joi, 6 februarie 2020

Mi-am uitat sufletul...


Mi-am uitat sufletul prăfuit într-un colț, ca pe un copil pedepsit! Mi-am abandonat trăirile și le-am negat, nedemne de-alergarea după vânt! Dar le-am regăsit! S-au alimentat din erupția de culoare și viață izvorâtă din voi... Au scos capul, timid, ca un ghiocel de sub zăpadă primăvara și au privit, cu ochii mijiți, printre gene, frumusețea voastră! Și s-au trezit la viață. Din nou.
Nu știu cum se face că, periodic, le înghesui într-un colț, le bag pe sub vreun covor, în graba neostoită de-a face curat în gândurile mele, ca să fac loc pentru prozaic. Dar tot așa cum renaște natura în fiecare primăvară, și trăirile mele-și fac loc, timide și ies la lumina soarelui primăvăratic, ascuns parcă rușinat printre nori și scoate-o rază ca să-și facă loc spre sufletele noastre împăienjenite de frig și noroaie...
Ce bine-ar fi ca iarna să fie iarnă! Să fie curată, albă și-nzăpezită! Dar a devenit o scobitură clocotitoare de nămol, fremătătoare ca vulcanii noroioși ai Vrancei!
Timpul nu stă-n loc! Când umblă, când aleargă, când bate pasul pe loc, dar oricum ar fi ne târăște cu el spre abisurile neființei... Murirea asta pe care-o numim viață (așa-i, Quasi?) renaște ca pasărea Phoenix în fiecare primăvară și ne bate-n geam ca o creangă rătăcită, ruptă de vânt, șoptind: trezește-te, somnorosule, până mai e zi...! Și parc-aud un cântecel îngânat de un copilaș, dar îmi rânjește arătându-și dinții ascuțiți de lup pus pe pradă! Și mă trezesc.

Niciun comentariu:

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails