luni, 28 noiembrie 2011

Pregătiri pentru sărbători. Pregătiţi pentru sărbători?

Începe "febra" sărbătorilor de iarnă. Aşa că vă doresc tuturor să intraţi în acestă perioadă fără febră propriu zisă,   să fiţi sănătoşi la minte şi la trup, ca să puteţi întâmpina iarna şi evenimentele ei cu toată puterea, cu pace în inimi, armonie în familii şi bunăstare în case. Să mai lăsaţi câte un semn al trecerii voastre pe aici şi să mă iertaţi că "ies la rampă" atât de rar cu câte o postare nouă, am aşa de multe de făcut încât mi s-au mai schimbat priorităţile şi nu mai am timp aşa de mult la dispoziţie ca să scriu. Cum nu vreau să "cobor ştacheta" scriind nimicuri, mă mulţumesc să pun câte un semn măcar la câteva săptămâni, să ştiţi că trec pe aici şi vă citesc şi pe voi. Fiţi binecuvântaţi cu toţii. 


sâmbătă, 17 septembrie 2011

Lucruri "mici"


Am găsit azi dimineaţă acest text şi mi-a plăcut. M-am gândit să-l reiau şi eu, pentru că are morală... şi m-am mai gândit să bag la cap morala pentru zilele când totul pare să îmi meargă de-a-ndoaselea.

După evenimentele de la 11 septembrie 2001, o firmă a invitat membrii rămaşi ai altor firme care fuseseră afectate de atentate să imparta spaţiile de birouri rămase disponibile. La una din întâlnirile de dimineaţă, şeful serviciului de securitate a spus poveştile acelor oameni rămaşi în viaţă… şi motivele lor au fost toate lucruri “MICI”.
Directorul firmei a supravieţuit în ziua aceea fiindcă fiul lui începuse grădiniţa. Un altul a ramas în viaţă fiindcă ieşise să cumpere gogoşi. O femeie întârziase pentru că nu sunase ceasul deşteptător. Un altul a pierdut autobuzul. Altul şi-a murdărit hainele cu mâncare la micul dejun şi a trebuit să se schimbe. Altuia nu i-a pornit maşina. Unul s-a întors să răspundă la telefon. Copilul unuia nu a fost gata la timp pentru a fi dus la şcoală. Unul nu a găsit nici un taxi. Exemplul care i-a uimit pe toti a fost al unui om care se încălţase cu o pereche de pantofi noi în dimineaţa aceea. Pe drum spre serviciu l-au jenat pantofii şi s-a oprit la o farmacie să cumpere leucoplast.
Acum, când mă înţepenesc în trafic, pierd un lift sau un autobuz, mă întorc din drum să răspund la telefon…. adică toate acele lucruri mărunte care mă enervează, mă gândesc că probabil acela este locul în care Dumnezeu vrea să mă aflu în acel moment….
Data viitoare când dimineaţa ta pare că începe prost, când copiii se îmbracă prea încet, nu găseşti cheile, prinzi toate semafoarele pe roşu, nu te simţi supărat sau frustrat! Dumnezeu este la datorie, datoria de a veghea asupra ta!

sâmbătă, 3 septembrie 2011

A te învârti între tine şi... neant

Trăiesc vremuri tulburi. Am crezut cândva că descoperirea de sine ţine de adolescenţă şi eu m-am trezit că, în plină maturitate, trec printr-o criză de identitate. Oare o să descopăr vreodată cine sunt? Cred că e mai bine aşa, pentru că nu suport rutina, monotonia, rutina, monotonia. Cred că dacă nu aş avea vreo provocare, aş căuta-o. Aşa că, deocamdată trec prin tăcere aproape totală. Pentru că e aşa mare bătălie în mintea mea încât nu ştiu dacă aş spune ceva, ar avea sens ceea ce aş spune. Mă gândeam azi dimineaţă, ascultându-l pe Luigi Miţoi, că sunt asemeni lui Ilie care aştepta corbii să-i aducă pâine. Când i-am spus fiicei mele asta, ea mi-a replicat că eu nu sunt Ilie. Ce dacă pe oriunde găsim modele şi tipare? Aia nu înseamnă că şi noi vom trece prin ceva la acelaşi mod. Poate corbii mei vor fi porumbei, cine ştie? Deocamdată, aştept! 

vineri, 19 august 2011

Vara hunedoreană.... aceeaşi pădure primitoare!

Se  pare că, în ultima vreme, am tot mai puţine de spus. Parcă nu-mi mai ies cuvintele ca altă dată. Sau am alte priorităţi. Într-adevăr, viaţa ne-a rezervat şi în acest an surprize. Plăcute. Numai că nu simt nevoia să vorbesc despre ele... Aşa că pun din nou poze, să mai las câte un semn. 






vineri, 12 august 2011

Curcubeu...


O minunăţie de curcubeu, pozat cu trei telefoane (decideţi voi care-i mai bun). 
Iar asta îmi aminteşte de o zicere pe care am auzit-o cu ani în urmă:
Dumnezeu să vă dea 
un curcubeu la fiecare furtună, 
un zâmbet la fiecare lacrimă, 
o binecuvântare la fiecare pas, 
o promisiune la fiecare grijă 
şi un răspuns la fiecare întrebare!














vineri, 15 iulie 2011

Dansând în ploaie...?!

Am primit ieri un mail cu acest mesaj. Mi-a plăcut atât de mult încât am căutat poze cu oameni dansând în ploaie şi am făcut două afişe. Sper să nu încalc cine ştie ce drepturi de autor! 



luni, 4 iulie 2011

Gata!

Ajunge cu lamentările! Când am tradus filmuleţul despre cancerul la sân şi l-am postat, o prietenă dragă s-a speriat, a crezut că e vorba despre mine. Cu ultima postare iarăşi am dat, probabil, impresia că nu-s OK. Dar sunt. Şi ce dacă cuiva nu-i place cee ce fac eu... sau cum fac? Eu trebuie să continui. Iată şi motivele de bucurie:
Piticul a făcut luna trecută 9 ani:
Noemi

Cea mare, Raluca, a luat premiu: (Şi cea mică, dar n-am poză :) )
Raluca şi Deni, colega şi vecina ei
Imagini din vacanţa fetelor:
Păunul din grădina din Deva

Mâtza leneşă a prietenilor noştri, familia Hanganu

O vrăbiuţă în parc

O gânganie albăstruie...

Flori sub o fereastră

Iar păunii

Avem şi mistreţi

Dar şi struţi

VAAI, ce m-am supărat! 

Altele, din diverse activităţi:
În noroi, la Strei

În pom...

Şi tot în pom

La şcoala biblică de vacanţă

Cu hinta... sau leagănul?

Huţa... huţa

De la înălţime... lumea pare mai... jos! :)

O gură de apă într-o zi toridă

joi, 30 iunie 2011

Voi ce faceţi când vă scârbiţi de toţi şi toate?

Ce faceţi când, după ce vă puneţi tot sufletul în slujba unora-altora vi-l adunaţi de pe jos călcat în picioare? Ce faceţi când munca voastră este răsplătită cu critici şi injurii? Ce faceţi când nulităţile societăţii conduc şi vă fac zile fripte? Ce faceţi când vă vine să săriţi afară din voi înşivă de mânie şi nedreptate când scursurile societăţii îşi impun nelegiuirea, dar ei sunt ascultaţi, pentru că corectitudinea voastră nu este suportată în cercurile lor, sau mai bine zis, în cuiburile lor.... (sau vizuinile??)
Sunt furioasă rău! Voi ce faceţi?
Tocmai am vorbit cu un amic drag şi vechi de pe blog şi iată ce mi-a sugerat:
Petru Creţia, cu “Luminile şi umbrele sufletului”-:
“Dumnezeule mare, cît de mult şi de prosteşte ne putem certa şi tot certa, şi pentru ce? Iar unii dintre noi chiar ne iubim, şi tot ne certăm pentru te miri ce, sau pentru năzăriri sau din simplă obtuză încăpăţînare.”
“A răbda înseamnă… să ai tăria de a îndura, dârzenia de a rămîne întreg, stăpân pe tine, nealterat şi neînfrânt… vine ceasul când răul va trece de la sine, istovit sau îndepărtat de alte puteri ale lumii, de alte împrejurări ale ei…”
Yes!

