ca să ai cinci minute de linişte, glasuri amestecate cerându-ţi luna de pe cer chiar când îţi începe serialul favorit, obrazul plin de lacrimi al ştrengarului care vine fuga în casă cu genunchii zdreliţi...
O zi de sărbătoare care ne adună la o masă festivă urmată de un joc de grup, feţe încântate împodobind un brăduţ de sărbători, du-te vino de la sufragerie către bucătărie să pui masa şi s-o umpli cu rânduri de bucate, mâneci suflecate până la cot ca să nu te uzi când speli covoarele şi geamurile înainte de sărbători sau la schimbarea sezonului, teancuri de haine scoase din dulap şi înlocuite când toamna se schimbă în iarnă şi primăvara în vară....
Clipa în care ai o zi liberă şi leneveşti în pat până târziu iar copiii vin şi se cuibăresc lângă tine, în tăcere, momentele în care îţi fac moară în cap alergând unul după altul şi te fac să urli la ei să înceteze sau uneori îi şi cârpeşti...
Nopţi în care, pe când ai adormit, te trezeşte careva vorbind în somn sau ţipând de vreun coşmar, dimineţi de duminică în care vreun deştept din vecini dă găuri în pereţi cu bormaşina sau bate şniţele...
Zile de sărbătoare în care ţii telefonul pornit ca să te sune rudele şi să-ţi ureze „La mulţi ani”, zile în care parcă de dimineaţă totul îţi iese pe dos şi-ţi vine să le laşi pe toate baltă...
Toate acestea şi multe altele sunt mărunţişurile care fac viaţa să merite să fie trăită! Câte şi mai câte bucurii, şotii şi tristeţi adunate, însumează amintiri şi delicii care împreună poartă numele de VIAŢĂ!




luni, 23 septembrie 2013

Răspuns la provocare...

N-am mai scris de muuult.... Dar cu câteva minute în urmă fiica mea m-a provocat printr-un mesaj pe telefon: "Fă o compunere cu titlul E-un cântec tot ce sunt şi o vom compara acasă cu a mea." Iată ce a ieşit:
E-un cântec tot ce sunt
Toamna-şi scutură frunzele ruginii îmbrăcând glia rece cu aripi frânte de înger căzut. Sufletul meu cântă armonia naturii stinse pe strune de emoţie rătăcită, pierdută în negura unei veri demult apuse…. Lacrimi reci de ploaie de toamnă îmi brăzdează obrajii palizi adunând răsucite sub barbă degete împletite de apă sărată. Vine iarna?
Soare de decembrie îmi arde ochii ascunşi sub sticle fumurii, obosiţi de-atâta alb strălucitor. Oameni de zăpadă ridică braţe reci spre cerul încărcat de nea căzândă şi mă îngână dispreţuitor: „sâc, sâc, sunt mai cald ca tine!”
Primăvară! Căldura sufletului meu, anotimp al renaşterii din cenuşă şi gheaţă! Flori albe scot capetele din zăpadă însoţind verdele crud al învierii. Totul este metamorfoză, chiar şi sufletul meu. Privesc în interiorul meu cu ochii minţii şi văd dezgheţul: da, mai sunt acolo. Vibrez a viaţă cu fiecare resort al inspi-expiraţiei mele, sunt vie! Inspir viaţă şi culoare, expir îngheţ şi dezolare!
Căldurăăăă! În sfârşit, vară! Alerg desculţă în foşnet de pădure cu urechile ciulite la ciripit de pasăre singuratică! Tremurat de frunze foşnitoare ţin isonul pârâuaşului vesel de viaţă curgătoare. Sunt aici, simt, deci exist! Ascult viaţa, o absorb cu privirea şi cu fiecare simţ, adun şi strâng ca să pot da mai departe, exprim sunet şi vibraţie, e-un cântec tot ce sunt! 


marți, 20 noiembrie 2012

Timpul trece...

