Nu ştiu de ce mi-am adus aminte azi de Martin Eden. Dar, amintindu-mi, mi-am propus să scriu. Despre el? Nu ştiu. Despre mine? Ce-aş putea scrie? Eu sunt încă la „vârsta întrebărilor”, caut încă sens în toate, chiar dacă societatea noastră de consum nu mai caută sens în nimic, ia totul aşa cum i se... serveşte! Dar eu nu trebuie să fac asta, nu? Eu am nevoie de propriile-mi răspunsuri.
Revenind la Martin... nu am de gând să fac recenzia cărţii, au făcut-o alţii mai bine, mai ales că nu-mi amintesc decât impresiile pe care mi le-a lăsat această carte citită pe vremea când mă scotoceam prin suflet în căutarea propriei identităţi.
Azi nu vezi la ştiri decât violuri, crime, atacuri teroriste.... emo şi droguri... oare lumea şi-a pierdut direcţia sau doar eu mi-am pierdut-o, pentru că „digestia” mea are de suferit în ultima vreme, îmi cad greu la stomac asemenea lucruri şi mă mulţumesc cu serialele mele leşinate şi cărţile care îmi umpleau şi acum 20 de ani sufletul....
„Cel din frunte deschise uşa cu cheia şi păşi înăuntru, urmat de un tânăr care-şi scoase stingherit şapca din cap. Era îmbrăcat în haine ponosite ce miroseau a mare şi se vedea cât de colo că nu-i este deloc îndemână în holul spaţios, unde se trezea acum. ... Mergea la un pas în urma celuilalt, unduindu-şi mereu umerii, şi fără să vrea călca mereu cu picioarele depărtate, de parcă podeaua netedă s-ar fi înălţat şi ar fi coborât, urmând mişcarea valurilor mării. Camerele vaste păreau prea neîncăpătoare pentru mersul său legănat, şi-l stăpânea o teamă cumplită ca nu cumva umerii lui largi să lovească tocurile uşilor sau să răstoarne statuetele de pe consola joasă a căminului... Braţele grele îi atârnau moi de-a lungul trupului... O clipă l-a săgetat dureros ruşinea pentru acel mers de om necioplit.... Şi-a sters bine fruntea şi s-a uitat în jur, cu chipul de astă dată senin, deşi în priviri îi mai stăruia o licărire ca aceea din ochii animalelor sălbatice care simt primejdia capcanei. ... Un pas hotărât, o unduire a umerilor spre dreapta şi alta spre stânga, l-a adus lângă masă, şi aici începu să ia cărţile în mână, cu necuprinsă duioşie.”
Aşa am făcut cunoştinţă cu Martin Eden.
Tânărul acela masiv dar stângaci, cu o extraordinară sensibilitate şi dorintă de cunoaştere sub învelişul puternic de om al mării mi-a fascinat imaginaţia pe vremea aceea. Noi, oamenii, avem etichete pentru orice. Un om puternic, înalt şi sănătos devine prototipul muncitorului cu ziua. Intelectualul trebuie să fie palid, slab şi să aibă ochelari. De aceea am urmărit cu înfrigurare trăirile şi realizările lui Martin. Transformarea lui din cel care abia citea, într-un mare scriitor, m-a făcut să cred că totul este posibil.
Ce este ambiţia? Ce mă determină şi ce mă motivează să merg înainte? De ce lucrurile văzute din afară sunt întotdeauna altceva decât sunt ele de fapt? Ce urmează să fac când după atâta luptă nu-mi rămâne decât dezamăgirea pe post de răsplată? După 25 de ani de când am citit cartea, am aceleaşi întrebări.
Tinereţea mă mâna înainte ca un stăpân nemilos să caut împliniri de toate felurile. Alergam după mori de vânt ca Don Quijote, luptându-mă cu uriaşi plăsmuiţi de temerile mele moştenite ori dobândite. Îmi promiteam atunci când oboseam sau mă îmbolnăveam că numai asta mai fac şi... gata! Dar tiranul nemilos mă mâna şi mă storcea şi-l ascultam în speranţa că împlinirea se întrevedea după următorul colţ de stradă.
Aşa, m-am trezit îngreunată de familie, copiii aleargau în jurul nostru când voiam să ne odihnim şi trăgeau de noi: ”tati, mi-ai promis.... mami, ai zis că....” Cum să mă împart? Până am apucat să-mi pun la punct planul, m-am uitat în jur şi ei nu mai erau... au de acum propriile familii. Când a trecut timpul? Şi pentru ce m-am zbătut?
Ne trezim într-o dimineaţă şi privim în oglină un chip ridat: acela sunt eu? Parcă ne deşteptăm dintr-un somn lung şi greu. E oare prea târziu? Cum să mai răscumpărăm timpul care a plecat pe drumul fără întoarcere? Sufletul ne e greu şi plin de regrete.
