Real versus virtual.... sau invers!

Plecând de la o întrebare pe forumul Revistei şi de la definiţii:

VIRTUÁL, -Ă adj. 1. care există ca posibilitate, fără a se produce în fapt; potenţial. 2. (despre imaginea unui obiect) obţinută prin intersectarea prelungirilor unor raze de lumină divergente. 3. (despre noţiuni din mecanica cuantică) care nu desemnează obiecte sau fenomene reale.

REÁL, -Ă, reali, -e, adj. 1. Care are o existenţă obiectivă, independentă de conştiinţă sau de voinţă, care există în realitate; obiectiv, adevărat. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce există, ceea ce este real; realitate. 2. De netăgăduit; efectiv, indiscutabil, veritabil

încerc să găsesc şi eu diferenţe sau similitudini între aceste două aspecte….

Aşa că m-am pus pe cercetat. Unde? Desigur: pe internet. Citez din Motzoc

(http://forum.softpedia.com/lofiversion/index.php/t210178.html)

„Să detaliez un pic:

În ceea ce priveşte comunicarea ... lumea virtuală este formată tot din oameni, la fel ca şi cea reală, iar oamenii sunt la fel peste tot, fie că sunt pe stradă sau în faţa monitorului. Să luăm exemplu forumului. Tot ca şi în viaţa reală, unii se poartă şi în virtual cu naturaleţe, alţii încearcă să pară ceea ce nu sunt în viaţa reală, fără să-şi dea seama că, mai devreme sau mai târziu, se trădează singuri. Dacă eşti puţin atent, îţi poţi face o idee despre un user urmărind ce, unde, când şi la ce anume subiect răspunde, sau ce post decide să citeze, sau cât timp petrece pe forum şi la ce ore sau cât de mult insistă să convingă pe ceilalţi de ceea ce spune etc. ... toate astea spun destul de multe despre acel om, trebuie doar să nu priveşti cu superficialitate, să ştii sau să vrei să le vezi.

Pentru unii oameni, (de exemplu cei timizi), să comunice pe forumuri/chat-uri/e-mail e mai uşor decât în viaţa reală pentru că, datorită emotivităţii excesive, puşi în faţa unui interlocutor, simţindu-se priviţi, se intimidează şi îşi pierd cuvintele, nu reuşesc să găsească o replică şi rămân apoi cu frustrarea că ar fi putut să spună ce aveau de spus, dar lumea virtuală este un lucru extraordinar şi reprezintă ceva benefic în măsura în care ne folosim de ea pentru a ne face viaţa mai uşoară. Problema intervine atunci când începi să cauţi în ea un refugiu, când preferi să trăieşti mai mult în virtual decât în real, pentru că asta înseamnă că ceva în viaţa ta reală nu este aşa cum ar trebui sau cum ţi-ai dori să fie. Iar uneori este mai uşor să te ascunzi undeva decât să lupţi cu realitatea.”

Asta este părerea dumnealui. Eu doar am câteva adăugiri de făcut. Mă gândeam şi eu la aspectul că şi lumea virtuală este alcătuită tot din oameni, până să fie alcătuită din roboţi mai avem… aşa că şi în spaţiul acesta regăsim aceleaşi caracteristici ca şi în realitate. Ce am observat eu ca fiind diferit este aceea că spaţiul virtual este mult mai generos şi mult mai permisiv, ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Dacă în lumea –hai să-i zicem mai degrabă materială decât reală - nu vei putea publica decât cu mare greutate şi mulţi bani o carte, în spaţiul virtual pătrunzi cu uşurinţă şi lumea este mult mai bogată acum, nemailovindu-se de atâtea „amenzi” şi critici ca şi până a nu fi existat internetul. Acum mai mulţi oameni au posibilitatea să se exprime aşa cum vor, fără a fi necesar să-şi dea adevăratul nume, ca să poată urmări în pace reacţiile celorlalţi. Odinioară, chiar şi o sumă de scriitori au folosit anonimatul pentru a se proteja sau pentru că nu puteau pătrunde altfel în tagma literaţilor….

Exact cum spunea domnul citat, mai devreme sau mai târziu vei ştii cu cine ai de-a face pentru că adevărata faţă va ieşi la iveală până la urmă.

Mie, de când mă învârt prin spaţiul virtual, mi-e tot mai clar un lucru: şi acesta este la fel de real ca… cel real. Poate mai poluat pentru că pot pătrunde şi oameni de calitate îndoielnică, dar cu puţin discernământ, vom ştii unde să ne oprim. În ce priveşte oamenii timizi, nu sunt în totalitate de acord. Eu sunt nici pe departe o persoană timidă, dar tot nu-mi place să vorbesc în public. Îmi pierd concentrarea şi prefer să scriu. Chiar şi acasă, când sunt lucruri serioase de rezolvat prefer să le scriu, ca să mi le pot ordona mai uşor, să nu-mi pierd controlul sau să nu uit ceva. Aşa că aici mă simt în largul meu şi mi s-a îmbunătăţit mult părerea despre oameni, în general, pentru că la un moment dat, mă temeam că spaţiul nostru (ca popor dominat de kitch şi manele) este atât de toxic încât cu greu îi poţi supravieţui fără să te molipseşti, însă aici am găsit valori cu care poate altfel nu m-aş fi întâlnit şi mi-au îmbogăţit viaţa mult.

În ce priveşte înlocuirea realităţii cu spaţiul virtual, chiar nu cred că acest lucru este posibil. Realitatea te confruntă zi de zi, oricât ai încerca să fugi de ea. Chiar cu câteva luni în urmă auzisem că cineva a spus despre o altă persoană că are dublă personalitate. Pentru că cunosc acea persoană, am început să mă informez cu privire la acest subiect şi, deşi am văzut o grămadă de filme care tratează acest subiect, am aflat că în România nu există cazuri diagnosticate cu dublă sau multiplă personalitate. Aşa că, n-avem de ce să ne temem! Putem fi online cineva şi în viaţa de zi cu zi altcineva fără ca persoana noastră să sufere dereglări sau deteriorări semnificative. Fiinţa umană este atât de complexă încât poate face faţă acestor provocări fără a se deregla. Şi poate că este bine să avem posibilitatea acesta nelimitată de a spune ce gândim, de a ne permite să fabulăm, pentru că spiritul omului este bogat şi liber şi de aici se pot naşte idei mari şi schimbări importante. N-am să cred niciodată că cineva se poate identifica până la contopire cu spaţiul virtual. Acesta aduce un plus vieţii reale dar n-o va înlocui niciodată. Lumea noastră de azi este mult mai bogată decât cea dinaintea internetului pentru că acordă o şansă celor care altfel nu ar fi avut niciodată posibilitatea de a se exprima liber. Chiar şi vulgaritatea este o formă de exprimare şi noi, cei cărora le repugnă, cu un singur clic putem schimba pagina. Cu toţii tindem spre mai bine, mai înalt, mai sus… dar oare ce ne face să credem că numai noi avem dreptate, că numai noi suntem corecţi şi perfecţi? În lumea aceasta mare au loc şi alţii, care au alte valori, altă educaţie, altă cultură. Făcând pe grozavii nu vom face decât să ne punem singuri la colţ…. să ne izolăm… să fugim de realitate.

Până la urmă: care este diferenţa între real şi virtual? Ştie cineva? Să-mi spună şi mie….

Şi, mai ales, dacă cineva a aflat unde e graniţa, aş vrea să aflu şi eu, pentru că, de una singură, cu cât sap mai adânc, cu atât îmi dau seama că Groapa Marianelor este doar un exemplu palid….

Ca să mă întorc de unde am plecat: definiţia sugerată de D.E.X. nu corespunde cu ceea ce înţelegem noi că este virtualul. Probabil că acum câţiva ani, înaintea netului şi a Wikipedia, Google, etc. consideram şi noi ca valabilă această definiţie. Dar acum ar trebui să apară o altă definiţie. Pentru că cine poate afirma că internetul nu este ceva real? La fel de real ca televiziunea sau radioul…. Se pare că mintea omului este în stare de mult mai multe decât ne-am fi imaginat cu o sută de ani în urmă, important este să ţinem pasul cu toate aceste schimbări. Întâi noi, ca adulţi, ca apoi să ne putem învăţa şi copiii să ia ce e bun din toate astea, deşi nu prea văd cum am putea să facem asta când, chiar şi cu o sută de ani în urmă, când nu exista nici măcar televiziune, părinţii tot erau consideraţi depăşiţi.

Unde este graniţa între virtual şi real? Cine poate spune?

Balenă sau sirenă?

Am primit pe mail zilele astea un mesaj care m-a amuzat din cale-afară. "Balenă sau sirenă?" La început n-am ştiut despre ce e vorba, dar citind m-am distrat copios, pentru că are tare multă dreptate în tot ce spune. Iată-l:

Acum câteva zile, într-un oraş din Franţa, pe un afiş cu o tânără spectaculoasă la intrarea într-o sala de gimnastică, scria:
"În vara aceasta ce vrei să fii: sirenă sau balenă?"