Şi mă trezesc (după muuultă vreme, ca acum) că nu am mai postat nimic. Pur şi simplu nu-mi mai ajunge timpul. Ne risipim uneori în zeci de direcţii şi uităm de unde am plecat. Acuma, de ce să nu recunosc, îmi place ce fac. Numai că-mi lipseşte scrisul. Niciodată nu am putut să mă formez pe stil gazetăresc, dare de seamă şi gata! Sunt vorbă lungă, îmi place analiza, îmi place să bat câmpii şi să despic firul în 20. Aşa sunt eu. De când am postat ultima oară s-au întâmplat multe. Am început proiectul cu copiii, fac lecţiile cu 15 copii în mod constant, zilnic şi cu alţii 5 sporadic. 
Stau şi mă gândesc uneori ce faină-i viaţa! Chiar ieri împărtăşeam soţului meu cum mi s-au împlinit visele copilăriei. Îmi doream să fiu învăţătoare, acum sunt. Îmi doream să fiu profesoară, acum sunt! Ce satsfacţie mai mare poate avea un om decât să investească în copii? Când văd rezultatele muncii lor, îmi creşte inima de bucurie, vorba povestitorului! Şi, nu ştiu alţii cum sunt (tot vorba lui) dar eu simt că trăiesc abia atunci când văd ceva în urma mea. Deşi, până la urmă, nu ducem nimic cu noi!
Acum ne pregătim de Crăciun. Învăţăm colinde, repetăm rolurile scenetei şi ne pregătim să învingem emoţiile scenei. Mi-am tot propus să adun toate blogurile într-unul, dar nu am aflat încă cum pot face asta. Poate va fi un "ghiveci" prea mare, aşa că, deocamdată, rămân aşa. Şi cred că pot să zic deja: "Sărbători fericite" pentru că într-o săptămână începe sezonul! 

joi, 14 iunie 2012

Unitate?!

Am trăit zile intense..
Alegeri, fraudă, contestaţii (deocamdată inutile), nu ştim încă ce se va alege de noi. Dar am asistat şi la manifestarea societăţii civile aşa cum mi-am imaginat-o: fermă, demnă, hotărâtă să aplice dreptatea şi adevărul. Nu întotdeauna învinge dreptatea, dar o bătălie pierdută poate aduce câştigarea războiului. Noi asta sperăm. Niciodată nu m-am implicat în politică, dar vreau să trăim într-o societate demnă de secolul 21. Cât va mai dura? Cât mai trebuie să suportăm delicvenţi şi mafioţi la conducere? Oameni lipsiţi de morală, caracter şi integritate ne "reprezintă" interesele de pe poziţia de autorităţi. Din păcate, ceea ce tot sesizez de câţiva (prea mulţi) ani se confirmă: decădem. Grosolan şi abrupt. Ce lăsăm moştenire copiilor noştri? Manele, parvenitism, oportunism... de fapt retrăim vremea lui Caragiale. 
Câtă vreme trebuie să mai repetăm greşelile trecutului ca să învăţăm ceva din ele? 
Ce ştiu cu siguranţă este că lucrurile nu vor rămâne aşa! Deşi pare incredibil de rău, ştiu că Dumnezeu este în control. Numai că trebuie să fim şi noi pe fază şi să ne facem partea. "Pică pară mălăiaţă" nu este valabil pentru vremurile pe care le trăim. Este timpul să ne trezim, să ne ridicăm şi să acţionăm ca unul! 
De aceea am preluat poza acesta, exprimă ce simt eu acum. Şi, mai ales, ce-mi doresc eu acum! 



duminică, 29 aprilie 2012

Am fost să vedem "dinozaurii"...

A venit în oraş caravana dinozaurilor robotizaţi şi am dus fetele să-i vadă. Le-a plăcut mult, mai ales partea în care au putut "călări" dinozaurii sau au putut "săpa" după oase de dinozaur. 












































LinkWithin

Related Posts with Thumbnails