Asfinţitul.Soarele a plecat, lăsând-o pe tânăra femeie singură cu gândurile ei. Stă sprijinită de rama ferestrei şi priveşte în gol. Nici nu şi-a dat seama că lumina s-a dus şi forfota străzii a încetat. Pe faţa ei nu se citeşte nimic. Daca ai privi-o nu ai putea şti pe unde îi zboară gândurile.
Caută să înţeleagă pe unde se află hăţurile vieţii ei şi când le-a pierdut…. Mai ieri era o soţie şi o mamă cât se poate de fericită iar azi... nu mai vede rostul a nimic.... Frământări interioare o ţin trează nopţile iar ziua se amestecă printre eprubete şi substanţe chimice în laboratorul unde lucrează ca să nu se mai gândească la ale ei....
Sensul vieţii, care e el? Să te măriţi, să faci copii, pe care-i trezeşti înintea zorilor ca să-i laşi la cămin, ca apoi să te sui într-un autobuz îmbâcsit de trupuri, unii purtând încă transpiraţia nopţilor sau alţii mirosind a parfumul proaspăt al săpunului cu care s-au primenit.... voci, discuţii în şoaptă, voci joase parcă temătoare să nu-i trezească pe cei care vor să mai fure un pui de somn până ajung la destinaţie... apoi mirosul amoniacului, aburii acidului sulfuric, căldura plitelor încinse, suntetul paharelor ciocnite în mers... apoi iar autobuzul, mirosurile, vocile ridicate, obosite, iritate, curtea căminului, copii treziţi din somn, mârâind, târâţi spre casă de un părinte obosit şi plictisit, bucătăria cu vasele nespălate de dimineaţă, baia cu vraful de haine care îşi aşteaptă rândul la spălat... seara cu televizorul la care nu ai ce să vezi, prea obosit ca să mai ţii ochii deschişi... copii care cer să fie acoperiţi de noapte bună... sforăitul soţului... umbrele de pe tavan, cel mai bun prieten al ultimelor nopţii... insomnia... dimineaţa cu zgomote de motoare ambalate... uşi trântite, oameni grăbiţi, cămin, autobuz.... unde duc toate?
Ca un robot cu bateria pe terminate, se ridică, ia un creion şi un caiet şi dă să deseneze. Observă că e prea întuneric şi aprinde mica veioză ascunsă în spatele galeriei de la perdea. Lumina difuză, albastră, îi aduce puţină linişte şi sentimentul că se află pe drumul bun. Se simte prea obosită ca să scrie.... ies din mâna ei cercuri... cresc, devin spirale şi înainte să-şi dea seama ce desenează, vede un vârtej ca acela al tornadelor.... zâmbeşte şi spune în sinea ei: „Ăsta-i sufletul meu!” E atât de linişte încât îşi aude găndurile ţipând. Se ridică din nou şi pune o casetă cu muzica preferată şi ascultă în surdină. Se simte singură în univers, pierdută, izolată şi se dojeneşte: ”La ce bun să caut să aflu sensul vieţii dacă asta mă îndepărtează de toţi şi toate?”
De câtăva vreme citeşte tot ce-i cade în mână. Caută în cărţi ceea ce lumea e prea ocupată ca să-i spună. Provocată de ultimul gând, se ridică şi îşi ia cartea îndoită, începută, lăsată pe marginea noptierei şi o deschide unde era semnul. Citeşte despre un prinţ care nu-şi găseşte odihna şi pleacă în căutarea sensurilor vieţii. Citeşte despre felul în care acest prinţ descoperă latura negativă a vieţii, de care până atunci fusese ferit de familia lui. Citeşte cum el se izolează şi se aşează la umbra unui smochin ca să se gândească la toate. Acolo descoperă că dorinţele omului sunt cele care duc la suferinţă şi crede că dacă aceste dorinţe ar fi controlate, nu ar mai exista suferinţă.... Apoi citeşte despre ceea ce numea autorul calea de mijloc şi un lucru îi atrage atenţia fără să ştie de ce.... „Căutaţi Adevărul”. Îi sună cunoscut. Unde a mai auzit aceste cuvinte? Amintirile o poartă către copilărie. Un prosop cusut de mână, agăţat într-un cui bătut în perete, litere stângace, poartă aceleaşi cuvinte: „veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi”. Alături mai era unul care conţinea cuvintele: ”Isus i-a zis: Eu sînt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine.” Se scutură ca de un vis urât. Îşi zise:”Am luat-o complet razna! Trebuie să-mi caut de lucru că-mi pierd minţile stând aici de una singură.” Dar gândurile erau mai puternice decât ea şi odată pornite, erau greu de oprit. Se întinse şi luă Biblia dintr-un colţ al raftului, o şterse de praf şi o deschise cu sfială. Litere parcă scrise cu foc îi joacă în faţa ochilor: ”La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n'a fost făcut fără El. Şi Cuvîntul S'a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” Închide Biblia cu un pocnet scurt şi o pune pe masă. Se ridică şi începe să se plimbe nervos prin cameră, gândind: „Nu se poate. Este prea simplu. Nu se poate...” Se întoarse la Biblie, o deschide la prima pagină şi citeşte cu înfrigurare:” La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină.” Privirea i se opreşte asupra cuvintelor: „Dumnezeu a zis”. A zis, a zis, a zis, se repetă în mintea ei ca un ecou.... A zis= cuvânt. Cum este posibil? Aşa de simplu era? Cutele de pe frunte i se întind, faţa ei se luminează, buzele i se arcuiesc într-un zâmbet. „Asta e, strigă în sinea ei ca Arhimede când a strigat „Evrika!”, am găsit! Era atât de simplu... cum de n-am văzut până acum?” Totul era în faţa ei. Fusese acolo tot timpul, dar nu putuse vedea, sau nu căutase unde trebuia.
Se aşeză din nou la fereastră, dar întunericul nu i se mai păru atât de negru.
Sensul vieţii, care e el? Să te măriţi, să faci copii, pe care-i trezeşti înintea zorilor ca să-i laşi la cămin, ca apoi să te sui într-un autobuz îmbâcsit de trupuri, unii purtând încă transpiraţia nopţilor sau alţii mirosind a parfumul proaspăt al săpunului cu care s-au primenit.... voci, discuţii în şoaptă, voci joase parcă temătoare să nu-i trezească pe cei care vor să mai fure un pui de somn până ajung la destinaţie... apoi mirosul amoniacului, aburii acidului sulfuric, căldura plitelor încinse, suntetul paharelor ciocnite în mers... apoi iar autobuzul, mirosurile, vocile ridicate, obosite, iritate, curtea căminului, copii treziţi din somn, mârâind, târâţi spre casă de un părinte obosit şi plictisit, bucătăria cu vasele nespălate de dimineaţă, baia cu vraful de haine care îşi aşteaptă rândul la spălat... seara cu televizorul la care nu ai ce să vezi, prea obosit ca să mai ţii ochii deschişi... copii care cer să fie acoperiţi de noapte bună... sforăitul soţului... umbrele de pe tavan, cel mai bun prieten al ultimelor nopţii... insomnia... dimineaţa cu zgomote de motoare ambalate... uşi trântite, oameni grăbiţi, cămin, autobuz.... unde duc toate?
Ca un robot cu bateria pe terminate, se ridică, ia un creion şi un caiet şi dă să deseneze. Observă că e prea întuneric şi aprinde mica veioză ascunsă în spatele galeriei de la perdea. Lumina difuză, albastră, îi aduce puţină linişte şi sentimentul că se află pe drumul bun. Se simte prea obosită ca să scrie.... ies din mâna ei cercuri... cresc, devin spirale şi înainte să-şi dea seama ce desenează, vede un vârtej ca acela al tornadelor.... zâmbeşte şi spune în sinea ei: „Ăsta-i sufletul meu!” E atât de linişte încât îşi aude găndurile ţipând. Se ridică din nou şi pune o casetă cu muzica preferată şi ascultă în surdină. Se simte singură în univers, pierdută, izolată şi se dojeneşte: ”La ce bun să caut să aflu sensul vieţii dacă asta mă îndepărtează de toţi şi toate?”
De câtăva vreme citeşte tot ce-i cade în mână. Caută în cărţi ceea ce lumea e prea ocupată ca să-i spună. Provocată de ultimul gând, se ridică şi îşi ia cartea îndoită, începută, lăsată pe marginea noptierei şi o deschide unde era semnul. Citeşte despre un prinţ care nu-şi găseşte odihna şi pleacă în căutarea sensurilor vieţii. Citeşte despre felul în care acest prinţ descoperă latura negativă a vieţii, de care până atunci fusese ferit de familia lui. Citeşte cum el se izolează şi se aşează la umbra unui smochin ca să se gândească la toate. Acolo descoperă că dorinţele omului sunt cele care duc la suferinţă şi crede că dacă aceste dorinţe ar fi controlate, nu ar mai exista suferinţă.... Apoi citeşte despre ceea ce numea autorul calea de mijloc şi un lucru îi atrage atenţia fără să ştie de ce.... „Căutaţi Adevărul”. Îi sună cunoscut. Unde a mai auzit aceste cuvinte? Amintirile o poartă către copilărie. Un prosop cusut de mână, agăţat într-un cui bătut în perete, litere stângace, poartă aceleaşi cuvinte: „veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi”. Alături mai era unul care conţinea cuvintele: ”Isus i-a zis: Eu sînt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine.” Se scutură ca de un vis urât. Îşi zise:”Am luat-o complet razna! Trebuie să-mi caut de lucru că-mi pierd minţile stând aici de una singură.” Dar gândurile erau mai puternice decât ea şi odată pornite, erau greu de oprit. Se întinse şi luă Biblia dintr-un colţ al raftului, o şterse de praf şi o deschise cu sfială. Litere parcă scrise cu foc îi joacă în faţa ochilor: ”La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n'a fost făcut fără El. Şi Cuvîntul S'a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” Închide Biblia cu un pocnet scurt şi o pune pe masă. Se ridică şi începe să se plimbe nervos prin cameră, gândind: „Nu se poate. Este prea simplu. Nu se poate...” Se întoarse la Biblie, o deschide la prima pagină şi citeşte cu înfrigurare:” La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină.” Privirea i se opreşte asupra cuvintelor: „Dumnezeu a zis”. A zis, a zis, a zis, se repetă în mintea ei ca un ecou.... A zis= cuvânt. Cum este posibil? Aşa de simplu era? Cutele de pe frunte i se întind, faţa ei se luminează, buzele i se arcuiesc într-un zâmbet. „Asta e, strigă în sinea ei ca Arhimede când a strigat „Evrika!”, am găsit! Era atât de simplu... cum de n-am văzut până acum?” Totul era în faţa ei. Fusese acolo tot timpul, dar nu putuse vedea, sau nu căutase unde trebuia.
Se aşeză din nou la fereastră, dar întunericul nu i se mai păru atât de negru.
2 comentarii:
coplesitor, mi-a placut mult, "întunericul nu i se mai păru atât de negru" , nici moartea nu este inspaimantatoare pentru cei care l-au cunoscut cu adevarat pe Dumnezeu.
Uneori ne place sa complicam lucrurile care sunt prea simple, tocmai pentru ca simplitatea lor ne doboara. Cautam si gasim raspunsurile care ne plac fiind orbiti de complicatiile pe care tocmai noi le inventam.
Trimiteți un comentariu