Obişnuitul neobişnuit

O zi ca oricare alta, când te duci la gară să-ți întâmpini copilul ce fusese plecat la o acțiune artistică, departe de casă. Vine trenul, pleacă trenul și, pe peron, o zăreşti pe fiica ta stând de povești cu o turistă. Din China. Exotic, nu?

După câteva fraze, turista acceptă să vină să doarmă la noi, ca să poată vizita castelul medieval din oraș. Neobișnuitul abia urmează: contactul între două rase, două culturi, care pun „la comun” experiențe, informații, date și istorie.

Constat: oricât pare de departe și de diferită, Asia are multe în comun cu România. Lupta de zi cu zi a oamenilor de acolo e asemănătoare, dorința de a ieși în evidență prin posesiuni materiale, manifestată în felul „show off” e la fel și acolo. Religia de stat, fie că e predominant budistă sau ortodoxă are tot la fel de mulți credincioși doar cu numele. Pentru oamenii care posedă o conștiință și care vor să trăiască cinstit, munca face parte din viața de zi cu zi: mergi la muncă, tragi din greu așteptând salariul din care îți vei plăti dările și ratele ca apoi, dacă mai rămâne ceva, să mai pui și pe masă. Ca să mergi într-un concediu de o săptămână, ori îți rupi de la gură 11 luni pe an, ori faci un credit și apoi plătești ani la rând. Apoi aflu că acolo, datorită suprapopulării, fiecare familie are doar un copil pentru că de la al doilea statul nu le mai oferă nici un ajutor, nici măcar asigurare medicală, nici școală, nici grădiniță, iar un an de facultate costă 5000 de euro. Aflu că acolo prețul unui apartament în oraș poate fi şi de zece ori mai mare, că un chinez nu poate face copil până nu este căsătorit, că vârsta legală pentru căsătorie este 20 de ani pentru fete și condiția este ca mirele să aibă casă/apartament în proprietate. Acolo nu este posibil ca banca să te împrumute să-ți iei casă decât dacă ai depus tu mai întâi 30% din sumă la prima casă și apoi a doua și mai departe de la 50% în sus. Aflu că femeile de acolo sunt preocupate de frumusețe ca și aici, dar acolo își fac mai multe operații estetice decât aici, ca să rămână tinere. Și vorbim aici de oameni de rând, nu de vedete. Competiția e acerbă în toate domeniile și educația (diploma) înseamnă din ce în ce mai mult, pentru că asigură un salariu mai mare, deci o viață mai bună. Lupta pentru supraviețuire este din ce în ce mai încrâncenată, astfel încât relațiile sociale sunt tot mai rare și de mai proastă calitate, oamenii se izolează tot mai mult şi nu se mai bucură de viață. Tinerii nu mai citesc literatură, pe străzi și în mijloacele de transport stau singuri și comunică pe telefoane și tablete. Așa că, atunci când a văzut la noi grupuri de tineri stând laolaltă și discutând, sau când prin parcuri a văzut tineri citind, prietena noastră a fost plăcut surprinsă. Plimbându-ne prin parc, prietena noastră a văzut o doamnă cu un copil în brațe. Intrând în vorbă și fotografiind, a aflat că doamna de 36 de ani era bunica, apoi a apărut și mama, care a spus că are 18 ani (lucru de care, eu, personal, mă îndoiesc). Nu vă pot descrie surprinderea de pe fața prietenei noastre când a auzit așa ceva! Nu puteam să-i spun că e un lucru neobișnuit, pentru că din păcate e o realitate tristă de la noi: copiii fac copii și îi încredințează părinților spre creștere sau trăiesc din ajutoare sociale. Nu mă omorâți cu pietre, ci mergeți în parc într-o zi obișnuită și stați pe o bancă urmărind ce procent din copiii care se joacă au părinți educați și încadrați în muncă (iar asta e cât se poate de vizibil) și câți sunt singuri, de capul lor, murdari și needucați?! Copiii nu au nici o vină, scot doar în evidență diferențe culturale și legislative între societatea noastră în care oricine poate face copii și o societate în care doar cei pregătiți să devină părinți fac copii. E un lucru rău, e un lucru bun? Nu știu. Timpul și istoria vor decide. Așa ceva nu se poate generaliza, dar efectele pe termen lung de pot vedea: educația aduce un plus de valoare societății și urmează creșterea economică, libertatea de genul descris duce la o societate cu o educație deficitară, ca să nu spun mai mult și asemenea persoane care procreează înainte de a dobândi vreo abilitate de viață sau vreo calificare, ajung să trăiască din alocații și ajutoare sociale fiind pentru societatea plătitoare de taxe ca parazitul care își ucide gazda.

Am dorit ca prietena noastră din China să intre în contact cu cultura locului și obiceiurile tradiționale locale, deși multe dintre ele se mai păstrează doar în muzee. De data asta am fost noi cei surprinși să constatăm că multe lucruri sunt comune: de la traiul apropiat de natură din satul românesc, la casa din lemn și piatră, la unelte agricole și creșterea animalelor, multe sunt la fel, așa că prietena noastră s-a simțit ca acasă.

Deși multă lume pune mare preț pe ideea de turism, acest aspect a devenit un surogat de cultură locală, înlocuind într-un mod nu prea inspirat adevărata cultură a locului cu programe și expoziții căutat-studiate care nu satisfac nici pe departe setea de experiență culturală căutată ce cei care ne vizitează.

Astfel că prietena noastră a ținut să sublinieze importanța, pentru ea personal, a faptului că a putut să stea câteva zile într-o familie, a putut primi informații necosmetizate despre funcționarea unei familii, văzute prin experiența personală a unui român neaoș. A apreciat mult mai mult o bătrânică sfătoasă și ospitalieră, care i-a împărtășit din traiul ei de zi cu zi decât un recepționer hotelier sau un ghid care toarnă „poezii” învăţate pe dinafară (şi ştie clar diferenţa, pentru că este ghid turistic în Tibet).

 A apreciat mult mai mult un voluntar tânăr şi pasionat, care a condus-o prin cămăruţele cochete în Geoparcul din Haţeg dând detalii despre istoria şi paleontologia locului, fără să se plângă de programul de lucru care se încheiase de o oră, decât a apreciat un muzeu rece şi impersonal. 

A apreciat mult mai mult un om deosebit care, după o carieră rodnică şi aducătoare de satisfacţii profesionale a ales să se reîntoarcă în satul natal şi să pună bazele unui muzeu unic, păstrător de istorie şi cultură autentică, la Peşteana.

Nu ştiu ce i-a plăcut cel mai mult turistei noastre (devenită prietenă), dar ştiu că mie mi-a plăcut o constatare a ei, o concluzie care îmi va rămâne întipărită în minte mult timp: „Sunt pentru prima dată în România, sunt aici de 10 zile. După felul vostru de a fi nu aş fi ghicit niciodată că nici vouă nu vă e mai uşor decât nouă să vă duceţi viaţa de zi cu zi. Ce e fascinant la poporul vostru, e că voi nu v-aţi pierdut bucuria de a trăi!”

Mulţumim, Min Lin, că ne-ai trezit la realitatea faptului că avem cu ce ne mândri, avem o ţară frumoasă, cu oameni minunaţi. Înconjuraţi de negativism şi dorinţa de a emigra, de comparaţie cu alte ţări minunate unde sunt câinii cu covrigi în coadă, adesea ne lăsăm influenţaţi de toate astea şi uităm că Dumnezeu ne-a aşezat pe un tărâm de poveste care are atât de multe lucruri bune de oferit.