A doua sansa 1

Începuseră durerile. Era pentru prima dată şi nu ştia ce-o aşteaptă. Şi-a chemat soţul şi au plecat la spital, dar, stupoare, spitalul era în carantină şi s-a trezit într-o salvare care o ducea în alt oraş sa nască. Se temea că va naşte în salvare. N-avu prea mult timp să se gândească, ajunseră acolo şi veni iute pe lume primul ei copil, o fetiţă. Oare ce va zice Mihai? El şi-a dorit băiat, dar n-a zis decât: ”bine ca sunteţi sănătoase amândouă”.
Stând în spital, Ileana se gândea la viaţa ei. Venise de la tară, locuise o vreme la un unchi, se angajase şi îl cunoscuse pe Mihai. S-au căsătorit şi şi-au găsit o cameră cu chirie. Începuseră de la lingură, cum se spune. El era constructor, lucra pe şantier şi sperau că vor primi curând o locuinţă. După ce s-au căsătorit, ea a rămas însărcinată imediat, dar n-a ţinut copilul, a zis că sunt prea săraci şi n-au unde sta aşa că s-a dus la spital, a plătit o taxă, s-a suit pe masă şi… gata! Fusese băiat, dar lui nu i-a spus fiindcă nu fusese de acord cu întreruperea sarcinii. Dacă ar fi ştiut că fusese băiat, tare s-ar mai fi supărat pe ea! Au trecut trei ani de atunci şi de câte ori treceau pe stradă pe lânga un cuplu cu copii mici, el îi spunea: ”vezi, atâta ar fi fost şi al nostru acuma!”. Aşa că, acum i-a făcut o fată. Oare de ce-i trebuiau lui copii aşa mult, Ileana nu înţelegea. Viaţa era atât de grea, dar i-a făcut pe plac. Iat-o acum mămică, la 23 de ani. Fetiţa era mică, fragilă şi negricioasă, semăna cu el. Ai lui erau aşa ţigănoşi, ea avea o piele albă, greu de bronzat. Fetiţa era brunetă, neagră la păr ca pana corbului. Mai născuse odată cu ea şi o ţigancă, dar fata ei nu era aşa neagră. Îi dăduseră fetiţa ţigăncii la alăptat, râdea când îşi amintea, o să-i spună fiică-sii când va creşte că au dat-o unei ţigănci la alăptat! Se spune pe la ţară că va avea noroc în viaţă. Să dea Dumnezeu!
O femeie făcuse crize de isterie când născuse, îl muşcase pe doctor şi-şi înjura bărbatul. Ileana se amuza: ce-o fi avut cu bietul om? Era şi ea la fel de “vinovată”. Ileana se gândise doar la mama ei, o femeie micuţă şi plină de viaţă. Ea născuse şase copii şi-i muriseră trei. Oare cum rezistase? Ileana îşi iubea mult mama. Se măritase târziu, cu un bărbat cu şapte ani mai tânăr. Era mult mai înalt ca ea, falnic ca brazii din pădurea satului, dar n-o respecta deloc. O bătea cumplit de câte ori avea chef şi de multe ori Ileana o scosese pe mama ei din mâinile lui. Ea îşi dorea ca soţul ei să nu fie niciodată aşa. Îl întâlnise pe Mihai, un ardelean blajin şi muncitor din Cluj, care venise în oraş la un frate, dornic să-şi croiască un viitor departe de satul în care crescuse. La început, Mihai îi scria poezii, era atât de romantic! Pe când o curta, ea stătea cu chirie la o bătrânică. Într-o dimineaţă el o căută acasă. Bătrânica îi spuse Ilenei că el o aşteaptă afară. Ileana nu-i permitea să intre în casă. Nu era casa ei şi nu-şi permitea să-l invite înăuntru. În aceeaşi casă locuia o altă tânără căreia îi mersese vestea că băga în casă, noaptea, pe fereastră, bărbaţi. Ileana ţinea la reputaţia ei, aşa că ieşi să-i spună lui Mihai să stea puţin până se îmbracă. Intrând să se îmbrace, găsi corespondenţa neridicată şi o luă cu ea înăuntru. Primise scrisori de acasă şi se puse să le citească, apoi să le comenteze cu gazda ei, uitând cu totul de bietul Mihai, care aştepta afară. Dacă văzu că Ileana nu se mai întoarce, el trecu drumul la un chioşc şi-i cumpără un parfum care se numea “nu mă uita” făcut din florile cu acelaşi nume, cu gând să bată la uşa casei şi să i-l dea. Dar Ileanei îi amintise de el gazda, se îmbrăcase iute şi ieşise să vadă dacă o mai aştepta afară.
Ileana zambi amintindu-si aceste lucruri. Oare ce le va rezerva viitorul?