Se spune că o femeie tânără, ale cărei caracteristici fizice nu contează, a răspuns la întrebarea de publicitate în aceşti termeni:

"Dragă domnilor:
Balenele sunt mereu înconjurate de prieteni (delfinii, leii de mare, oamenii curioşi). Acestea au o viaţa sexuală foarte activă, rămân gravide şi au balenuţe micuţe drăgălaşe, pe care le alăptează.
Se distrează de minune cu delfinii, umplându-si burta cu creveţi. Se joaca şi înoată, cutreieră mările, cunoscând astfel de locuri minunate ca Patagonia, marea Barens sau recifii de corali din Polinezia.
Balenele cântă foarte bine şi chiar înregistrează CD-uri. Sunt impresionante şi, practic, nu au nici un duşman care să le vâneze, în afară de om. Ele sunt iubite, apărate şi admirate de toata lumea.
Sirenele nu există. Şi dacă ar exista, ar sta la coadă la cabinetele de psihoterapie, deoarece acestea ar avea o problemă serioasă de personalitate: "femeie sau peşte?".
Nu au viaţă sexuală, pentru că-i omoară pe bărbaţii care se apropie de ele, şi pe lângă acest aspect, pe unde şi cum ar putea? Deci, din aceasta cauză, nu au copii. Ele sunt frumoase, adevărat, dar singure şi triste. Oricum, cine ar vrea sa apropie de o tipă care miroase ca un peşte?
Pentru mine este clar, doresc să fiu o balenă!
PS: În vremurile astea, în care toată mass-media ne baga în cap ideea că doar femeile slabe sunt frumoase, eu prefer să mă delectez cu o îngheţată împreună cu copii mei, cu o cina bună cu un bărbat care mă face să vibrez sau cu o cafea şi prăjiturele împreună cu prietenele mele.
Cu timpul câştigăm în greutate, pentru că acumulăm multe cunoştinţe şi informaţii şi când nu mai au loc în cap sunt distribuite în restul corpului. Aşa că nu suntem grase, suntem teribil de culte. De astăzi, când o să mă uit la fundul meu în oglindă, o să mă gândesc: "Dumnezeule, ce inteligentă sunt .... "

Obsedate de aspectul nostru, bombardate de media care ne toarnă în cap pe orice cale că 90-60-90 este idealul, obligându-ne să ne comparăm cu nişte schelete ambulante pe jumătate moarte de inaniţie, care-şi zic fotomodele, ne complexăm, ne ascundem, uitând că suntem reprezentantele frumuseţii şi creativităţii lui Dumnezeu (spre deosebire de bărbaţi, care au forţa şi autoritatea). Să nu mă acuzaţi că gândesc ca-n Evul Mediu, dar îmi ştiu locul în viaţă şi îl accept, fără să-mi doresc să fiu altceva decât ceea ce sunt. Mă mulţumesc să las bărbaţilor greul deciziilor, munca grea care solicită muşchi şi eu să mă ocup de ceea ce ştiu mai bine: să-mi fac casa un cămin cald şi primitor, să-mi educ copiii şi să mă bucur de tot ce-mi oferă viaţa.
Cum e mai bine? Să ne chinuim cu diete care nu ne ajută să fim mai iubite şi mai respectate dar ajung să facă din noi nişte acrituri crispate, sau să fim noi însene şi să considerăm că frumuseţea vine din interior, din dragoste, sacrificiu şi bunătatea de care dăm dovadă atunci când stăm cu mâna pe fruntea înfierbântată a copilului nostru răcit.
Haideţi, doamnelor, să ne dorim să fim frumoase fără a fi anorexice sau bulimice!

Iată ceva nou!

Dar nu ce mi-aş fi dorit eu. Gripă! Mă gândeam că mă plictisesc....
Cum spunea Rodica.... "şi nu te zdruncina prea tare că nu se întâmplă nimic... ba mai bine bucură-te... că peste tot se aud numai veşti proaste aşa că ...tu eşti bine."
Cât mă ţin balamalele, stau la calculator, că am amorţit în pat de miercuri, strănutând şi tuşind, ca să văd ce mai faceţi voi.
Fata mea de 10 ani are un prieten care o tot necăjeşte, iar ieri, ca să-l ierte, i-a dat un trandafir. Pe care ea mi l-a adus mie, ca să mă simt mai bine. Iată-l:

Sunt bune vremuri ca astea... când toţi profită de vremea de afară ca să se plimbe, ca să iasă în natură, iar eu stau singură gândindu-mă la ce nu vreau să mă gândesc. Dar, cum sunt optimistă, spun şi eu ca Murphy: "Zâmbeşte, mâine va fi mai rău...!"
Ooops! Nu asta am vrut să spun! Unde sunt capetele galbene când ai nevoie de ele?
Până la urmă, toate-s vechi şi nouă toate! Sau sunt zece? Că de la febră m-am dilit şi nu mai ştiu!
Cred că de fapt voiam să spun că e bine că nu e... porcină! După aviară şi aia a vacii nebune, s-au cam amestecat rasele şi nu mai poţi ştii ce dobândeşti în ziua de azi!
Pe data viitoare, când voi fi mai limpede la cap, vă salută o gri(pată)!

Nimic nou...

Toate-s vechi şi nouă toate! Parcă în ultima vreme stă timpu-n loc. Trăiesc în locul în care nu se întâmplă nimic. sunt nedreaptă: se întâmplă, dar nu sunt eu acolo să aflu… trece o zi după alta fără nimic spectaculos. Sunt eu de vină că nu mai simt nimic? Sau sunt bune şi perioadele astea de relax la ceva? Cine poate şti? Aşa că nu e nimic nou pe frontul de vest! La radio cântă: aştept să se întâmple ceva nou în viaţa mea… nu-mi vine să cred că tocmai acum am dat drumul la radio….

Aştept să se întâmple ceva… nici măcar nu ştiu ce. Unii spun că perioadele astea sunt bune ca să acumulezi energie pentru câte rele vor veni… dar eu nu sunt negativistă. Şi nu văd răul ca pe o catastrofă: dacă e să se întâmple, se întâmplă! Ce pot face eu? Din fiecare rău putem învăţa o lecţie. Depinde cu ce atitudine trecem prin toate. Dacă vedem fiacre şut în fund ca pe un pas înainte avem toate şansele să avansăm. Altfel stăm pe loc şi amorţim. Ca mine acum. Măcar un lucru am învăţat de la viaţă: să nu mă preocupe soarta altora când eu n-am nimic de făcut. Nu e de folos nimănui să mă uit în curtea altuia. Şi nici să-mi fac planuri pe care nu le voi împlini niciodată. Viaţa îmi spune de o vreme: time out! Aşa că mă bucur de pauza asta fiind pe aici, cu voi. Mă bucur de fiecare din rândurile voastre, pentru că pe mine m-a părăsit inspiraţia de o vreme. Şi n-a mai venit acasă de o vreme destul de lungă. Ce să fac? Aşa sunt eu. Spuneau şi profesorii la şcoală că sunt brânză bună în burduf de câine şi că lucrez în salturi. Nici măcar vreun film excepţional n-am văzut de o vreme. De la Powder. Caut scop şi sens în toate şi nu găsesc în nimic.

Spre surprinderea mea, nu sunt singură în tăcerea mea. Dau o căutare pe net că nu mai ştiam exact cum era povestea aia cu locul în care nu se întâmplă nimic şi găsesc o grămadă de pagini… bloguri… etc. Deci nici în a face nimic nu sunt mai bună ca toţi. Nici în asta nu sunt originală… Ca în bancul acela: „Ce faci dragă azi? Nimic. Păi, parcă asta ai făcut şi ieri! Da, dar n-am terminat!”

Aşa că ataşez una din ultimele poze cu piticul nostru pentru că ea ne mai umple existenţa cu câte ceva nou în fiecare zi.

Gentuţe

Cam aşa arată părţile croite pe care am lipit întăritura. Numai pe partea care va veni pe faţă, pe căptuşeală nu este nevoie. La bază bucăţile au cca 34-35 cm iar fundul genţii va avea cca 21/13 cm. Geanta are la partea în care va fi cusut nastule şi gaica cca. 17 cm iar la partea unde sunt cusute mânerele cât vrei, 22-25 cm. Mânerele pot avea 45 cm ca să se poată înnoda destul.

Aici le cos una de alta. Am dat şi un tighel pe faţă ca să ţină. Ştiţi şi voi că femeile îşi poartă cu ele toată casa în poşetă.

Aşa arată prinse părţile de fundul genţii fără mânere şi căptuşeală.
Asta este gentuţa aproape gata fără să fi înnodat mânerele.

Aici este întoarsă cu dosul. Am ales să fac căptuşeala galbenă, iar mânerele sunt şi ele duble, o parte albă, o parte galbenă.

Aici sunt gata, dar încă nu sunt călcate.
Vă urez spor la confecţionat gentuţe pentru voi şi pentru fetiţele voastre. Cu cât vor fi mai colorate, cu atât vor fi mai vesele şi mai uşor de asortat.

Sărbătorile de Paşte în familia noastră

Fără să ridic pretenţia că voi transforma acest blog în unul culinar, vă arăt câteva poze din "transformarea" tortului meu de Paşte. S-a vrut un tort de zahăr ars. Cu frişcă şi căpşuni.

Ouăle le-am făcut doar roşii. Nu suntem adepţii vopsirii a zeci de ouă în muuuulte culori. Singurul "rabat" a fost acela că fetele şi-au lipit diverse... de-ale lor din desene animate.

Am primit o felicitare cu această imagine şi mi-a plăcut ideea. Aşa că am făcut-o şi noi. Numai că "aparatul meu foto", adică telefonul, nu este prea performant. A ieşit ce vedeţi.

Şi dacă sărbătorile s-au cam dus, m-am apucat de lucru. Am fost în joia mare la o întâlnire de femei şi am primit de acolo cele două trăistuţe pe care le vedeţi în prima fotografie. Aşa că m-am pus pe treabă şi am făcut din resturile pe care le-am avut prin casă gentuţele pe care le vedeţi în cea de a doua fotografie.

Alte imagini din primăvara hunedoreană

Cu ocazia Paştelor catolice avem şi noi un iepuraş în centrul oraşului, iar cu ocazia Floriilor, avem crucea de flori.

Primăvară capricioasă...

...la noi abia începe... e întârziată ca un prunc care trece de 9 luni şi nu vrea să vină pe lume, ca un copil care spune dimineaţa la trezire "mamă, mai lasă-mă să dorm 5 minute..." .... în acest an m-am hotărât să privesc lumea cu ochii... nu cu vorbele... aşa că-s înceată la vorbă şi iute la privit...
câteva lucruri mi-au atras atenţia şi, cum am mereu telefonul cu mine, le-am imortalizat şi vi le dăruiesc şi vouă...
cam asta este primăvara pe la noi:

Menopauza, bat-o vina!

Oameni cu o bogată cultură generală, nu? Dar ce tot spun eu? Asta nici măcar nu ţine de cultură generală.
Mi-am găsit de lucru. Aşa că de mâine voi începe. Am găsit un articol interesant pe idieta şi aş fi vrut să-l reproduc aici, dar nu am primit încă aprobarea. Aşa că vă trimit acolo ca să-l citiţi şi voi (cele care sunteţi interesate de începerea lucrului în afara celor patru pereţi ai casei).

http://idieta.ro/cariera_gata_de_munca_dupa_o_perioada_de_respiro.html

De 8 (9) Martie

Întâlnire cu prietenele, discuţii paşnice, râsete, cântece, copii, o cafea, un ceai, o felie de tort - cam aşa decurge în viaţa mea o sărbătoare de ziua mamei.



Am primit azi un powerpoint, dar pentru că nu ştiu cum să-l pun aici, am să pun numai ce scrie în el. Mi-a plăcut mult ce spune, aşa că-l împărtăşesc cu voi.
"Să nu permiţi niciodată unui bărbat să te înrobească,
Tu te-ai născut pentru a iubi, nu pentru a fi sclavă.
Să nu permiţi niciodată ca inima ta să sufere în numele iubirii,
Pentru că iubirea este un act de fericire. De ce să suferi?
Să nu permiţi niciodată ca ochii tai să verse lacrimi
Pentru cineva care nu te face să râzi.
Să nu permiţi niciodată să aştepţi ore întregi
Pe cineva, care nu va veni niciodată, chiar dacă ţi-a promis.....
Să nu permiţi niciodată ca numele tău să fie rostit în van
De un bărbat.... care nici nu ştii dacă are nume.
Să nu permiţi niciodată să-ţi fie folosit trupul.
Ştiind că el este sălaşul sufletului...... apreciază-l.
Niciodată să nu crezi că cineva se va întoarce
Când el nu a fost niciodată prezent.
Niciodată să nu permiţi ca durerea, singurătatea, tristeţea,
Să îţi fure din strălucirea ochilor tăi,
Şi să diminueze forţa care există în tine.
Să nu pierzi niciodată demnitatea de A FI FEMEIE!"