joi, 26 august 2021

Jurnal de călătorie, pe drumuri de munte. Apuseni.

         Am plecat către Camping ”La Dănuț”- Gârda de Sus după amiaza, după ce s-a întors Emil de la muncă. Pregătisem mai totul cu o zi înainte: cort și acareturi, alimente, lemne de foc, etc. Nu mai fusesem cu cortul și aveam emoții. Am străbătut până acolo, în aproape 3 ore, zone pitorești de munte, sate și orășele. Odată ajunși în camping am campat și ne-am chinuit să punem cortul. L-am refăcut după ce am reușit să vorbim cu Raluca și ne-a explicat ce și cum. Ne-am campat într-o margine a platoului de campare, sub câțiva copaci, departe de lumea dezlănțuită. Am constatat repede că pe lângă camping curge un pârâiaș liniștit. Am plantat și masa roșie pliabilă lângă cort și apoi am mâncat. Speram să facem un mic foc lângă cort mai spre seară dar a mai venit o mașină lângă noi, chiar lângă foc și n-am vrut să-i deranjez. Toate temerile mele cu privire la claustrofobia cauzată de dormitul în spațiu îngust s-a risipit destul de repede, când am început să amenajăm interiorul de dormit. Seara am admirat stelele cât încă nu s-a făcut foarte rece și umed și chiar am văzut câteva stele căzătoare (cu o noapte înainte fusese perioada Pleiadelor). Lângă camping sunt pensiuni pitorești iar cea de lângă are și un restaurant. Mama Uța are un istoric bogat, localul și pensiunea au fost înființate de mama Uța, care nu se mai află printre noi. Acum sunt conduse de fiul dânsei. Tablourile de pe pereții restaurantului stau mărturie despre parcursul locului și ctitorirea lui, dacă-mi este permis să spun așa. Din curtea localului, peste un mic pod, este acces către vârful dealului unde s-a început o pârtie de schi rămasă neterminată, dar de sus se pot vedea împrejurimile. 




A doua zi am vrut să vedem Peștera Scărișoara. Auzisem multe lucruri bune despre ea dar nu o văzusem niciodată și eram curioși. Plecând către peșteră am întâlnit în drum o scobitură în stâncă ce s-a dovedit a fi peștera ”Poarta lui Ionele”. Am oprit s-o vizităm. Foarte frumoasă. Bine amenajată, lungă și spațioasă, curge prin ea un firicel de apă de la munte. Multe scări de metal, destul de noi, te poartă spre cel mai înalt și adânc punct al peșterii. Apoi, cale-ntoarsă. La gura peșterii producători locali așteaptă să-și vândă marfa trecătorilor.












            Drumul continuă spre Scărișoara pe Cheile Ordâncușei. Am oprit la o stâncă interesantă, care se deschidea spre cer printr-o gaură săpată de ape. 



Pe la jumătatea drumului spre Scărișoara ne-a atras atenția un semn care ne invita spre o poiană. L-am urmat. 


          Nu ne-a părut rău. Pentru mine, este cel mai frumos loc de pe suprafața pământului! Serpentine line te duc spre vârful muntelui către o poiană. Te însoțesc pe drum locuințe pitorești și case de lemn - adăposturi pentru animale în care animalele stau pe timpul verii, când sunt aduse de stăpâni pentru păscut. 








                Din vârful platoului, panorama întrece orice am fi văzut până atunci! De jur-împrejur, munți. Păduri. Poieni. Case de lemn. Măreție. Pace. Liniște. Parcă timpul s-a oprit în loc. Curățenie. Nu vezi un pet, nu vezi un kitsch. Tot ce este pe tarabe este neaoș românesc. De la tulnice, linguri și vase până la plăcinte, brânzeturi și mezeluri, totul este natural și de-al locului. Cu siguranță, la pacea care plutește în zonă concură și biserica aflată exact în mijlocul platoului. Bisericuța din vârf de munte te face să te simți smerit, mai aproape de cer, te îndeamnă la auto-cercetare pentru a-ți defini locul în lume. Interesantă senzația pe care mi-a dat-o: nici nu m-a făcut să mă simt mică și neînsemnată, nici nu m-a făcut să mă simt stăpâna universului, ci copleșită de frumusețea pe care a creat-o Dumnezeu să ne bucurăm de ea, uimită de modul în care oamenii locului au reușit să păstreze totul neîntinat de civilizația acaparatoare și poluantă. Jos pălăria pentru ei!







