Aventura mea grecească. Taverna

 

12.09. Zi de odihnă. Am reușit să zăbovim în pat puțin mai mult, dar tot la 8 aveam deja cafeaua făcută și băută. După ce s-a trezit, gazda ne-a invitat să petrecem ceva timp la o tavernă agreată de ea și am stabilit să mergem acolo la 7. Nu se poate să plecăm de pe insulă și să nu fi mâncat măcar o dată la o tavernă.

Gândindu-ne că nu putem pleca din Grecia fără să fi văzut Parthenonul, am rezervat bilete pentru Acropole și ne-am luat bilete la feribot pentru prima cursă de dimineață, la 8,25. Am luat și vignetă pentru Bulgaria din timp. Tot acum am făcut rezervarea pentru dormit în Bulgaria. Pentru că nu am găsit în preajma Sofiei, care ar fi fost cam la jumătatea drumului spre casă, am ales o cazare la Blagoevgrad: Studio colour. După amiază am plecat să căutăm supermarketul să ne aprovizionăm cu chestii de mâncare pentru drum.

Seara am petrecut-o cu gazda la taverna Tereza din Mirsini, unde fiica Terezei, Maria, ne-a servit. Pitoresc, înghesuit între căsuțele albe, aproape de o biserică, localul ascuns între case pe alei înguste de străbătut doar cu piciorul, oferă produse tradiționale și locale: brânză feta, vinuri locale, mâncăruri de porc, pui, cocoș, iepure și capră, sosuri tzatziki și garnituri din dovlecel, fenicul, fava (o mâncare tradițională a Greciei din fasole fără coajă, asemănătoare fasolei frecate). La încheiere am luat pepene roșu, karpoúzi – cum îi spune în greacă. Vinul roșu, dulce și aromat a anticipat și a încheiat o masă delicioasă. Felul cu porc și orez se topea în gură, iar puiul cu cartofi la cuptor a fost, de asemenea, delicios. Încadrată de plante cu flori, locația miroase minunat, amestecul de mirosuri (flori, smochini și mâncare gătită în casă) este unic și irepetabil. 

După o masă copioasă, gazdele noastre ne-au lăsat să ne întoarcem la mașină printre casele albe, impecabile, prin fața unei biserici cu o turlă înaltă, călcând pe piatra perfectă din marmură și granit așezată în formă de mozaic roman, pe scări în sus și-n jos. Curățenie peste tot, ici-colo câte un localnic, câte o frunză căzută din copaci, în rest liniște. Străduțele luminate îți lasă un sentiment de pace și relaxare. Am observat din loc în loc câte o scurgere pentru apa de ploaie care lasă să alunece prin rigole toată apa în adâncimile insulei așa încât străzile să fie mereu curate. Marginile rotunjite ale teraselor caselor te îndeamnă să le atingi în trecere, parcă pentru a te convinge că sunt la fel de netede precum arată.

Seara la tavernă a încheiat scurtul sejur pe insulă. 

 

 

Aventura mea grecească. Pyrgos

 

11.09. Ne-am închis obloanele la geam ca să nu ne trezească lumina de la geam, dar ne-a trezit o cioară puțin după 7. După micul dejun, la invitația gazdei, am mers pe plaja din Chora. Ne-am hotărât să plecăm mai repede cu o zi de pe insulă ca să vedem zona istorică a Atenei. Așa că gazda ne-a rezervat un airbnb în apropierea Acropolelui. La plajă am primit indicații de vizitare a orașului istoric de la Kostas.

Apoi am plecat și am urcat către acele zone de la capătul opus al insulei (Panormos și Rochari), tot mai sus pe munte și n-am văzut prea multe localități locuite. Într-o singură vale se vede verde, valea fiind singura producătoare de legume din insulă. De la capătul insulei am coborât încet către malul mării și ne-am oprit la Panormos. Am lăsat mașina în parcare și am dat o raită pe la centru, apoi am coborât în golf la plaja Rochari unde am petrecut un pic de timp la soare. Nu foarte aglomerată, plaja are un mic bar unde se poate bea o bere și se poate lua ceva de mâncare. Lucru interesant la plajele din Tinos: dacă închiriezi un șezlong poți lua de mâncare și de băut gratuit. N-am întrebat cât este un șezlong și în ce limite poți consuma la ei, dar încă un lucru interesant, pe insulă parcarea e gratuită. Dar dacă nu găsești loc de parcare poți trage pe marginea drumului cu avariile puse și nu are nimeni treaba ta. 

