A fi sau a nu fi?!

Pornind de la vorbele marelui Will îmi frământ şi eu neuronul în căutare de răspunsuri.
A fi sau nu... sincer?
A fi sau nu... eu însămi?
A fi sau nu... ce aşteaptă alţii?
O replică dintr-un film îmi ridică încă o întrebare: încotro?
Îmi stau înainte două drumuri: cel nou, nesigur care mă provoacă, mă incită, mă cheamă să-mi arate lucruri noi sau cel vechi, bătătorit, arhicunoscut,care îmi aduce siguranţă şi oarecare confort?
Pe care păşesc? Ce vreau?
Mă simt ca-n târgul lui Creangă unde precupeţe cu poale-n brâu şi negustori cu pălăria dată pe spate mă îmbie: „marfă bună de vânzare, marfă bună...”
Dar pupăza nu-i a mea, nu se cade să o vând! E luată de pe net cu copy-paste şi mă prinde legea copyrightu-ui!
Hmm, încă stau la intersecţie! Îmi frământ barba cu degetele şi mă întreb: s-o iau la stânga? S-o iau la dreapta? Pe cine să întreb?
Mă uit în jur. Unul are căştile pe urechi şi răzbate tare în afară muzică rock. Altul umblă cu un casetofon imens în mână şi din el răsună o voce plângăreaţă: „Oooooooooof, viaţa mea...” Oare dacă-i deranjez din preocuparea lor ar ştii să-mi arate drumul bun? Până să mă gândesc, ei trec. Nu-i mai văd.
Mă aşez pe marginea drumului. Încă nu mă îndur să plec. Aştept. Trece o pereche ţinându-se de braţ, sporovăind şi râzând, mă ridic să-i întreb pe ei, dar nu mă observă.... trece o familie cu trei copii, părinţii înainte discută însufleţit de parcă ar pune la cale soarta lumii iar copiii aleargă în juru-le fugărindu-se... nu apuc să le fac semn să se oprească....
Trec doi bătrâni cu perii albi, merg molcom unul lângă altul şi nu îndrăznesc să-i tulbur...
Trec...
Trec...
Trec....
Pe marginea mea de drum îmi dau seama de ceva: nu ştiu pe care drum au luat-o! Atentă să vad cine mai trece nu am văzut drumul bun....
Şi acum nu mai trece nimeni.... Nici un indiciu....
Şi mâine va fi o zi! Până atunci rămân la întrebarile mele: a fi... sau nu? Încotro?