Teama de...

Fiecare din noi ne confruntăm cu câte o teamă care ne paralizează înaintarea.
Care e teama ta?
A mea, după cum tocmai am descoperit, este teama de a eşua în calitatea de părinte.
Cum adică?

Uite aşa. Tocmai am descoperit că cea mai cumplită angoasă a mea este teama de a-mi pierde copiii. O să ziceţi că e normal. Nu e. De ce? Pentru că ei nu sunt ai noştri. Decât pentru o vreme. Ştiu asta bine. Teoretic. Pentru că atunci când vine testul, îl cad. Vreau ca fiii şi fiicele mele să-şi dezvolte aripile ca să poată zbura din cuib atunci când vine vremea, dar intru în panică atunci când timpul se apropie. 

Copiii se cred mari şi tari, mai deştepţi ca noi ăştia răsuflaţi! Nu le mai pasă de experienţa noastră şi vor să înveţe în modul dureros şi dificil din propriile greşeli. Ei cred mult înainte de vreme că vremea a venit şi zboară, apoi cad şi se lovesc de realitate, asta în cazul în care aripile lor nu sunt de ceară şi le topeşte soarele.

Cred că asta este cel mai greu pentru un părinte: să creadă că a însemnat ceva pentru copilul lui, să creadă că a creat o legătură indestructibilă cu el, ca să constate că copilul de fapt vrea doar confortul părintesc nu şi sfatul părintesc. 

Vine o vreme când sinceritatea ta ca părinte se întoarce împotriva ta. Când îi povesteşti copilului despre "răzvrătirea" ta adolescentină ca să încerci să-l fereşti de suferinţă şi apoi îţi aruncă, atunci când calcă pe bec, este prins şi îi reproşezi că: "ce, tu ai fost mai bun?"

Cred că pentru un părinte este mai greu să se desprindă decât pentru un copil. Copilul are iluzia că lumea se deschide larg în faţa lui, gata să-l primească şi să-i ofere confort şi tot ce are nevoie, fără să realizeze nici o clipă că se aruncă direct în gura lupului!

Ce faci când primeşti dovada că tot ce te-ai străduit să-l înveţi pe copilul tău a trecut exact, razant, pe lângă el? Renunţi la propriile valori ca să-i rămâi prieten sau rămâi ferm deşi ştii că-l vei pierde. Stai liniştit, nu trebuie să răspunzi, era o întrebare retorică! Ştiu că părerile sunt împărţite între specialişti. Unii vor zice că relaţia contează mai mult, alţii vor zice că fermitatea ta va determina ca integritatea caracterului tău să fie, în cele din urmă, un exemplu pentru copilul tău, chiar dacă pe moment devii duşmanul lui numărul 1!

Până la urmă faza asta cu "îmi pierd copiii" nu-i decât o iluzie. Nu pot pierde ce nu am avut niciodată, deşi pentru o vreme am crezut, în naivitatea mea nemărginită, că-i am. 

Se pare că unele lecţii nu le învăţăm niciodată! Nici pe pielea noastră!