Am aflat că pe insulă, în orice local, îți poți lăsa pe masă geanta, portofelul, telefonul și acolo le vei găsi. În oraș am străbătut pietonala cu suveniruri în căutare de amintiri de pe insulă și cadouri și am văzut persoane care, pe marginea drumului, pe spațiul special creat pentru ei, străbat în patru labe, cu capul plecat,  până sus la biserica cea mai mare a insulei tot drumul în semn de penitență. Am băut un ceai și un suc natural la cel mai frumos local din partea de taverne a insulei. Apoi am găsit pe străduțe întortocheate cu sensuri unice supermarketul și am făcut câteva cumpărături. Există brutării cu pâine foarte gustoasă, patiserii cu tot felul de bunătăți, cafenele, localuri cu mâncare specifică, dar și localuri fastfood, iar cele cu specific de pește își procură materia primă (pește și fructe de mare) din supermarket, așa că nu-s recomandate. Am testat cele 5 tipuri de bere grecească (din care două negre), am gătit un grătar și am luat o cină târzie după ce s-a întors gazda de la plajă. Am depănat amintiri și ne-am retras la somn după 11, cu regretul că am uitat acasă telescopul! Ne-am rezervat bilete pentru feribot pentru dimineața de vineri.

 

Aventura mea grecească. Insula

 10.09. Ne-a trezit lumina de la geam puțin după 7. Ieșim afară. Cât vezi cu ochii, mare, dealuri terasate și case albe cocoțate una peste alta. Adică: acoperișul uneia este curtea celei de deasupra. 

Am făcut turul insulei. Am fost ghidați prin zona turistică și am văzut micile taverne pe străduțe înguste.

Am identificat punctul de cumpărare a apei potabile, supermarketul, aleea pietonală cu suveniruri pentru turiști. În curți și lângă curți, în sate, o mulțime de pomi fructiferi: lămâi, portocali, măslini, smochini, caiși, rodii. Și o mulțime de leandrii și-un soi local de chiparoși. Dar mirosul smochinului....delicios! Unic! Special! Perfect! O să luăm acasă cu noi o crenguță. 

În turul făcut cu ghidul am remarcat căsuțele de porumbei (pentru hrană și mesagerie) făcute de venețieni când au ocupat insula pentru 200 de ani, pătrate și sofisticate; morile de vânt acum neutilizate în același scop (pentru măcinarea porumbului care nu se mai cultivă), unele dărâmate, altele renovate sau locuite. 

Specific zonei, coaste golașe, în bătaia vântului, terasate ca să nu vină la vale. Am aflat că în trecut toate coastele erau împădurite, dar când au venit cotropitorii toți copacii au fost tăiați pentru construirea corăbiilor. Pentru construcții se folosește piatra, ușor de găsit oriunde și mai practică decât lemnul care nu este folosit la construcții din cauza umezelii. Am aflat că insula are circa 50 de sătucuri, din care vreo 10 au puțini locuitori sau nu mai sunt locuite. Nimeni nu știe numărul exact de locuitori, majoritatea locuitorilor fiind aici doar în sezonul turistic, locuind în restul timpului pe continent/peninsulă. Casele aflate în construcție au fost abandonate la criza din 2007-2008 iar banca refuză să le vândă pentru că ratele și dobânzile de pe urma lor aduc mai multe venituri decât dacă le-ar vinde. Prețul caselor este exorbitant. De la 100 de mii de euro o ruină abandonată și mult peste 700 de mii de euro o casă locuibilă.

După amiază am căutat Volax, un loc cu pietre rotunde. Nimeni nu știe cum au apărut. Idei sau explicații sunt multe, de la cele mitologice și religioase, la unele științifice, geologice, implicând vânturile insulei, multe, dese și puternice. Drumuri bune peste tot și fără gropi, înguste dar suficiente pentru a trece două mașini. 

Am vrut să urcăm la Examburgo, muntele local care găzduiește la poale o biserică mare, dar a fost o zi cu un vânt cumplit și destul de rece. Muuulte bisericuțe, la fiecare azvârlitură de băț. Am aflat că grecii ortodocși își construiesc bisericuțe mici de tip capele în curți atunci când au motive de mulțumire sau probleme de rezolvat. Așa că vezi peste tot zeci de astfel de locașuri de închinare. Religia locală este împărțită între ortodocși și catolici, dar există, de asemenea, și multe alte credințe de tip new age până la vrăjitorie, așa că peste tot pe pietonala cu suveniruri găsești alături de mici figurine cu bisericuțe și simboluri new age ca ochiul sau yin-yang. Pe culmile Volax am găsit două locuri cu cercuri din piatră asemănătoare cu cele de la Sarmizegetusa, nu știu în ce scop și de cine au fost create. La întoarcere, după cină, am fost ghidați pe harta fizică către locuri de vizitat, spre capătul mai puțin locuit al insulei, unde se află plaje nu foarte populate.

 

Aventura mea grecească. Pe feribot și am ajuns pe Tinos

 

09.09. Ce cafea de dimineață la cazare? Oamenii deschid la 10. Am lăsat cheia în ușă și ne-am așternut la drum. Ne stau înainte peste 500 de kilometri și un drum de aproape 4 ore cu feribotul. Am ratat primele cafenele coborând de la cazare către ieșirea din oraș și am băut prima cafea pe autostradă. Pe drum spre Atena acum. Despre prețul total al autostrăzilor am menționat deja. Șocant: viteza admisă este cel mult 120 km/oră și asta doar din loc în loc. Pe marginea autostrăzii, semnalizare rară, doar waze-ul ne spune că la apropierea de numeroaaasele opriri pentru toaletă trebuie să scazi până chiar la 60. Și asta pe tot drumul de la Salonic la Atena.  Oprim la o benzinărie din preajma muntelui Olimp. Aia da frumusețe! Mă refer la munte! OMG! Ce maiestuozitate! În vârf trec nori, ca o ceață. Zici că-i fum de grătar. Zic: zeii își fac mici! Râdem. 

De aici încolo avem în stânga apă aproape tot drumul. Nu știm de-s lacuri, de-i Egeea. Fain, în orice caz. Aflăm mai târziu că marea intră în peninsulă permanent și separă peninsula de insulițe înșirate cât vezi cu ochii. Interesant: foarte puține spații locuite. Sate mici. Poate sunt mai întinse dincolo de ce vedem noi de pe autostradă. Însă o grămadă de timp vedem doar munte și deal. Majoritatea fără păduri, fără verdeață. Livezi de măslini în zonele deluroase. Totul ars de soarele mediteranean, dar și de incendiile din vara asta. Dacă luăm în calcul că Grecia are puțin peste 11 milioane de locuitori, iar Atena plus Salonic fac vreo două milioane, restul țării plus insulele are restul. Ditai suprafața, puțină populație.

Ajungem în Atena unde pe strada de 100 se circulă cu 40, 70, 20 la oră. Rătăcim drumul spre port, waze-ul ne duce pe deal, în localitatea Rafina. N-am știut să căutăm corect portul. După un ocol găsim ce trebuia și ajungem la ghișeu să ne luăm biletele. Dacă tot am ajuns la 3, prindem feribotul de trei jumate și ne îmbarcăm. A fost rezervat pentru noi cel de 5,30. Dar e mai bine așa, călătorim 4 ore cu feribotul pe timp de zi și ajungem la insulă pe la 7,30. Acolo zăpăceală totală. Toată lumea vorbește în greacă. Mă iau după semne, mi se spune să fac dreapta, iar mașinile ies prin stânga. 

Ne întâlnim cu gazda în parcare, ne spune să lăsăm mașina în port și ne face un scurt tur al insulei, cu o sută de explicații pe care le uităm imediat ce ni le-a spus. Timp în care se lasă întunericul. Ajungem la Triandaros după 8 kilometri de serpentine trecând pe lângă alte câteva sate risipite pe coasta insulei. 

Ne cazăm și gazda ne prepară ceva mâncare. Ne explică despre regulile casei și primim o cină grecească cu tzatziki și un alt sos, pâine locală și feta, salată locală gătită la foc încet patru ore, zuchini pane și vinete la grill, roșii cu usturoi. 

Casa, la care se ajunge coborând de la stradă 66 de trepte, este tipic insulară. Cocoțată deasupra alteia, acoperișul casei de jos poate fi oarecum curtea, dacă curtea nu ar fi suficient de largă. Însă e. Am intrat în curte pe o portiță metalică ascunsă sub tufa de flori mov care o acoperă în mare măsură. La intrare e o mică terasă a apartamentului de închiriat. Casa gazdei are obișnuita ușă albastră pe unde stau mereu pisicile în așteptarea hranei. Intrăm într-o sufragerie încăpătoare și trecem prin ea la bucătăria echipată și dotată cu de toate. Aici ne vom prepara cafeaua și ne vom găti câte ceva. La dreapta sufrageriei este un birou și el spațios. Ieșim să mergem la dormitorul nostru și lăsăm la stânga o terasă unde vom lua mesele. Situată într-o nișă, sub un smochin, are o canapea din piatră acoperită cu perne iar masa este construită dintr-o bucată mare de piatră de pe insulă. Ocolim casa urcând câteva trepte pentru a ajunge la dormitorul nostru și lăsăm în dreapta noastră restul curții unde mai există o clădire - atelierul și încă o terasă largă cu un bar și mese/scaune unde stăm să admirăm apusul și răsăritul, dar și orașul Chora cu portul lui și, bineînțeles, marea. 

Camera e mică dar confortabilă, suficientă, pat mare, baie și duș. Casa din piatră, tencuită cu alb după obiceiul locului cu piatra din loc în loc la vedere și ferestre albastre. Interesant de menționat: ușile nu au mânere/clanțe exterioare. Din cauza țânțarilor ferestrele moderne din termopan au plase. A! Casa are nouă pisici! Care nu au voie înăuntru. Apa nu este potabilă, se procură de la un automat care o filtrează din mare și pe insulă sunt două izvoare cu apă dulce. După meciul România-Lituania văzut online încheiat 3-1, la somn. 

 

Aventura mea grecească. Plecarea

08.09. Duminică, șase dimineața, animalele lăsate cu prietena mea de-o viață care a fost extrem de amabilă și s-a oferit să aibă grijă de ”fermă” în lipsa noastră. Drum întins până la granița cu Serbia. Nu-i lume în vamă, trecem repede. Pe drum taxe de autostradă cu bonuri în limba sârbă (aproximativ 15 euro în dinari). Sate întinse de-a lungul drumului, sărăcuțe, asemănătoare ca arhitectură cu satele românești. Mă chinui să citesc în limba lor. Dificilă afacere! 

După ore de Serbia, intrăm în Macedonia. Nici aici nu-i lume la vamă. Și aici ne tot oprim să plătim autostrada din loc în loc (cam 6 de euro în denari). 

 Curând ajungem în Grecia. La fel, trecem ușor de verificarea de la vamă. Imediat ne așteaptă punctul de taxare și, cu toate alea, dăm până la portul Rafina cam 40 de euro. Cu cât te apropii de Atena, cu atât crește prețul și scade distanța dintre punctele de taxare. 

 Ajungem la Salonic. Avem aici rezervată cazare. Ne duce waze-ul către o zonă deluroasă și intrăm pe ocolite pe o străduță pitorească unde găsim cazarea. Descrierea pe site e wow! Însă la fața locului...not so good. Ne întâmpină oamenii, ne duc la cameră, unde miroase execrabil. Camera mititică, dar nu-i asta problema. Baia nu are apă caldă, deși are o mică chicinetă frigiderul e plin de gheață și nu putem băga nimic în el decât după ce dăm gheața la o parte. Ușor, de altfel, pentru că ușa congelatorului e ruptă. Ușa dulapului de vase stă să cadă la cea mai mică atingere. Vedem ușă spre terasă. Ferească Dumnezeu să o deschidem! Ne lovește un miros fetid și zgomotul e infernal, trece pe acolo (pe terasă) țeava de la hota bucătăriei și duduie într-una. Nu știm dacă de acolo vine mirosul sau de la grămezile de gunoaie rezultate din construcții din jurul clădirii. În fine, ne obișnuim cu ”aromele” și coborâm să cerem ceva de mâncare. Surpriză: nu mai au mai nimic. Așa că luăm clasicul grătar de pui cu cartofi prăjiți. Și așa zisul souvlaki. Lângă el ceva orez cu legume. Și ne aduce o porție de cartofi în plus, greșește comanda, că nu știe engleză și ne taxează 42 de euro. Hm. Nașpa. Nu mai venim aici never! Ni se spune că la plecare să lăsăm cheia în ușă că ei încep la 10 și nu va fi nimeni să preia camera. Așa facem. Bye-bye, dragilor!

Jurnal de călătorie, pe drumuri de munte. Apuseni.

         Am plecat către Camping ”La Dănuț”- Gârda de Sus după amiaza, după ce s-a întors Emil de la muncă. Pregătisem mai totul cu o zi înainte: cort și acareturi, alimente, lemne de foc, etc. Nu mai fusesem cu cortul și aveam emoții. Am străbătut până acolo, în aproape 3 ore, zone pitorești de munte, sate și orășele. Odată ajunși în camping am campat și ne-am chinuit să punem cortul. L-am refăcut după ce am reușit să vorbim cu Raluca și ne-a explicat ce și cum. Ne-am campat într-o margine a platoului de campare, sub câțiva copaci, departe de lumea dezlănțuită. Am constatat repede că pe lângă camping curge un pârâiaș liniștit. Am plantat și masa roșie pliabilă lângă cort și apoi am mâncat. Speram să facem un mic foc lângă cort mai spre seară dar a mai venit o mașină lângă noi, chiar lângă foc și n-am vrut să-i deranjez. Toate temerile mele cu privire la claustrofobia cauzată de dormitul în spațiu îngust s-a risipit destul de repede, când am început să amenajăm interiorul de dormit. Seara am admirat stelele cât încă nu s-a făcut foarte rece și umed și chiar am văzut câteva stele căzătoare (cu o noapte înainte fusese perioada Pleiadelor). Lângă camping sunt pensiuni pitorești iar cea de lângă are și un restaurant. Mama Uța are un istoric bogat, localul și pensiunea au fost înființate de mama Uța, care nu se mai află printre noi. Acum sunt conduse de fiul dânsei. Tablourile de pe pereții restaurantului stau mărturie despre parcursul locului și ctitorirea lui, dacă-mi este permis să spun așa. Din curtea localului, peste un mic pod, este acces către vârful dealului unde s-a început o pârtie de schi rămasă neterminată, dar de sus se pot vedea împrejurimile. 

A doua zi am vrut să vedem Peștera Scărișoara. Auzisem multe lucruri bune despre ea dar nu o văzusem niciodată și eram curioși. Plecând către peșteră am întâlnit în drum o scobitură în stâncă ce s-a dovedit a fi peștera ”Poarta lui Ionele”. Am oprit s-o vizităm. Foarte frumoasă. Bine amenajată, lungă și spațioasă, curge prin ea un firicel de apă de la munte. Multe scări de metal, destul de noi, te poartă spre cel mai înalt și adânc punct al peșterii. Apoi, cale-ntoarsă. La gura peșterii producători locali așteaptă să-și vândă marfa trecătorilor.

            Drumul continuă spre Scărișoara pe Cheile Ordâncușei. Am oprit la o stâncă interesantă, care se deschidea spre cer printr-o gaură săpată de ape. 

Pe la jumătatea drumului spre Scărișoara ne-a atras atenția un semn care ne invita spre o poiană. L-am urmat. 

          Nu ne-a părut rău. Pentru mine, este cel mai frumos loc de pe suprafața pământului! Serpentine line te duc spre vârful muntelui către o poiană. Te însoțesc pe drum locuințe pitorești și case de lemn - adăposturi pentru animale în care animalele stau pe timpul verii, când sunt aduse de stăpâni pentru păscut. 

                Din vârful platoului, panorama întrece orice am fi văzut până atunci! De jur-împrejur, munți. Păduri. Poieni. Case de lemn. Măreție. Pace. Liniște. Parcă timpul s-a oprit în loc. Curățenie. Nu vezi un pet, nu vezi un kitsch. Tot ce este pe tarabe este neaoș românesc. De la tulnice, linguri și vase până la plăcinte, brânzeturi și mezeluri, totul este natural și de-al locului. Cu siguranță, la pacea care plutește în zonă concură și biserica aflată exact în mijlocul platoului. Bisericuța din vârf de munte te face să te simți smerit, mai aproape de cer, te îndeamnă la auto-cercetare pentru a-ți defini locul în lume. Interesantă senzația pe care mi-a dat-o: nici nu m-a făcut să mă simt mică și neînsemnată, nici nu m-a făcut să mă simt stăpâna universului, ci copleșită de frumusețea pe care a creat-o Dumnezeu să ne bucurăm de ea, uimită de modul în care oamenii locului au reușit să păstreze totul neîntinat de civilizația acaparatoare și poluantă. Jos pălăria pentru ei!

             După acest popas de încărcare cu pace, ne-am continuat drumul spre Peștera Scărișoara. Am găsit un loc de parcare și, de acolo, am pornit către peșteră vreo 200 de metri pe urcuș. Străjuit de tarabe cu plăcinte, cafea și alte alimente, spre dezamăgirea mea au apărut și kitsch-urile. Însă, pe lângă ele, am regăsit produsele tradiționale din Apuseni așa, ca în Poiana Călineasa. Ajunși la peșteră am găsit o coadăăăă lungăăă. Uitasem că astfel de obiective nu se vizitează sâmbăta. Întrebând oamenii de la rând am aflat că intră câte 50-60 de persoane odată și circuitul durează cca 45 de minute. Căutând casa de bilete am numărat vreo 200 de persoane la rând. Ne-am dat seama că vom sta acolo vreo 3 ore până vom intra. Dar, vitejește, ne-am gândit că n-am ajuns până acolo ca să facem cale-ntoarsă!

 

             Deci Emil s-a așezat la coada de la casa de bilete care s-a închis în fața lui. Același domn care vindea bilete organiza și intrarea în peșteră prin turnicheți. Fiind printre primii la rând am intrat în 45 de minute cu a doua serie și s-a dovedit că nu intră doar 50 de persoane ci și 200, dacă este cazul. Am coborât cele peste 230 de trepte (din auzite) până în peștera aproape înghețată și am zgribulit câteva minute până au reușit să coboare toți cei care apucaseră să cumpere bilete. 

         Spre dezamăgirea noastră, peștera este doar o deschizătură de vreo 100 de metri înconjurată de un ponton îngust de unde se poate coborî pe ghețar dacă ai suficientă îndrăzneală și, la vremea de vară când am vizitat-o noi, avea doar o stalacti-stalagmită întreagă. Părțile spectaculoase sunt închise pentru public. Ghidul ne-a expus cu viteză, în câteva minute, istoria descoperirii peșterii și câteva date despre ghețar, pe care le poți citi și pe panoul de la intrare. Doar că sunt alte numere. De la lungimea și adâncimea peșterii până la temperatura din ea, nimic n-a coincis. 

         Apoi au urmat cele peste 230 de trepte înapoi, dintre care prima treime sunt destul de înalte, așa că n-a ieșit nimeni din peșteră fără să aibă limba scoasă de-un cot, adeverindu-se vorba aceea: după concediu îți mai trebuie un concediu! Sau: ”Șefu, n-ai nevoie de mine la birou? Că era mai bine pe scaunul meu comod de-acolo, decât aici!” 😅 

         La coborârea spre parcare am oprit să luăm un suvenir și o plăcintă și am fost plăcut surprinși când la standul cu magneți de frigider am primit un tichet pentru 10 la sută reducere la restaurantul Mama Uța. Nu știu dacă tânărul de la stand era vreo rudă a patronilor localului, dar mi-am imaginat ce frumos ar fi dacă producătorii și negustorii locali s-ar sprijini în felul acesta! Încă o bulină albă!

        Am făcut drumul înapoi către camping unde ne așteptau cuminți lucrurile rămase în urmă. Am constatat că există în camping dușuri cu apă caldă și dotări pentru gătit și spălat vase. Rulotele și corturile care campau acolo erau conectate la curent, deci condițiile sunt foarte bune pentru 20 de lei/zi/persoană. 

       Duminică dimineața ne-am strâns catrafusele și ne-am îndreptat spre Arieșeni. În drum ne-am abătut pentru a vedea cascada din Pătrăhăițești. Un panou ne-a semnalizat că la stânga drumul duce către muzeul etnografic din sat și cascada Buciniș, aflate la poalele vârfului Curcubata Mică. Drumul ne-a dus până în curtea familiei Filip care deține muzeul etnografic. Cei doi soți sunt meșteșugari în lemn și țesături și vând produse tradiționale create de mâinile lor. Pe lângă acestea vând și siropuri, dulcețuri, țuică și alimente naturale făcute în casă. Drumul spre cascadă trece efectiv prin casa celor doi soți, casă transformată în muzeu-magazin. Drumul este lung, dar accesibil, numai ultima parte urcă pieptiș prin pădure. Farmecul drumului nu este întrecut decât de oamenii locului, dispuși la o vorbă cu turiștii. În acel loc aș vrea să mai petrec un weekend, într-o casă țărănească, la o poveste cu bunicuța locului, fascinată la rândul ei de tinerii care și-au pus cortul în curtea ei, dar care au preferat să doarmă în fân.  

       Ne-am continuat drumul către Arieșeni. Auzisem că pe undeva prin zonă este o cascadă - Vârciorog. Ne-a fost destul de greu să găsim drumul iar în cele din urmă ne-am întors din drum pentru că la intrarea pe drumul forestier era un semn care spunea că sunt 3 kilometri până acolo iar căruțașii care așteptau vizitatori au spus că nu este acces pentru mașini. Ni s-a părut cusută cu ață albă chestia, căruțașii aveau motivele lor să spună că mașinile nu pot trece pe drumul forestier, probabil duceau turiștii cu căruța contra cost. 

            Dacă la dus am trecut prin Abrud și Câmpeni, la întoarcere am vrut să venim pe alt drum, prin Vârfurile. Drumul prin munte este foarte bun, străbate sate și comune iar într-o curbă am găsit un semn către Groapa Ruginoasa, aparținând de Nucet, în Munții Bihorului - parte a Apusenilor. Accesul este greoi, un drum de 800 de metri, abrupt, pe stâncărie, se parcurge într-o oră. Așa că nu m-am încumetat. Lângă Brad, la Podele, ne-am oprit ca să ne delectăm cu renumiții virșli locali și n-am fost dezamăgiți. Într-un magazin alimentar aflat pe marginea drumului, la numărul 25, care are și o sală de restaurant, găsești acești virșli nu numai pentru acasă, ci poți să te bucuri de ei chiar acolo, în sala restaurantului și/sau pe terasă, fierți proaspăt. 

             Aceasta a fost prima parte a concediului nostru din această vară.