Aproape că-mi vine să....


luni, 6 iunie 2011

În ring

Eu:
- Am venit pentru că am simţit aici un mic nodul….
Medicul:
- Iată biopsia… dar, ştiţi, azi există proteze care să înlocuiască foarte bine….
Fiica mea:
- Mami, o să te faci bine? Maaamiii…

Să afli că ai cancer este ca şi cum te-ai duce să dormi în patul tău şi te-ai trezi într-un ring de box. Stai faţă în faţă cu campionul lumii la categoria grea, mulţimea care te înconjoară te priveşte, tu eşti în pijama şi tu habar nu ai cum să dai un pumn…
La început am fost furioasă… foarte furioasă… oamenilor nu le place când eşti furioasă, dar simţi că numai aşa poţi fi… am început să arunc pumni în stânga şi-n dreapta, să sar de colo colo şi să dau pumni şi iar să dau pumni…. dar acolo nu era nimic de lovit… În sinea mea, ştiu că sunt tot eu, cea care am fost până acum… dar, hei, ştim că în lumea din afară aspectul exterior contează… Nu am avut niciodată sânii mari… dar i-am avut… şi nu voiam să trăiesc fără ei… Nu-i adevărat, nu voiam să trebuiască să trăiesc fără ei… dar nici nu voiam să mor cu ei… Atunci mi-am dat seama că eram în ring cu un inamic mult mai mare decât cancerul. Este un inamic mult mai întunecat, care se ascunde în spatele cancerului. Genul de duşman care îţi şopteşte în ureche: „eşti complet singură şi vei muri…” Marele D este de departe mult mai rău decât marele C: ... disperarea! Dacă nu-ţi dai seama că te lupţi cu disperarea, ea te va ataca repetat şi vei cădea… Şi pentru prima dată, în toată perioada asta, am fost recunoscătoare. Pentru că mi-am dat seama că, oricât de rău ar fi cancerul, poate fi tratat, dar dezamăgirea, amărăciunea, disperarea sunt mult mai greu de tratat.
Eu am cancer. Dar cancerul nu mă are pe mine! Ca să mă poată avea, trebuie să mă urmeze până la mormânt… şi nu va obţine asta! Îmi poate afecta celulele, dar nu-mi poate afecta fiinţa. Îmi poate lua părul, dar nu-mi va lua sufletul. Îmi poate pretinde sânii, dar nu-mi va putea pretinde duhul!!! EU VOI BIRUI!

luni, 30 mai 2011

În parc

O săptămână încărcată, cu multe activităţi. Dar este timp şi de relaxare....



joi, 28 aprilie 2011

Au trecut şi sărbătorile pascale

Ne întoarcem la cele obişnuite!
Îmi place atmosfera de sărbătoare, cu festivitatea ei, cu bogăţia de arome, gusturi, texturi... cu mulţimea de vizite, oaspeţi şi activităţi, toate îmi plac. Dar când mă întorc la rutina mea obişnuită mă simt acasă, simt că abia m-am întors dintr-o călătorie şi primul lucru pe care îl fac este să-mi desfac bagajele şi apoi să mă trântesc în pat: ce bine e acasă! 
Oare numai eu simt aşa? Poate! Pentru că fetele mele exclamă de obicei: "Of, mâine iar mergem la şcoală!" iar soţul meu spune "Mâine iar la scârbici....!" Numai eu rămân pe lângă casă şi constat cât de mult îmi place rutina! Mă ramolesc? Îmbătrânesc? Odată nu eram aşa. Cu cât era viaţa mea mai agitată, cu atât îmi plăcea mai mult! Dar, poate că pe atunci încercam să-mi îngrop adânc în mine simţămintele şi singurătatea, atât de adânc încât să uit de ele şi, dacă îmi aduc cumva aminte, să nu ajung la ele. Acum îmi place ce găsesc în mine şi nu mă mai tem să rămân singură. Savurez cu multă plăcere, ca pe o prăjitură bună, pacea dinlăuntrul meu. 
Viaţa se schimbă. Viaţa NE schimbă. Dacă ne lăsăm modelaţi, s-ar putea să fim mulţumiţi. Nu încerc să fac filozofie, nu încerc să dau "lecţii de psihologie", doar constat. E bine să trăieşti în pace şi siguranţă. Şi, dacă nu le ai, să le cauţi!
Cristos a înviat, dragii mei. Şi odată cu Paştele se întoarce şi primăvara în vieţile noastre, învie şi natura, scotem şi noi capetele la soare şi, chiar dacă învie şi microbii, îi biruim noi cumva! Important este să reînvăţăm să zâmbim. Am tot auzit zilele astea că, deşi nu costă nimic, un zâmbet pare tare rar şi scump la vedere. Nu mai ştim să ne bucurăm, nu mai ştim să ne iubim unii pe alţii, nu mai dorim să trăim ci ne mulţumim să supravieţuim crispaţi şi anemici, lăsând timp preţios, care nu se mai întoarce, să treacă printre noi, prin noi, pe lângă noi ....
Am început o carte pe care mi-am făcut-o cadou de Paşti: "Secretele comunicării. Cum să vorbeşti astfel ca partenerul tău să te asculte. Cum să asculţi astfel ca partenerul tău să vorbească." Am găsit ieri ceva extrem de interesant în carte, ceva care mi-a schimbat sau, mai bine zis mi-a confirmat ceea ce credeam eu despre certuri. "În ascultarea activă, trebuie să laşi deoparte orice idee preconcepută cu privire la modul în care ar trebui să simtă partenerul tău. Ascultarea activă presupune acceptarea totală a modului în care partenerul tău simte în momentul acela. Emoţiile lui nu sunt nici bune nici greşite. Ele sunt, pur şi simplu, ceea ce sunt: simţăminte tranzitorii care vin şi trec. Simţămintele negative, pe care este posibil să le auzi exprimate, nu sunt gravate pentru totdeauna în mintea sau în inima partenerului tău." Nu intenţionasem să scriu despre carte, dar, dacă veni vorba, m-am gândit să vă împărtăşesc gândurile mele referitoare la ea. Se face atâta caz de ceea ce spunem la un moment dat sub imperiul emoţiilor... nu trecem peste asta ferească Dumnezeu, nu iertăm şi nu uităm ce a zis sau ce a făcut cineva la nervi. Când am găsit aceste cuvinte în carte mi-am dat seama că nu sunt deloc deraiată, dacă nu ţin cont de lucrurile pe care le debitează cineva la un moment dat la furie, pot trece destul de uşor peste afronturi sau discuţii contradictorii şi am crezut la un moment dat că s-a rupt vreun resort în mine pentru că nu reacţionez ca majoritatea oamenilor, nu răspund la rău cu rău. Dar, iată că este, se pare, mai bine aşa. Pentru sănătatea mea şi pentru cei din jur, care merită să le fie dat credit, chiar dacă uneori mai greşesc. Cu toţii greşim. Mă amuz mereu cum, în preajma sărbătorilor, toată media vuieşte cu sloganuri de tip: "să fim mai buni, mai îngăduitori, mai iubitori... bla, bla...". De ce să fim numai de sărbători? E prea greu să fim mereu? 
Hm. De unde plecasem şi pe unde bântui acum! Înainte să ajung pe cine ştie ce coclauri, vă las urându-vă să aveţi tot ceea ce aveţi nevoie ca să fiţi fericiţi, iubiţi şi împliniţi!
Cu familia mea la "Casa Iepuraşului"


luni, 28 martie 2011

O nouă săptămână!

Primăvara e frumoasă, chiar dacă oriunde te întorci vezi numai corupţie.
Primăvara rămâne anotimpul trezirii la viaţă, chiar dacă orice vezi la tv şi-n media înseamnă numai urâciune şi vulgaritate. Nu ştiu cum fac, dar mereu mă trezesc dezamăgită de poporul ăsta de ... nici nu mai zic ce gândesc! Destul păcătuiesc gândind, fac şi eu parte din acest popor.
"M-am enervat!"- Semnat Cecilia Ioana Manoliu, doctorand în Ştiinţe Politice la Universitatea din Tsukuba.
"M-am enervat când m-am uitat la televiziunile din ţară care titrau: Japonia - iad nuclear
1. universitatea m-a întrebat ce fac, ambasada română nu                               
2. japonezii m-au întrebat ce fac, ambasada română nu                                    
3. administratorul blocului a venit imediat după cutremur să vadă ce face blocul, nu casa lui. Nu m-a lăsat în stradă şi mi-a dat un nou apartament în aceeaşi zi                                                                              
4. ai noştri se bat pe zahăr şi ulei fără cutremur. Aici, după cutremur, tsunami şi centrala nucleară avariată, nu se bate nimeni pe nimic      
5. românii caută iod să se vindece de presupuse radiaţii, japonezii se duc la muncă. Miercuri şcolile erau deschise. Românii dezbat dacă luna o să ne cadă în cap, japonezii caută supravieţuitori de 7 zile în continuu şi la adăposturile pentru refugiaţii din zonele afectate au anunţat că au mai mulţi voluntari decât e nevoie. Ce iad în Japonia asta!"
Cecilia Ioana Manoliu, doctorand în Ştiinţe Politice la Universitatea din Tsukuba
Câteva minute mai târziu am vorbit cu tânăra doctorandă, care ne-a explicat mai pe larg motivul supărării ei - imaginea care li se prezintă românilor despre tragedia japonezilor este distorsionată, pur senzaţionalistă, la ani lumină distanţă de percepţia pe care japonezii înşişi o au faţă de drama prin care trec. Dar cel mai mult a enervat-o pe Cecilia Manoliu imaginea românilor omorându-se pentru un kilogram de zahăr gratuit, în ziua în care "japonezii ei" îşi trăiau cu demnitare suferinţa, făcând bilanţul victimelor la o săptămână după cutremur şi tsunami. 
Găsiţi articolul întreg aici.

 Mă "bucur" că televiziunile noastre au "grija" a ceea ce se întâmplă în alte părţi! Dar ce zic eu? Au şi "grija" a tot ce se întâmplă şi la noi! Vezi orice ştiri cu violuri şi crime! Nici nu mai ştiu unde a fost îngropată demnitatea umană! În timp ce mogulii conduc ţara din culise spre dezastru, televiziunile sunt preocupate să sape după dezastre acolo unde nu sunt, pentru că noi nu avem cum verifica. Fac tot posibilul să aducă amărâtul de popor român needucat în pragul isteriei, încât oamenii sunt în stare să se omoare, ca pe vremuri, pentru un kilogram de zahăr la jumătate de preţ. Unde e demnitatea noastră? De ce trebuie să spună o Ana Maria Prodan că românul vrea scandal şi de aceea se ţigăneşte pe posturi concurente perechea Pepe-Oana. Am văzut chiar un interviu luat unei doamne psiholog care afirma că ei joacă un teatru fantastic făcând circul mediatic pe care îl fac, pentru că în primul rând câştigă foarte mulţi bani şi apoi ştiu că la noi orice "minune" ţine trei zile, până apare o nouă "bombă". Aşa că în curând vom uita totul şi ei îşi vor putea relua viaţa liniştiţi, dar cu buzunarele pline şi carierele relansate! 

Totuşi, primăvara rămâne anotimpul renaşterii. Şi eu sper ca bunul Dumnezeu să ne lase în viaţă până ne băgăm minţile în cap: în fond, El are îndelungă răbdare! Tot ce e bun trece! Tot la fel trece şi tot ce e rău, pentru că nu e nimic bun sub soare! Totul e deşertăciune! De aceea ar trebui, măcar după 21 de ani, să începem să trăim frumos şi demn. Să refuzăm să mai fim "acea generaţie de sacrificiu" care am fost. De o viaţă tot asta aud. Numai că am impresia că ne place să fim aşa. Asta ştim cel mai bine să fim. Oare nu ne-am săturat? Oare chiar nu vrem să fim o generaţie de biruitori care refuză înfrângerea? Ne place martirajul şi autoflagelarea? Înclin să cred că da.

Numai că eu rămân la părerea mea: primăvara este anotimul renaşterii. Chiar dacă trebuie să bântui pe cele vreo 58 de canale tv ca să găsesc ceva pozitiv, chiar dacă stau închisă în casă să nu văd cum se omoară oamenii la cozi pentru un "câştig" de 5-10 lei, eu tot aleg să caut frumuseţea şi binele în oameni. Chiar dacă sunt mereu dezamăgită!

vineri, 18 martie 2011

VIAŢA - CA UN MARATON- autor Mariana Dobrin

O prietenă de pe Netlog, Mariana Dobrin, m-a surprins într-un mod foarte plăcut cu talentul ei şi i-am cerut voie să reproduc pe blogul meu poezia ei. Iat-o:
Alergător de cursă lungă
încerc să fiu,
mereu mai bun,
nu vreau să cred
că nu se poate,
iar când mi-e greu
mereu îmi spun:
şi mâine sigur e o zi,
când zarurile
pot fi bune
şi roata sorţii se învârte
ceva mai bine
pentru mine.
Nu vreau să cred
că doar în gol
la mine roata
se învârte
şi că nisipul mişcător
îmi stă sub paşi
când merg mai iute.
Sau când,
cu mâinile-amândouă,
vreau să apuc destinul meu,
nu vreau să strâng
himere-n braţe
ce visu-mi spulberă mereu.
Nu vreau să văd,
când pumnii-nchişi
cu-atâta forţă
mi i-am strâns,
că printre degete-a mea trudă
neputincioasă
s-a prelins.
Războiul dublu
nu-l accept,
trişorul sadic
îmi displace,
eu lupt
cu sufletul în palmă,
nu mă ascund
sub carapace.
Dacă vreţi o gură de aer proaspăt, o felie de frumuseţe, o adiere de primăvară timpurie, treceţi pe la ea şi umpleţi-vă sufletul.

miercuri, 16 februarie 2011

Ziua îndrăgostiţilor??!!

Nu sunt mare fan preluare sărbători străine.....
Chestia asta cu Ziua îndrăgostiţilor nu-mi spune nimic. Poate pentru că mi se pare absurd să existe o zi în care să-ţi sărbătoreşti iubirea. Pentru asta există fiecare zi, dacă îţi pasă: există ziua în care te-ai căsătorit, există aniversarea lui/ei, există onomastica lui/ei..... cred că cine s-a gândit la această zi a avut un scop strict comercial - părerea mea!
Prietena mea dragă de peste ocean, Aurelia Gabor, are o revistă pentru femei din care îmi permit să extrag un mic fragment:
Ce este dragostea ? ” Ei bine, iată una dintre cele mai frumoase explicații pe care am citit-o cu câțiva ani în urmă, povestită o asistentă medicală.
     “Era o dimineață aglomerată la cabinet când, în jurul orei 8:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Părea puțin agitat și a venit direct la mine să-mi spună că este foarte grăbit, căci are o întâlnire fixată pentru ora 9:00. L-am invitat să se așeze în sala de așteptare, știind că avea să mai treacă cel puțin o jumătate de oră până să apară medicul. De la fereastra mea, de unde puteam vedea toți pacienții, l-am observat cu câtă nerăbdare își privește ceasul, la fiecare minut care trecea. Între timp, m-am gândit că n-ar fi rău să-i desfac bandajul și să văd despre ce este vorba. Rana nu părea a fi gravă așa că, în așteptarea medicului, am decis să i-o dezinfectez, timp în care am început o scurtă conversație cu pacientul, cum fac de obicei când tratez o rană sau fac o injecție, pentru a distrage atenția pacientului de la procedura care i se aplică. Am început conversația mea cu acest domn prin a-l întreba cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Mi-a răspuns că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, așa cum face de ani buni, în fiecare zi, ca să ia micul dejun cu soția lui. Politicoasă, îl întreb de sănătatea soției. Senin, bătrânul domn îmi povestește că soția, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de șapte ani. Gândindu-mă că, într-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, ca să poată fi în timp la azil, dar bătrânul continuă conversația noastră, explicându-mi că ea nu-și mai aduce aminte de cinci ani cine este el... Atunci,  mirată, l-am întrebat : “Și dvs. vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună ?“ Cu un surâs dulce și o mângâiere pe mână, mi-a răspuns : “E-adevărat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea !“.
     Am rămas fără cuvinte și un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu pași grăbiți. Mi-am înghițit lacrimile, spunându-mi în sinea mea : “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viață !” 
 
Frumos, nu? Am stat şi m-am gândit îndelung: ce rost are o zi a îndrăgostiţilor dacă nu simţim şi nu gândim zilnic aşa...? Mi-a venit în minte o întrebare: mai ştiu cu cine m-am căsătorit şi de ce? Mai ştiu eu cine este el? Şi m-am bucurat să pot răspunde, după 14 ani: mai ştiu! Este el, cel pe umărul căruia îmi las capul în fiecare seară când, obosiţi după truda unei zile, ne aşezăm la televizor şi ne relaxăm, în tăcere. Tot el este cel a cărui privire încărcată de căldură şi adâncimi nebănuite pentru cine nu-l cunoaşte ca mine, mă tulbură de fiecare dată când citesc în ea ce simte pentru mine. Sau a cărui privire rece şi tăioasă taie în mine brazde adânci atunci când este trist sau tulburat şi nu înţeleg de ce. A rămas tot el, chiar dacă au trecut mulţi ani, însă el intră la fel de tăcut în casă, îşi lasă rucsacul jos şi se descalţă aşteptând să-i sărim toate în întâmpinare şi să-i urăm "ceau, tati, bine ai venit"! A rămas la fel, chiar dacă acum mai multe preocupări s-au acumulat furându-i timpul, însă mereu îşi găseşte timp pentru noi, chiar dacă trebuie să facă slalom printre toate.
Este cel cu care m-am căsătorit, este iubitul meu, este soţul meu şi tatăl copiilor mei. Eu ştiu cine este el şi el ştie cine sunt eu! La mulţi ani, dragul meu, cu ocazia zilei tale de naştere!



miercuri, 26 ianuarie 2011

Pană de inspiraţie........

Cum să spui ceva când nu ai nimic de spus? De fapt, ar fi multe de spus. Atât de multe. Dar să las pozele să vorbească. 













 Parcă iarna nu mai trece! Dar, pe când să ne săturăm de ea, aduce asemenea frumuseţe, puritate, calm....
Soţul meu e fan copaci singuratici... se vede, nu? 
Iarna e frumoasă. Viaţa e frumoasă. Zile ca astea readuc în suflet speranţa. 
Totul va fi bine. Chiar dacă benzina se scumpeşte, chiar dacă preţurile cresc, chiar dacă creştinii se răboiesc şi se ţigănesc pe net, chiar dacă bisericile se golesc, chiar dacă buzunarele ni se golesc, prietenii rămân, familia rămâne, bucuria rămâne, dragostea e tot acolo.... şi mai vine şi vacanţa intertrimestrială.....
Fiţi binecuvântaţi!



LinkWithin

Related Posts with Thumbnails