             După acest popas de încărcare cu pace, ne-am continuat drumul spre Peștera Scărișoara. Am găsit un loc de parcare și, de acolo, am pornit către peșteră vreo 200 de metri pe urcuș. Străjuit de tarabe cu plăcinte, cafea și alte alimente, spre dezamăgirea mea au apărut și kitsch-urile. Însă, pe lângă ele, am regăsit produsele tradiționale din Apuseni așa, ca în Poiana Călineasa. Ajunși la peșteră am găsit o coadăăăă lungăăă. Uitasem că astfel de obiective nu se vizitează sâmbăta. Întrebând oamenii de la rând am aflat că intră câte 50-60 de persoane odată și circuitul durează cca 45 de minute. Căutând casa de bilete am numărat vreo 200 de persoane la rând. Ne-am dat seama că vom sta acolo vreo 3 ore până vom intra. Dar, vitejește, ne-am gândit că n-am ajuns până acolo ca să facem cale-ntoarsă!

 
             Deci Emil s-a așezat la coada de la casa de bilete care s-a închis în fața lui. Același domn care vindea bilete organiza și intrarea în peșteră prin turnicheți. Fiind printre primii la rând am intrat în 45 de minute cu a doua serie și s-a dovedit că nu intră doar 50 de persoane ci și 200, dacă este cazul. Am coborât cele peste 230 de trepte (din auzite) până în peștera aproape înghețată și am zgribulit câteva minute până au reușit să coboare toți cei care apucaseră să cumpere bilete. 






         Spre dezamăgirea noastră, peștera este doar o deschizătură de vreo 100 de metri înconjurată de un ponton îngust de unde se poate coborî pe ghețar dacă ai suficientă îndrăzneală și, la vremea de vară când am vizitat-o noi, avea doar o stalacti-stalagmită întreagă. Părțile spectaculoase sunt închise pentru public. Ghidul ne-a expus cu viteză, în câteva minute, istoria descoperirii peșterii și câteva date despre ghețar, pe care le poți citi și pe panoul de la intrare. Doar că sunt alte numere. De la lungimea și adâncimea peșterii până la temperatura din ea, nimic n-a coincis. 
         Apoi au urmat cele peste 230 de trepte înapoi, dintre care prima treime sunt destul de înalte, așa că n-a ieșit nimeni din peșteră fără să aibă limba scoasă de-un cot, adeverindu-se vorba aceea: după concediu îți mai trebuie un concediu! Sau: ”Șefu, n-ai nevoie de mine la birou? Că era mai bine pe scaunul meu comod de-acolo, decât aici!” 😅 
         La coborârea spre parcare am oprit să luăm un suvenir și o plăcintă și am fost plăcut surprinși când la standul cu magneți de frigider am primit un tichet pentru 10 la sută reducere la restaurantul Mama Uța. Nu știu dacă tânărul de la stand era vreo rudă a patronilor localului, dar mi-am imaginat ce frumos ar fi dacă producătorii și negustorii locali s-ar sprijini în felul acesta! Încă o bulină albă!
        Am făcut drumul înapoi către camping unde ne așteptau cuminți lucrurile rămase în urmă. Am constatat că există în camping dușuri cu apă caldă și dotări pentru gătit și spălat vase. Rulotele și corturile care campau acolo erau conectate la curent, deci condițiile sunt foarte bune pentru 20 de lei/zi/persoană. 
       Duminică dimineața ne-am strâns catrafusele și ne-am îndreptat spre Arieșeni. În drum ne-am abătut pentru a vedea cascada din Pătrăhăițești. Un panou ne-a semnalizat că la stânga drumul duce către muzeul etnografic din sat și cascada Buciniș, aflate la poalele vârfului Curcubata Mică. Drumul ne-a dus până în curtea familiei Filip care deține muzeul etnografic. Cei doi soți sunt meșteșugari în lemn și țesături și vând produse tradiționale create de mâinile lor. Pe lângă acestea vând și siropuri, dulcețuri, țuică și alimente naturale făcute în casă. Drumul spre cascadă trece efectiv prin casa celor doi soți, casă transformată în muzeu-magazin. Drumul este lung, dar accesibil, numai ultima parte urcă pieptiș prin pădure. Farmecul drumului nu este întrecut decât de oamenii locului, dispuși la o vorbă cu turiștii. În acel loc aș vrea să mai petrec un weekend, într-o casă țărănească, la o poveste cu bunicuța locului, fascinată la rândul ei de tinerii care și-au pus cortul în curtea ei, dar care au preferat să doarmă în fân.  







       Ne-am continuat drumul către Arieșeni. Auzisem că pe undeva prin zonă este o cascadă - Vârciorog. Ne-a fost destul de greu să găsim drumul iar în cele din urmă ne-am întors din drum pentru că la intrarea pe drumul forestier era un semn care spunea că sunt 3 kilometri până acolo iar căruțașii care așteptau vizitatori au spus că nu este acces pentru mașini. Ni s-a părut cusută cu ață albă chestia, căruțașii aveau motivele lor să spună că mașinile nu pot trece pe drumul forestier, probabil duceau turiștii cu căruța contra cost. 
            Dacă la dus am trecut prin Abrud și Câmpeni, la întoarcere am vrut să venim pe alt drum, prin Vârfurile. Drumul prin munte este foarte bun, străbate sate și comune iar într-o curbă am găsit un semn către Groapa Ruginoasa, aparținând de Nucet, în Munții Bihorului - parte a Apusenilor. Accesul este greoi, un drum de 800 de metri, abrupt, pe stâncărie, se parcurge într-o oră. Așa că nu m-am încumetat. Lângă Brad, la Podele, ne-am oprit ca să ne delectăm cu renumiții virșli locali și n-am fost dezamăgiți. Într-un magazin alimentar aflat pe marginea drumului, la numărul 25, care are și o sală de restaurant, găsești acești virșli nu numai pentru acasă, ci poți să te bucuri de ei chiar acolo, în sala restaurantului și/sau pe terasă, fierți proaspăt. 
             Aceasta a fost prima parte a concediului nostru din această vară. 






joi, 23 iulie 2020

Bate șaua să priceapă iapa și alte expresii românești


Ați auzit expresia neaoș românească ”bate șaua să priceapă iapa”, nu-i așa?
Ce înseamnă asta? Cine-i șaua și cine-i iapa?
Ca să citez exact o prietenă care spune: ”....si El a fost criticat, scuipat ,batut ba chiar rastignit pe lemn” într-un context care avea de-a face cu corectarea unui comportament repetitiv care nu are rezultate bune, pot spune că mă erijez și eu în ”martiră”, în caz că nu sunteți de acord cu mine și mă corectați. Doar că eu nu mă martirizez, apelând la versete biblice, ci doar spun că, așa cum Domnul a vorbit în pilde, pot și eu vorbi, fără să bat vreo șa, fără să subliniez că cine se simte, ar trebui să-și facă o autoanaliză detaliată și serioasă. Cum zic copiii în curtea școlii: ”cine zice, ăla e”!
Eh, știți că glumesc. Mie îmi place să fiu corectată acolo unde nu văd că greșesc. Pentru că asta înseamnă că vă pasă de mine și de reputația mea, că vreți să mă îndrept și să nu mă mai fac de râs repetând public aceleași greșeli. Este? Deci aștept critici și corecții.
Deci, să revenim: Cine-i șaua și cine-i iapa?
Citez un blogger: ”...dacă nu ştiţi ce se întâmplă atunci când călărești și loveşti iapa cu o nuia, vă spun eu: începe să alerge. Cu cât o loveşti mai tare, cu atât aleargă mai repede. Aşa e şi în viaţa de zi cu zi… Dar, pentru că nu e normal să fim violenți, indiferent că vorbim de oameni sau animale, folosim vorba drept nuia. Evident, iapa e vreun apropiat sau vreun coleg. Iar șaua e aluzia. Da… de multe ori e nevoie să dăm de înţeles anumite lucruri, să facem aluzie la ceva, astfel încât cei din jurul nostru să înţeleagă despre ce vorbim, să înțeleagă că trebuie să se miște mai repede și să facă anumite lucruri...”.
Nu că acest comentariu ar avea ceva de-a face cu manipularea! Delooooc! E foarte normal să recurgi la ”mesaje subliminale” și sugestii ca să dai de înțeles că vrei ceva. Și-apoi te miri că ai fost înțeles greșit.
Wikipedia spune că ”A bate șaua ca să priceapă iapa” înseamnă a face o aluzie. Cu alte cuvinte, facem aluzii indirecte ca cineva să priceapă ce vrem noi. Doar că există o problemă: acel/acea cineva, dacă nu-i vorbim în mod direct și pe șleau, niciodată nu va pricepe aluzia. Sau, dacă e isteț/isteață și pricepe aluzia, ”se face că plouă”, pentru că e sătul/sătulă de aluzii.
Altă expesie românească, ”a vinde castraveți grădinarului” înseamnă a încerca să păcălești pe unul care știe adevărul. Și aici poate fi opusul: nu încerci să păcălești pe nimeni, ci doar te păcălești singur, crezând că nimeni nu știe ce gândești tu. Cum am spus mai sus: oamenii știu exact ce încerci tu să faci, dar au ajuns sătui de aluziile tale și ajung să nu le mai pese. Deci, vinzi ... nimic, praful de pe tobă. Te chinui degeaba. Cel/cea vizat/vizată nu este interesat de castraveții tăi sau gogoșile tale.
Iar asta mă duce la altă expresie: ”A se lupta cu morile de vânt”- adică a încerca ceva fără rost. Sau fără sorți de izbândă. Așa facem noi când încercăm să-i shimbăm pe cei de lângă noi. Aici mă recunosc vinovată: am încercat și eu. Mă lupt de ceva ani cu niște mori de vânt. Eu și don Quijote. Pare că, în situația asta, nu mă învăț minte deloc. Și să vedeți ce justificări îmi găsesc! Iooooi. De mai mare râsul! Că cică îmi pasă, că vreau binele aceluia/aceleia, că mă simt responsabilă! Ca să n-o zic pe românește, o dau pe engleză: bulshit! Ne simțim ”responsabili” dincolo de limite și atunci o dăm în bară, ca mine acuma! De ce ar trebui să schimb eu pe cineva? Dumnezeu Însuși nu intervine în viața unui om decțt dacă OMUL VREA! Și cere asta. Altfel, nu face nimic. Pentru că ceea ce face diferența în viața omului este voința lui. Omul face numai ceea ce vrea! Și punct. Uită-te în viața unui om și vei vedea cine e, pentru că faptele lui spun totul despre el. Un gest face cât o mie de cuvinte. Și, oricât am încerca să ne ”controlăm”, gesturi și fapte mici ne dau de gol. Și, când suntem ”prinși cu ocaua mică”, ”ne dăm pe fund înapoi” justificându-ne sau acuzând, spunând că am fost înțeleși greșit. A continua să repeți același lucru greșit, încercând să obții un final bun, este ca și cum te-ai uita la un film cu final rău de 100 de ori, sperând că până la urmă finalul va fi bun.
Asta poate fi mai mult decât suficient pentru a scoate din pepeni pe cineva. Și expresia asta-i faină, nu? Oricine are o limită. Și când încalci acea limită riști să ”scoți din pepeni” acea persoană. Mai ales când acea persoană îți vrea binele și vede că încearcă, dar ”bate apa-n piuă” degeaba, ba, mai mult, se vede și ”împroșcat cu noroi”,  adică i se aduc acuzații fără bază, acuzații care au scopul de a-i compromite reputația sau de a-l înjosi, încercând să-l cobori la nivelul la care simți tu că ești, pentru că te simți jignit. Asta nu înseamnă că acela e nivelul tău, ci că lipsa ta de încredere în tine te face bănuitor, susceptibil și hipersensibil și ajungi să crezi că oricine nu este de acord cu tine, faptele tale, vorbele tale, îți este automat dușman.
Și acuma, ”să revenim la oile noastre”.
Am prostul obicei să încerc să mă fac auzit pe căi lăturalnice. Am ceva de zis și nimeni nu vrea să mă asculte. Tuturor li se rupe de ceea ce am eu de zis și-mi dau ignore. Și atunci trec la atac. Dacă bat șaua și nu-mi ating scopul pentru că oamenii se fac că plouă, mă apuc de vândut castraveți, în speranța că oamenii vor crede că gogoșile mele sunt bune de ”salată”. Numai că ei sunt mai grădinari ca mine și nu confundă castraveții cu gogoșile.
Ioooi, ce faină-i limba română și cum poate fi adusă din condei ca să subliniezi o idee!
Bun, deci rămân cu castraveții/gogoșile nevânduți/nevândute. Oamenii s-au prins că sunt altcineva decât vreau să par și ”nu mai pun botul”!
Asta îmi dă motive să sar la beregată: ”Ce? Tu ești mai bun/bună? Ce? Tu nu poți greși? Etc.” N-am argumente, dar sunt arțăgos și vreau să arăt asta! Pot și eu să fiu cocoș! În loc să ”spăl putina” ca să-mi salvez puținul ce mi-a rămas din demnitate, îmi ”iau nasul la purtare” și încerc să vând ”pielea ursului din pădure” umblând cu ”cioara vopsită”. Încercând să-mi ”scot pârleala”, nu reușesc decât să ”dau cu oiștea-n gard” începând să-l/s-o ”fac cu ou și cu oțet” pe ținta frustrărilor mele, în speranța că-l/c-o ”pun cu botul pe labe”!
În loc să iau în calcul că s-ar putea ca sfătuitorul meu să facă parte din categoria ”tot pățitu-i priceput” și că încearcă să-mi spună din experiența lui/ei că nu e bine ce fac, că nu-mi aduce nimic bun comportamentul meu, eu sunt ca ”șarpele crescut la sân” care se întoarce și mușcă pe binefăcătorul lui/ei.
Și iată rezultatul: oamenii se ”adună ca la urs” și se uită ”ca la mașini străine” crucindu-se de prostia omenească. Și cum să nu te miri când vezi că oamenii care se cred maturi se poartă mai rău ca niște corturari needucați, care împroașcă venin în stânga și în dreapta, exprimându-și prin aluzii frustrările, sub acoperire, pentru că nu au nici verticalitatea de a recunoaște că nu se simt bine în propria piele și caută vinovați în afara lor.
Iar după toate astea, tot nu ”ne pică fisa” că ”am dat cu mucii-n fasole”, și încă ne mai simțim neîndreptățiți sau judecați greșit. În loc să ne facem analiza ca să vedem că ”ne lipsește o doagă” și nu avem un comportament prea matur sau demn, ne ”ascundem după deget” și ”împroșcăm cu noroi” pe cel care a vrut să ne ajute.
Iar asta ne face să ”ne săpăm singuri groapa” și să ”ne tăiem craca de sub picioare”, pentru că încercăm să ”scăpăm basma curată” pentru a ”ajunge la liman”.
Și, uite-așa, ”se duce pe apa sâmbetei” ce-am avut: reputație, relații, prietenii, un nume bun! Se ”duce de râpă” exact ceea ce am încercat să realizăm, numai că am ales un drum greșit, evaziv și ipocrit, pentru că nu poți fi ”cu fundu-n două luntri” pentru cel cu fundu-n două luntri va cădea în apă. Adică, cu alte cuvinte, se va ”duce ca toporul la fund”. Și tot ei se ”uită ca mâța-n calendar” că, deși se poartă urât cu oamenii, deși trăiesc pentru a manipula, controla și domina pe cei din jur, tot ei ajung să se simtă ofensați când li se răspunde la fel.
A meritat?

joi, 6 februarie 2020

Mi-am uitat sufletul...


Mi-am uitat sufletul prăfuit într-un colț, ca pe un copil pedepsit! Mi-am abandonat trăirile și le-am negat, nedemne de-alergarea după vânt! Dar le-am regăsit! S-au alimentat din erupția de culoare și viață izvorâtă din voi... Au scos capul, timid, ca un ghiocel de sub zăpadă primăvara și au privit, cu ochii mijiți, printre gene, frumusețea voastră! Și s-au trezit la viață. Din nou.
Nu știu cum se face că, periodic, le înghesui într-un colț, le bag pe sub vreun covor, în graba neostoită de-a face curat în gândurile mele, ca să fac loc pentru prozaic. Dar tot așa cum renaște natura în fiecare primăvară, și trăirile mele-și fac loc, timide și ies la lumina soarelui primăvăratic, ascuns parcă rușinat printre nori și scoate-o rază ca să-și facă loc spre sufletele noastre împăienjenite de frig și noroaie...
Ce bine-ar fi ca iarna să fie iarnă! Să fie curată, albă și-nzăpezită! Dar a devenit o scobitură clocotitoare de nămol, fremătătoare ca vulcanii noroioși ai Vrancei!
Timpul nu stă-n loc! Când umblă, când aleargă, când bate pasul pe loc, dar oricum ar fi ne târăște cu el spre abisurile neființei... Murirea asta pe care-o numim viață (așa-i, Quasi?) renaște ca pasărea Phoenix în fiecare primăvară și ne bate-n geam ca o creangă rătăcită, ruptă de vânt, șoptind: trezește-te, somnorosule, până mai e zi...! Și parc-aud un cântecel îngânat de un copilaș, dar îmi rânjește arătându-și dinții ascuțiți de lup pus pe pradă! Și mă trezesc.

vineri, 2 iunie 2017

Obişnuitul neobişnuit

O zi ca oricare alta, când te duci la gară să-ți întâmpini copilul ce fusese plecat la o acțiune artistică, departe de casă. Vine trenul, pleacă trenul și, pe peron, o zăreşti pe fiica ta stând de povești cu o turistă. Din China. Exotic, nu?
După câteva fraze, turista acceptă să vină să doarmă la noi, ca să poată vizita castelul medieval din oraș. Neobișnuitul abia urmează: contactul între două rase, două culturi, care pun „la comun” experiențe, informații, date și istorie.
Constat: oricât pare de departe și de diferită, Asia are multe în comun cu România. Lupta de zi cu zi a oamenilor de acolo e asemănătoare, dorința de a ieși în evidență prin posesiuni materiale, manifestată în felul „show off” e la fel și acolo. Religia de stat, fie că e predominant budistă sau ortodoxă are tot la fel de mulți credincioși doar cu numele. Pentru oamenii care posedă o conștiință și care vor să trăiască cinstit, munca face parte din viața de zi cu zi: mergi la muncă, tragi din greu așteptând salariul din care îți vei plăti dările și ratele ca apoi, dacă mai rămâne ceva, să mai pui și pe masă. Ca să mergi într-un concediu de o săptămână, ori îți rupi de la gură 11 luni pe an, ori faci un credit și apoi plătești ani la rând. Apoi aflu că acolo, datorită suprapopulării, fiecare familie are doar un copil pentru că de la al doilea statul nu le mai oferă nici un ajutor, nici măcar asigurare medicală, nici școală, nici grădiniță, iar un an de facultate costă 5000 de euro. Aflu că acolo prețul unui apartament în oraș poate fi şi de zece ori mai mare, că un chinez nu poate face copil până nu este căsătorit, că vârsta legală pentru căsătorie este 20 de ani pentru fete și condiția este ca mirele să aibă casă/apartament în proprietate. Acolo nu este posibil ca banca să te împrumute să-ți iei casă decât dacă ai depus tu mai întâi 30% din sumă la prima casă și apoi a doua și mai departe de la 50% în sus. Aflu că femeile de acolo sunt preocupate de frumusețe ca și aici, dar acolo își fac mai multe operații estetice decât aici, ca să rămână tinere. Și vorbim aici de oameni de rând, nu de vedete. Competiția e acerbă în toate domeniile și educația (diploma) înseamnă din ce în ce mai mult, pentru că asigură un salariu mai mare, deci o viață mai bună. Lupta pentru supraviețuire este din ce în ce mai încrâncenată, astfel încât relațiile sociale sunt tot mai rare și de mai proastă calitate, oamenii se izolează tot mai mult şi nu se mai bucură de viață. Tinerii nu mai citesc literatură, pe străzi și în mijloacele de transport stau singuri și comunică pe telefoane și tablete. Așa că, atunci când a văzut la noi grupuri de tineri stând laolaltă și discutând, sau când prin parcuri a văzut tineri citind, prietena noastră a fost plăcut surprinsă. Plimbându-ne prin parc, prietena noastră a văzut o doamnă cu un copil în brațe. Intrând în vorbă și fotografiind, a aflat că doamna de 36 de ani era bunica, apoi a apărut și mama, care a spus că are 18 ani (lucru de care, eu, personal, mă îndoiesc). Nu vă pot descrie surprinderea de pe fața prietenei noastre când a auzit așa ceva! Nu puteam să-i spun că e un lucru neobișnuit, pentru că din păcate e o realitate tristă de la noi: copiii fac copii și îi încredințează părinților spre creștere sau trăiesc din ajutoare sociale. Nu mă omorâți cu pietre, ci mergeți în parc într-o zi obișnuită și stați pe o bancă urmărind ce procent din copiii care se joacă au părinți educați și încadrați în muncă (iar asta e cât se poate de vizibil) și câți sunt singuri, de capul lor, murdari și needucați?! Copiii nu au nici o vină, scot doar în evidență diferențe culturale și legislative între societatea noastră în care oricine poate face copii și o societate în care doar cei pregătiți să devină părinți fac copii. E un lucru rău, e un lucru bun? Nu știu. Timpul și istoria vor decide. Așa ceva nu se poate generaliza, dar efectele pe termen lung de pot vedea: educația aduce un plus de valoare societății și urmează creșterea economică, libertatea de genul descris duce la o societate cu o educație deficitară, ca să nu spun mai mult și asemenea persoane care procreează înainte de a dobândi vreo abilitate de viață sau vreo calificare, ajung să trăiască din alocații și ajutoare sociale fiind pentru societatea plătitoare de taxe ca parazitul care își ucide gazda.
Am dorit ca prietena noastră din China să intre în contact cu cultura locului și obiceiurile tradiționale locale, deși multe dintre ele se mai păstrează doar în muzee. De data asta am fost noi cei surprinși să constatăm că multe lucruri sunt comune: de la traiul apropiat de natură din satul românesc, la casa din lemn și piatră, la unelte agricole și creșterea animalelor, multe sunt la fel, așa că prietena noastră s-a simțit ca acasă.
Deși multă lume pune mare preț pe ideea de turism, acest aspect a devenit un surogat de cultură locală, înlocuind într-un mod nu prea inspirat adevărata cultură a locului cu programe și expoziții căutat-studiate care nu satisfac nici pe departe setea de experiență culturală căutată ce cei care ne vizitează.
Astfel că prietena noastră a ținut să sublinieze importanța, pentru ea personal, a faptului că a putut să stea câteva zile într-o familie, a putut primi informații necosmetizate despre funcționarea unei familii, văzute prin experiența personală a unui român neaoș. A apreciat mult mai mult o bătrânică sfătoasă și ospitalieră, care i-a împărtășit din traiul ei de zi cu zi decât un recepționer hotelier sau un ghid care toarnă „poezii” învăţate pe dinafară (şi ştie clar diferenţa, pentru că este ghid turistic în Tibet).
 A apreciat mult mai mult un voluntar tânăr şi pasionat, care a condus-o prin cămăruţele cochete în Geoparcul din Haţeg dând detalii despre istoria şi paleontologia locului, fără să se plângă de programul de lucru care se încheiase de o oră, decât a apreciat un muzeu rece şi impersonal. 
A apreciat mult mai mult un om deosebit care, după o carieră rodnică şi aducătoare de satisfacţii profesionale a ales să se reîntoarcă în satul natal şi să pună bazele unui muzeu unic, păstrător de istorie şi cultură autentică, la Peşteana.

Nu ştiu ce i-a plăcut cel mai mult turistei noastre (devenită prietenă), dar ştiu că mie mi-a plăcut o constatare a ei, o concluzie care îmi va rămâne întipărită în minte mult timp: „Sunt pentru prima dată în România, sunt aici de 10 zile. După felul vostru de a fi nu aş fi ghicit niciodată că nici vouă nu vă e mai uşor decât nouă să vă duceţi viaţa de zi cu zi. Ce e fascinant la poporul vostru, e că voi nu v-aţi pierdut bucuria de a trăi!”

Mulţumim, Min Lin, că ne-ai trezit la realitatea faptului că avem cu ce ne mândri, avem o ţară frumoasă, cu oameni minunaţi. Înconjuraţi de negativism şi dorinţa de a emigra, de comparaţie cu alte ţări minunate unde sunt câinii cu covrigi în coadă, adesea ne lăsăm influenţaţi de toate astea şi uităm că Dumnezeu ne-a aşezat pe un tărâm de poveste care are atât de multe lucruri bune de oferit. 

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails