Am plecat către
Camping ”La Dănuț”- Gârda de Sus după amiaza, după ce s-a întors Emil de la muncă. Pregătisem
mai totul cu o zi înainte: cort și acareturi, alimente, lemne de foc, etc. Nu mai fusesem cu cortul și aveam emoții. Am străbătut până
acolo, în aproape 3 ore, zone pitorești de munte, sate și orășele. Odată ajunși
în camping am campat și ne-am chinuit să punem cortul. L-am refăcut după ce am
reușit să vorbim cu Raluca și ne-a explicat ce și cum. Ne-am campat într-o margine
a platoului de campare, sub câțiva copaci, departe de lumea dezlănțuită. Am constatat repede că pe
lângă camping curge un pârâiaș liniștit. Am plantat și masa roșie pliabilă lângă cort și
apoi am mâncat. Speram să facem un mic foc lângă cort mai spre seară dar a mai
venit o mașină lângă noi, chiar lângă foc și n-am vrut să-i deranjez. Toate temerile mele cu privire la claustrofobia cauzată de dormitul în spațiu îngust s-a risipit destul de repede, când am început să amenajăm interiorul de dormit. Seara am admirat stelele cât încă nu s-a făcut foarte rece și umed și chiar am văzut câteva stele căzătoare (cu o noapte înainte fusese perioada Pleiadelor). Lângă camping sunt pensiuni pitorești iar cea de lângă are și un restaurant. Mama Uța are un istoric bogat, localul și pensiunea au fost înființate de mama Uța, care nu se mai află printre noi. Acum sunt conduse de fiul dânsei. Tablourile de pe pereții restaurantului stau mărturie despre parcursul locului și ctitorirea lui, dacă-mi este permis să spun așa. Din curtea localului, peste un mic pod, este acces către vârful dealului unde s-a început o pârtie de schi rămasă neterminată, dar de sus se pot vedea împrejurimile.
A doua zi am vrut să
vedem Peștera Scărișoara. Auzisem multe lucruri bune despre ea dar nu o văzusem
niciodată și eram curioși. Plecând către peșteră am întâlnit în drum o
scobitură în stâncă ce s-a dovedit a fi peștera ”Poarta lui Ionele”. Am oprit
s-o vizităm. Foarte frumoasă. Bine amenajată, lungă și spațioasă,
curge prin ea un firicel de apă de la munte. Multe scări de metal, destul de noi, te poartă spre cel mai înalt și adânc punct al peșterii. Apoi, cale-ntoarsă. La
gura peșterii producători locali așteaptă să-și vândă marfa trecătorilor.
Drumul continuă spre Scărișoara pe Cheile Ordâncușei. Am oprit la o stâncă interesantă, care se deschidea spre cer printr-o gaură săpată de ape.
Pe la jumătatea drumului spre Scărișoara ne-a atras atenția un semn care ne invita spre o poiană. L-am urmat.
Nu ne-a părut rău. Pentru mine, este cel mai frumos loc de pe suprafața pământului! Serpentine line te duc spre vârful muntelui către o poiană. Te însoțesc pe drum locuințe pitorești și case de lemn - adăposturi pentru animale în care animalele stau pe timpul verii, când sunt aduse de stăpâni pentru păscut.
Din vârful platoului, panorama întrece orice am fi văzut până atunci! De jur-împrejur, munți. Păduri. Poieni. Case de lemn. Măreție. Pace. Liniște. Parcă timpul s-a oprit în loc. Curățenie. Nu vezi un pet, nu vezi un kitsch. Tot ce este pe tarabe este neaoș românesc. De la tulnice, linguri și vase până la plăcinte, brânzeturi și mezeluri, totul este natural și de-al locului. Cu siguranță, la pacea care plutește în zonă concură și biserica aflată exact în mijlocul platoului. Bisericuța din vârf de munte te face să te simți smerit, mai aproape de cer, te îndeamnă la auto-cercetare pentru a-ți defini locul în lume. Interesantă senzația pe care mi-a dat-o: nici nu m-a făcut să mă simt mică și neînsemnată, nici nu m-a făcut să mă simt stăpâna universului, ci copleșită de frumusețea pe care a creat-o Dumnezeu să ne bucurăm de ea, uimită de modul în care oamenii locului au reușit să păstreze totul neîntinat de civilizația acaparatoare și poluantă. Jos pălăria pentru ei!
După acest popas de încărcare cu pace, ne-am continuat drumul spre Peștera Scărișoara. Am găsit un loc de parcare și, de acolo, am pornit către peșteră vreo 200 de metri pe urcuș. Străjuit de tarabe cu plăcinte, cafea și alte alimente, spre dezamăgirea mea au apărut și kitsch-urile. Însă, pe lângă ele, am regăsit produsele tradiționale din Apuseni așa, ca în Poiana Călineasa. Ajunși la peșteră am găsit o coadăăăă lungăăă. Uitasem că astfel de obiective nu se vizitează sâmbăta. Întrebând oamenii de la rând am aflat că intră câte 50-60 de persoane odată și circuitul durează cca 45 de minute. Căutând casa de bilete am numărat vreo 200 de persoane la rând. Ne-am dat seama că vom sta acolo vreo 3 ore până vom intra. Dar, vitejește, ne-am gândit că n-am ajuns până acolo ca să facem cale-ntoarsă!