Şi atunci?
Postul pe care l-am dorit s-a dovedit a fi altceva: cariera mea devine insipidă. Nu-mi amintesc vremea când copiii au făcut primii paşi, parcă sunt imagini din altă viaţă, nu a mea! I-am învăţat independenţi ca să nu mi se tot încurce între picioare şi acum nu mai au nevoie de mine! Am muncit o viaţă şi am o pensie de nimic. Copiii nu mă pot ajuta, le au pe ale lor. Soţul meu este un străin. N-am avut timp să ne cunoaştem, am trecut unul pe lângă altul trăind vieţi paralele ca şinele de tren, ca să nu ne încărcăm unul pe celălalt cu probleme suplimentare. Cum să mai ştiu cine este el când nu mai ştiu nici cine sunt eu?
Martin a vrut să o iubescă pe Ruth. A vrut să o merite. A luptat mult pentru asta şi, când a reuşit, a văzut că ea era altceva decât el, cu mintea lui modestă, pricepuse. Oare ignoranţa este un blestem sau o binecuvântare? „Fericiţi cei săraci cu duhul....” oare asta vrea să spună? Mă îndoiesc. Dar răspunsuri tot nu primesc.
Merg, în căutare de răspunsuri, pe urmele lui Martin Eden. Doar că, nu vreau să ajung unde a ajuns el! Eu nu vreau să fiu atât de dezamăgită încât să mă ascund de toţi şi toate ca să sfârşesc prin a-mi curma zilele. Eu vreau să trăiesc, aşa că schimb macazul. Nu mai vreau să trăiesc scenariile de groază care le-am înşirat mai sus. Vreau să-mi cresc copii, să-i văd rostind primul cuvânt şi făcând primul pas. Vreau să-mi cunosc şi să-mi iubesc bărbatul pe care mi l-am ales pentru o viaţă. Vreau să văd culorile şi să aud sunetele din jurul meu pentru ca atunci când vederea şi auzul îmi vor slăbi, să mi le pot aminti.
Vreau să-mi trec gândurile pe hârtie, ca să rămână acolo pentru copiii mei, ca să înveţe din greşelile mele. Vreau să uit că mi-am făcut din succes şi carieră scop în sine şi vreau să muncesc ştiind că nu duc nimic cu mine. Vreau să las copiilor mei moştenire înţelepciune, nu avere, ca să ştie singuri să-şi câştige pâinea, cum am făcut eu. Vreau să merg pe urmele lui Martin numai până acolo unde şi-a dorit dragostea şi împlinirea iar de acolo să încep să le trăiesc, neaşteptând prea mult nici de la mine, nici de la alţii.
Revenind la Martin... nu am de gând să fac recenzia cărţii, au făcut-o alţii mai bine, mai ales că nu-mi amintesc decât impresiile pe care mi le-a lăsat această carte citită pe vremea când mă scotoceam prin suflet în căutarea propriei identităţi.
Azi nu vezi la ştiri decât violuri, crime, atacuri teroriste.... emo şi droguri... oare lumea şi-a pierdut direcţia sau doar eu mi-am pierdut-o, pentru că „digestia” mea are de suferit în ultima vreme, îmi cad greu la stomac asemenea lucruri şi mă mulţumesc cu serialele mele leşinate şi cărţile care îmi umpleau şi acum 20 de ani sufletul....
„Cel din frunte deschise uşa cu cheia şi păşi înăuntru, urmat de un tânăr care-şi scoase stingherit şapca din cap. Era îmbrăcat în haine ponosite ce miroseau a mare şi se vedea cât de colo că nu-i este deloc îndemână în holul spaţios, unde se trezea acum. ... Mergea la un pas în urma celuilalt, unduindu-şi mereu umerii, şi fără să vrea călca mereu cu picioarele depărtate, de parcă podeaua netedă s-ar fi înălţat şi ar fi coborât, urmând mişcarea valurilor mării. Camerele vaste păreau prea neîncăpătoare pentru mersul său legănat, şi-l stăpânea o teamă cumplită ca nu cumva umerii lui largi să lovească tocurile uşilor sau să răstoarne statuetele de pe consola joasă a căminului... Braţele grele îi atârnau moi de-a lungul trupului... O clipă l-a săgetat dureros ruşinea pentru acel mers de om necioplit.... Şi-a sters bine fruntea şi s-a uitat în jur, cu chipul de astă dată senin, deşi în priviri îi mai stăruia o licărire ca aceea din ochii animalelor sălbatice care simt primejdia capcanei. ... Un pas hotărât, o unduire a umerilor spre dreapta şi alta spre stânga, l-a adus lângă masă, şi aici începu să ia cărţile în mână, cu necuprinsă duioşie.”
Aşa am făcut cunoştinţă cu Martin Eden.
Tânărul acela masiv dar stângaci, cu o extraordinară sensibilitate şi dorintă de cunoaştere sub învelişul puternic de om al mării mi-a fascinat imaginaţia pe vremea aceea. Noi, oamenii, avem etichete pentru orice. Un om puternic, înalt şi sănătos devine prototipul muncitorului cu ziua. Intelectualul trebuie să fie palid, slab şi să aibă ochelari. De aceea am urmărit cu înfrigurare trăirile şi realizările lui Martin. Transformarea lui din cel care abia citea, într-un mare scriitor, m-a făcut să cred că totul este posibil.
Ce este ambiţia? Ce mă determină şi ce mă motivează să merg înainte? De ce lucrurile văzute din afară sunt întotdeauna altceva decât sunt ele de fapt? Ce urmează să fac când după atâta luptă nu-mi rămâne decât dezamăgirea pe post de răsplată? După 25 de ani de când am citit cartea, am aceleaşi întrebări.
Tinereţea mă mâna înainte ca un stăpân nemilos să caut împliniri de toate felurile. Alergam după mori de vânt ca Don Quijote, luptându-mă cu uriaşi plăsmuiţi de temerile mele moştenite ori dobândite. Îmi promiteam atunci când oboseam sau mă îmbolnăveam că numai asta mai fac şi... gata! Dar tiranul nemilos mă mâna şi mă storcea şi-l ascultam în speranţa că împlinirea se întrevedea după următorul colţ de stradă.
Aşa, m-am trezit îngreunată de familie, copiii aleargau în jurul nostru când voiam să ne odihnim şi trăgeau de noi: ”tati, mi-ai promis.... mami, ai zis că....” Cum să mă împart? Până am apucat să-mi pun la punct planul, m-am uitat în jur şi ei nu mai erau... au de acum propriile familii. Când a trecut timpul? Şi pentru ce m-am zbătut?
Ne trezim într-o dimineaţă şi privim în oglină un chip ridat: acela sunt eu? Parcă ne deşteptăm dintr-un somn lung şi greu. E oare prea târziu? Cum să mai răscumpărăm timpul care a plecat pe drumul fără întoarcere? Sufletul ne e greu şi plin de regrete.
Şi atunci?
Postul pe care l-am dorit s-a dovedit a fi altceva: cariera mea devine insipidă. Nu-mi amintesc vremea când copiii au făcut primii paşi, parcă sunt imagini din altă viaţă, nu a mea! I-am învăţat independenţi ca să nu mi se tot încurce între picioare şi acum nu mai au nevoie de mine! Am muncit o viaţă şi am o pensie de nimic. Copiii nu mă pot ajuta, le au pe ale lor. Soţul meu este un străin. N-am avut timp să ne cunoaştem, am trecut unul pe lângă altul trăind vieţi paralele ca şinele de tren, ca să nu ne încărcăm unul pe celălalt cu probleme suplimentare. Cum să mai ştiu cine este el când nu mai ştiu nici cine sunt eu?
Martin a vrut să o iubescă pe Ruth. A vrut să o merite. A luptat mult pentru asta şi, când a reuşit, a văzut că ea era altceva decât el, cu mintea lui modestă, pricepuse. Oare ignoranţa este un blestem sau o binecuvântare? „Fericiţi cei săraci cu duhul....” oare asta vrea să spună? Mă îndoiesc. Dar răspunsuri tot nu primesc.
Merg, în căutare de răspunsuri, pe urmele lui Martin Eden. Doar că, nu vreau să ajung unde a ajuns el! Eu nu vreau să fiu atât de dezamăgită încât să mă ascund de toţi şi toate ca să sfârşesc prin a-mi curma zilele. Eu vreau să trăiesc, aşa că schimb macazul. Nu mai vreau să trăiesc scenariile de groază care le-am înşirat mai sus. Vreau să-mi cresc copii, să-i văd rostind primul cuvânt şi făcând primul pas. Vreau să-mi cunosc şi să-mi iubesc bărbatul pe care mi l-am ales pentru o viaţă. Vreau să văd culorile şi să aud sunetele din jurul meu pentru ca atunci când vederea şi auzul îmi vor slăbi, să mi le pot aminti.
Vreau să-mi trec gândurile pe hârtie, ca să rămână acolo pentru copiii mei, ca să înveţe din greşelile mele. Vreau să uit că mi-am făcut din succes şi carieră scop în sine şi vreau să muncesc ştiind că nu duc nimic cu mine. Vreau să las copiilor mei moştenire înţelepciune, nu avere, ca să ştie singuri să-şi câştige pâinea, cum am făcut eu. Vreau să merg pe urmele lui Martin numai până acolo unde şi-a dorit dragostea şi împlinirea iar de acolo să încep să le trăiesc, neaşteptând prea mult nici de la mine, nici de la alţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu