Sunt mândră de oraşul meu!

M-am născut printr-o "uneltire" a sorţii în Hunedoara. Când mama stătea să nască, tata era plecat la serviciu. Până l-a anunţat şi au chemat salvarea, deja eu mă zoream să vin pe lume! Când au ajuns la spital, stupoare! Spitalul era închis. Ceva boală a generat o carantină, taman când voiam eu să vin pe lume! Dar nu erau ei de vină că eu mă grăbeam să văd lumea cu câteva săptămâni mai devreme! Aşa că, în loc să văd lumina zilei la Deva, am făcut ochi la Hunedoara! Ai mei făceau mereu haz pe seama mea din cauza asta! Tata este originar din zona Clujului şi ai lui sunt negricioşi asemeni oltenilor, aşa că nu se puteau abţine să nu pună culoarea mea pe seama furnalelor Hunedoarei! După ce am trăit 38 de ani în Deva, a venit momentul "întoarcerii la vatră"! Aşa că, iată-ne cu familia în Hunedoara! Nu regret nici o clipă. Nu ştiu de ce iubesc atâta Hunedoara! Când eram copil şi veneam în vizită la mătuşa, detestam blocurile cojite şi mirosul fumului furnalelor... dar acum e aşa de verde, încăt mă cred mereu în mijlocul unui parc atunci când ies din casă.

Ieri, duminică fiind, soţul meu m-a pus să aleg: mergem să mai ardem nişte lemne în grădină şi să mâncăm o friptură acolo sau mergem să vedem unde se termină pădurea?

De pe trei din geamurile mele se vede pădurea. Avem prieteni în satul de peste deal şi ei ne tot spun că în 15 minute sunt la noi prin pădure. Am vrut să verificăm. Aşa că am luat o pătură sub braţ şi telefonul ca să nu ne dea copiii dispăruţi şi am purces la drum.

Am lăsat curând în urmă "parfumul" civilizaţiei, cu iz de manele, ţipete şi motoare ambalate şi imediat ce s-au auzit numai păsările, am început să regret că am lăsat camera video acasă.

Numai de câţiva ani încoace, după ce "tirania urgentului" a părăsit de voie-de nevoie viaţa mea, parcă observ copacii verzi, aud ciripitul păsărelelor dimineaţa sub geamul meu...

Nu-mi pasă când prietenii mă critică:"ce ţi-a trebuit să fugi aşa departe de civilizaţie, la capătul oraşului?" ci deschid geamul şi văd doar verdeaţă şi-mi amintesc promisiunea lui Dumnezeu:"te voi scoate la loc larg..." şi mi-e destul să mai pornesc cu curaj către încă o zi!

Am tot mers, până am ieşit din pădure. Tronau ca nişte regi împopoţonaţi şi făloşi doar câţiva stâlpi de înaltă tensiune, făcând notă discordantă cu natura.... dar nu m-au deranjat. În timp ce soţul meu spunea că probabil am rătăcit cărarea, eu, împăcată cu mine însămi, mă bucuram hrănindu-mă din culoare, miros, sunet.... Îmi venea să pun pătura pe iarbă şi mă întind la umbră, dar aveam alt ţel: să găsim satul, şi-mi era că n-am să mă mai ridic să plec de acolo...

În sfărşit, o cărare îngustă ne scoate dintre copaci şi vedem satul. Acoperişuri vazute de sus, acoperind orice forfotă de duminică, deşi dacă stau bine să mă gândesc, la ora asta satul se odihneşte... ca şi păsările, pe care nici nu mi-am dat seama că nu le mai aud.... Soţul meu zice: "auzi ce linişte e?" Îmi vine să râd, cum să aud... liniştea? Dar are dreptate: e o linişte de care-ţi ţiuie urechile. Lăsăm satul în urmă şi ne întoarcem prin pădure, către casă.

Nu mai rezist şi încep să fac poze. Văd un copac răsturnat şi dau să-l fotografiez. El îmi ia telefonul din mână şi-mi zice: "hai să-ţi arăt eu cum se face o poză! De unde ştii tu că pomul ăla e strâmb? Poate că doar el e drept şi toţi ceilalţi sunt strâmbi! Depinde cum ţii capul când priveşti"

M-a pus pe gânduri. Repede sărim noi, oamenii, să categorisim totul! Cum spune calatorru, "stau cu praştia-n mână gata să arunc etichete".

De data asta mă gândesc că acel pom a crescut în direcţia aceea şi, vorba soţului meu, va mai creşte aşa 500 de ani fără să-i ceară nimeni socoteală...

Văd oraşul de sus. Mi se umple inima şi nu ştiu de ce. Mă simt ca acasă. Văd castelul, coşurile furnalelor, acoperişurile mai vechi sau mai noi, linia bulevardului pe care mi-o arată soţul meu întinzând o mână şi.... aproape îmi dau lacrimile! Mă mândresc cu oraşul meu! Mai important ca toate este faptul că mă simt ca acasă. Simt că am revenit cu adevărat acasă, după 41 de ani! Nici nu se mai pune problema că m-am născut aici din greşeală!

Încep să se audă câini. Ne întoarcem la civilizaţie. Mi-e sete şi vreau acasă, la telecomanda mea, în patul meu comod, la tastatura mea neagră, în camera mea albastră pe care am creat-o cum am vrut noi.... Înainte să intrăm în oraş, fac o ultimă fotografie. Se văd câteva siluete atât de mici în comparaţie cu falnicii copaci de pe marginea cărării!

Se aud manele, se aud ţipete de copii, se aud motoare de maşini.... suntem aproape de casă.

Ajungem în faţa blocului şi intrăm în casă ţinându-ne de mână, cu senzaţia lucrului bine făcut, obosiţi dar relaxaţi şi bucuroşi că pădurea e aproape.

Să nu credeţi că oraşul meu are numai părţi bune! Are şi părţi rele, dar nu e vina lui, ci a oamenilor care-l locuiesc, dar asta este poveste pentru alt blog! Acum vă las cu mirosul pădurii ca să fiţi invidioşi că noi avem şi voi nu!