Deci Emil s-a așezat la coada de la casa de bilete care s-a închis în fața lui. Același domn care vindea bilete organiza și intrarea în peșteră prin turnicheți. Fiind printre primii la rând am intrat în 45 de minute cu a doua serie și s-a dovedit că nu intră doar 50 de persoane ci și 200, dacă este cazul. Am coborât cele peste 230 de trepte (din auzite) până în peștera aproape înghețată și am zgribulit câteva minute până au reușit să coboare toți cei care apucaseră să cumpere bilete.
Spre dezamăgirea noastră, peștera este doar o deschizătură de vreo 100 de metri înconjurată de un ponton îngust de unde se poate coborî pe ghețar dacă ai suficientă îndrăzneală și, la vremea de vară când am vizitat-o noi, avea doar o stalacti-stalagmită întreagă. Părțile spectaculoase sunt închise pentru public. Ghidul ne-a expus cu viteză, în câteva minute, istoria descoperirii peșterii și câteva date despre ghețar, pe care le poți citi și pe panoul de la intrare. Doar că sunt alte numere. De la lungimea și adâncimea peșterii până la temperatura din ea, nimic n-a coincis.
Apoi au urmat cele peste 230 de trepte înapoi, dintre care prima treime sunt destul de înalte, așa că n-a ieșit nimeni din peșteră fără să aibă limba scoasă de-un cot, adeverindu-se vorba aceea: după concediu îți mai trebuie un concediu! Sau: ”Șefu, n-ai nevoie de mine la birou? Că era mai bine pe scaunul meu comod de-acolo, decât aici!” 😅
La coborârea spre parcare am oprit să luăm un suvenir și o plăcintă și am fost plăcut surprinși când la standul cu magneți de frigider am primit un tichet pentru 10 la sută reducere la restaurantul Mama Uța. Nu știu dacă tânărul de la stand era vreo rudă a patronilor localului, dar mi-am imaginat ce frumos ar fi dacă producătorii și negustorii locali s-ar sprijini în felul acesta! Încă o bulină albă!
Am făcut drumul înapoi către camping unde ne așteptau cuminți lucrurile rămase în urmă. Am constatat că există în camping dușuri cu apă caldă și dotări pentru gătit și spălat vase. Rulotele și corturile care campau acolo erau conectate la curent, deci condițiile sunt foarte bune pentru 20 de lei/zi/persoană.
Duminică dimineața ne-am strâns catrafusele și ne-am îndreptat spre Arieșeni. În drum ne-am abătut pentru a vedea cascada din Pătrăhăițești. Un panou ne-a semnalizat că la stânga drumul duce către muzeul etnografic din sat și cascada Buciniș, aflate la poalele vârfului Curcubata Mică. Drumul ne-a dus până în curtea familiei Filip care deține muzeul etnografic. Cei doi soți sunt meșteșugari în lemn și țesături și vând produse tradiționale create de mâinile lor. Pe lângă acestea vând și siropuri, dulcețuri, țuică și alimente naturale făcute în casă. Drumul spre cascadă trece efectiv prin casa celor doi soți, casă transformată în muzeu-magazin. Drumul este lung, dar accesibil, numai ultima parte urcă pieptiș prin pădure. Farmecul drumului nu este întrecut decât de oamenii locului, dispuși la o vorbă cu turiștii. În acel loc aș vrea să mai petrec un weekend, într-o casă țărănească, la o poveste cu bunicuța locului, fascinată la rândul ei de tinerii care și-au pus cortul în curtea ei, dar care au preferat să doarmă în fân.
Ne-am continuat drumul către Arieșeni. Auzisem că pe undeva prin zonă este o cascadă - Vârciorog. Ne-a fost destul de greu să găsim drumul iar în cele din urmă ne-am întors din drum pentru că la intrarea pe drumul forestier era un semn care spunea că sunt 3 kilometri până acolo iar căruțașii care așteptau vizitatori au spus că nu este acces pentru mașini. Ni s-a părut cusută cu ață albă chestia, căruțașii aveau motivele lor să spună că mașinile nu pot trece pe drumul forestier, probabil duceau turiștii cu căruța contra cost.
Dacă la dus am trecut prin Abrud și Câmpeni, la întoarcere am vrut să venim pe alt drum, prin Vârfurile. Drumul prin munte este foarte bun, străbate sate și comune iar într-o curbă am găsit un semn către Groapa Ruginoasa, aparținând de Nucet, în Munții Bihorului - parte a Apusenilor. Accesul este greoi, un drum de 800 de metri, abrupt, pe stâncărie, se parcurge într-o oră. Așa că nu m-am încumetat. Lângă Brad, la Podele, ne-am oprit ca să ne delectăm cu renumiții virșli locali și n-am fost dezamăgiți. Într-un magazin alimentar aflat pe marginea drumului, la numărul 25, care are și o sală de restaurant, găsești acești virșli nu numai pentru acasă, ci poți să te bucuri de ei chiar acolo, în sala restaurantului și/sau pe terasă, fierți proaspăt.
Aceasta a fost prima parte a concediului nostru din această vară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu