“Crearea de legături oferă unei conştiinţe garanţia că reprezintă baza gândirii raţionale”. În volumul „Magical Child” Joseph Chilton Pearce înţelege crearea de legături ca pe o formă psihobiologică de comunicare, situată dincolo de conştiinţa obişnuită şi fundamentală pentru funcţionarea sănătoasă a fiinţei umane. Nu suntem conştienţi că suntem legaţi ci starea de rău pe care o resimţim atunci când nu mai suntem ne conştientizează că legătura nu mai este. Persoanele neataşate îşi petrec viaţa căutând lucrurile care să le ofere sentimentul de legătură. Ataşamentul este procesul prin care o persoană crează o apropiere şi stabileşte un contact. Crearea legăturii reprezintă schimbul emoţional care se produce. Legătura implică emoţiile. Toate lucrurile se schimbă aşa că la un moment dat în orice relaţie va apărea separarea. Ea este întreruperea procesului de creare a legăturii şi de ataşare. Separarea poate provoca emoţii intense şi poate declanşa comportament distructiv, pentru că duce spre cea de a patra etapă: jelirea. Jelirea este experimentarea stadiilor (etapelor) mentale şi emoţionale determinate de renunţarea la ceva şi de despărţirea de acel lucru. Ea este esenţială pentru rezistenţa fiinţelor umane, pentru capacitatea lor de a merge mai departe, de a-şi reveni şi de a descoperi puterea personală. Dacă devenim conştienţi de puterea personală şi revenim la bucuria vieţii, înseamnă că am trecut prin procesul de jelire. Nu numai ataşarea de persoane şi despărţirea de ele are nevoie de jelire, ci şi despărţirea de un animal de companie sau pierderea de lucruri care au reprezentat ceva important pentru noi (sau o slujbă, un grup, o locuinţă).
O etapă de jelire nedusă la sfârşit poate crea o stare de ostatic. Jelirea este cea mai dificilă etapă a vieţii. Neînfruntarea ei, evitrea ei are consecinţe grave. Legăturile nu se crează numai cu cei care ne plac. Este o părere greşită. Este esenţial să învăţăm să creăm şi să menţinem legături în ciuda diferenţelor dintre noi, sau chiar în cadrul unui conflict.
Comportamentul de ataşare este un sistem motivaţional fundamental, înnăscut. Acest sistem îl face pe copil să creeze ataşamente chiar şi la vârste fragede. Ataşamentele constituie relaţii în care copilul caută apropiere, au sentimentul siguranţei, se află la adăpost şi îşi dezvoltă un model de funcţionare internă care le va permite să exploreze lumea de pe o poziţie de siguranţă. Ataşamentul activează numeroşi hormoni şi ne oferă senzaţia de alinare.Aceşti hormoni sunt activaţi de apropierea de alte fiinţe. Când ataşamentul duce la crearea de legături, emoţiile sunt întotdeauna implicate. Exprimarea lor face parte din procesul de creare de legături. Persoanele care nu sunt conştiente de emoţiile lor sau le blochează îşi limitează capacitatea de a crea legături. O persoană rece şi detaşată va întâmpina dificultăţi în crearea de legături. O persoană nelegată rămâne detaşată. Oamenii care nu sunt capabili să creeze legături sau au legături rupte nesoluţionate prezintă un risc mai mare de a fi luaţi ostatici. Starea de excludere are deseori ca rezultat tendinţa oamenilor de a căuta defecte la ei şi la ceilalţi şi aceşti oameni incapabili să lege relaţii vor fi percepuţi ca persoane negative. Ei vor fi detaşati şi nu se vor implica în ceea ce fac aducând disconfort în jurul lor.
Puterea de a crea legături nu trebuie subestimată. Ele pot fi create instantaneu şi se pot realiza cu uşurinţă prin cuvinte sau nu. Persoanele legate de cineva nu au sentimentul fricii. Frica poate fi o manifestare a unei legături rupte.
Ataşamentul şi crearea legăturilor duc la separare. Această etapă de tranziţie poate avea impact negativ dacă nu este abordată corect. Când apare separarea începe etapa jelirii. Iar o jelire adecvată deschide sufletul pentru noi ataşamente. Separarea este la fel de naturală ca şi ataşarea. Ea aduce o tulburare la nivelul fizic şi psihologic al legăturii. Jelirea este vitală pentru renunţarea la legătura pierdută şi crearea unui nou ataşament. Este un ciclu continuu. Atunci când oamenii nu reuşesc să facă faţă jelirii îşi pierd capacitatea de a se ataşa din nou. Jelirea nesoluţionată constituie bază pentru victimizare. Cât timp oamenii portă cu ei sentimentul de vină, menţin legătura respectivă într-un mod distructiv blocând procesul normal spre un alt ataşament. Disperarea reprezintă detaşarea supremă când oamenii nu mai pot fi consolaţi decât de ceea ce au pierdut. Afirmaţia „nu pot trăi fără tine” este o declaraţie puternic distructivă. Pentru evitarea suferinţei oamenii trec în extremă: nu se mai ataşează.
Jelirea presupune opt etape:
1. Negarea. în această etapă experimentează jelirea dar se şi protejează. Există un moment în care negarea este sănătoasă, dar devine distructivă dacă durează prea mult. Reprimarea emoţiilor şi negarea sentimentelor duc la o jelire inconştientă care fac imposibile noi legături şi ataşamente.
2. Protestul şi furia. Urmează etapa în care ne manifestăm opoziţia faţă de situaţia în care ne aflăm sau fată de persoana care a provocat-o. Este firesc să protestăm, face parte din proces să ne exprimăm nemulţumirea, dar unele persoane îşi pun furia în practică la modul concret. Oamenii nu vor să renunţe la lucrurile care le dau o senzaţie de bine, confort, siguranţă. Când pierdem un lucru pe care îl consideram bază sigură, simţim că ne fuge pământul de sub picioare şi este firesc să reacţionăm. Este important să ne exprimăm furia într-un mod sănătos pentru a ne putea elibera de ea.
3. Tristeţea, dorul şi tânjirea. În aceată etapă dorim să plângem, să ne exprimăm suferinţa prin lacrimi. Dacă nu putem da curs suferinţei, ne blocăm într-o stare de detaşare şi nu mai putem forma noi legături.
4. Frica sau sentimentul de groază. Retragerea spre noi înşine este urmarea faptului că ne simţim separaţi de restul lumii şi suntem în pericol. Unele persoane sunt ostaticii singurătăţii pentru că se tem să jelească şi să lege noi relaţii. Identitatea noastră este construită de capacitatea de a trata o criză. Despărţirea, criza, ne aduce spre noi înşine, ne trezim singuri în faţa problemei, faţă în faţă cu propria persoană. Ne dăm seama că suntem singuri în această călătorie. Dar dacă crearea de legături are ca scop scăparea din singurătate, riscăm să ne căutăm identitatea în relaţiile cu alte persoane iar asta va duce la dependenţe. Jelirea nu trebuie să fie făcută în izolare, ci trebuie să aibă loc în prezenţa altor persoane. Suferinţa neexprimată duce la scurtarea vieţii.
5. Acceptarea mentală şi emoţională. Este un pas important deoarece înseamnă că am înţeles, am acceptat şi considerăm că ne putem continua viaţa, putem exista. A susţine că nu putem trăi fără ceva sau cineva este o afirmaţie nesănătoasă şi disperată, fiind un fel de sinucidere. A putea trece peste aceste separări şi a putea crea noi legături constituie baza pentru o viaţă împlinită. Trebuie să putem spune „la revedere” şi să ne regăsim bucuria de a trăi.
6. Formarea de noi ataşamente sau reînoirea relaţiei. Acest lucru ne dă sentimentul de alinare şi de siguranţă şi contribuie la starea de bine. Persoanele care rămân blocate în etapa de jelire nu reuşesc să se mai ataşeze ci îşi doresc să recupereze ce au pierdut. În cazul fiecărui nou ataşament trebuie să lăsăm suferinţa deoparte şi să luăm persoana aşa cum este, fără să o comparăm cu cea pe care tocmai am pierdut-o. Fiecare persoană este unică, fiecare relaţie este unică şi dacă încercăm să înlocuim persoana pierdută cu cea de care ne ataşăm acum ne facem un deserviciu nu numai nouă înşine, ci şi noii relaţii. Oamenii care trăiesc cu frica de moarte, de pierdere, de despărţire nu sunt capabili să trăiască cu adevărat. Odată ce suntem în stare să ne luăm rămas bun şi să creăm un nou ataşament, suntem gata pentru următoarea etapă.
7. Iertarea. Este una din cele mai profunde experienţe de vindecare. Cei care nu pot ierta devin victime sau atacatori.
8. Recunoştinţa. Etapa finală, care semnalizează încheierea acestui ciclu. Schimbul de emoţii care se produce într-o relaţie dă acest sentiment. Recunoştinţa este un sentiment de mulţumire. Din acest sentiment vine şi senzaţia că nu suntem centrul universului ci mai există ceva dincolo de noi. Blocarea acestui sentiment transformă persoana în propriul său ostatic. Victimele îşi plâng de milă, sunt pasive şi neajutorate, nu participă la obţinerea lucrurilor pe care şi le doresc. Incapacitatea de a înfrunta schimbările care apar în viaţă determină oamenii să aibă resentimente şi să acţioneze distructiv. Majoritatea oamenilor tind să caute evitarea durerii. Evitând durerea, nu putem trece prin jelire, deci nu putem merge mai deprte. Toate legăturile care se încheie dau naştere jelirii. Dacă un individ nu poate înfrunta realitatea unei pierderi el poate apela la agresiune sau forţă ca mecanism de supravieţuire. În timpul jelirii se crează un fel de rană care produce durerea. Când creăm o legătură ne contopim într-o oarecare măsură cu persoana respectivă şi ruptura ne separă de acea persoană aducându-ne din nou faţă în faţă cu noi înşine. Dacă suntem suficient de maturi din punct de vedere emoţional să facem faţă despărţirii, vom pleca mai departe îmbogăţiţi, dar dacă nu, vom sfâşia nu numai propriul suflet dar şi al persoanei pe care încercăm să o ţinem legată de noi. Iar dacă este vorba de o pierdere prin moartea persoanei dragi şi nu reuşim să acceptăm lucrul acesta, vom transfera asupra altei persoane pierderea suferită încercând să o înlocuim. Nu este drept nici faţă de noi, nici faţă de noua legătură.
Din capitolul 3 al cărţii „Solutionarea conflictelor si cresterea performantei. Metode bazate pe negocierea de ostatici” de George Kohlrieser
O etapă de jelire nedusă la sfârşit poate crea o stare de ostatic. Jelirea este cea mai dificilă etapă a vieţii. Neînfruntarea ei, evitrea ei are consecinţe grave. Legăturile nu se crează numai cu cei care ne plac. Este o părere greşită. Este esenţial să învăţăm să creăm şi să menţinem legături în ciuda diferenţelor dintre noi, sau chiar în cadrul unui conflict.
Comportamentul de ataşare este un sistem motivaţional fundamental, înnăscut. Acest sistem îl face pe copil să creeze ataşamente chiar şi la vârste fragede. Ataşamentele constituie relaţii în care copilul caută apropiere, au sentimentul siguranţei, se află la adăpost şi îşi dezvoltă un model de funcţionare internă care le va permite să exploreze lumea de pe o poziţie de siguranţă. Ataşamentul activează numeroşi hormoni şi ne oferă senzaţia de alinare.Aceşti hormoni sunt activaţi de apropierea de alte fiinţe. Când ataşamentul duce la crearea de legături, emoţiile sunt întotdeauna implicate. Exprimarea lor face parte din procesul de creare de legături. Persoanele care nu sunt conştiente de emoţiile lor sau le blochează îşi limitează capacitatea de a crea legături. O persoană rece şi detaşată va întâmpina dificultăţi în crearea de legături. O persoană nelegată rămâne detaşată. Oamenii care nu sunt capabili să creeze legături sau au legături rupte nesoluţionate prezintă un risc mai mare de a fi luaţi ostatici. Starea de excludere are deseori ca rezultat tendinţa oamenilor de a căuta defecte la ei şi la ceilalţi şi aceşti oameni incapabili să lege relaţii vor fi percepuţi ca persoane negative. Ei vor fi detaşati şi nu se vor implica în ceea ce fac aducând disconfort în jurul lor.
Puterea de a crea legături nu trebuie subestimată. Ele pot fi create instantaneu şi se pot realiza cu uşurinţă prin cuvinte sau nu. Persoanele legate de cineva nu au sentimentul fricii. Frica poate fi o manifestare a unei legături rupte.
Ataşamentul şi crearea legăturilor duc la separare. Această etapă de tranziţie poate avea impact negativ dacă nu este abordată corect. Când apare separarea începe etapa jelirii. Iar o jelire adecvată deschide sufletul pentru noi ataşamente. Separarea este la fel de naturală ca şi ataşarea. Ea aduce o tulburare la nivelul fizic şi psihologic al legăturii. Jelirea este vitală pentru renunţarea la legătura pierdută şi crearea unui nou ataşament. Este un ciclu continuu. Atunci când oamenii nu reuşesc să facă faţă jelirii îşi pierd capacitatea de a se ataşa din nou. Jelirea nesoluţionată constituie bază pentru victimizare. Cât timp oamenii portă cu ei sentimentul de vină, menţin legătura respectivă într-un mod distructiv blocând procesul normal spre un alt ataşament. Disperarea reprezintă detaşarea supremă când oamenii nu mai pot fi consolaţi decât de ceea ce au pierdut. Afirmaţia „nu pot trăi fără tine” este o declaraţie puternic distructivă. Pentru evitarea suferinţei oamenii trec în extremă: nu se mai ataşează.
Jelirea presupune opt etape:
1. Negarea. în această etapă experimentează jelirea dar se şi protejează. Există un moment în care negarea este sănătoasă, dar devine distructivă dacă durează prea mult. Reprimarea emoţiilor şi negarea sentimentelor duc la o jelire inconştientă care fac imposibile noi legături şi ataşamente.
2. Protestul şi furia. Urmează etapa în care ne manifestăm opoziţia faţă de situaţia în care ne aflăm sau fată de persoana care a provocat-o. Este firesc să protestăm, face parte din proces să ne exprimăm nemulţumirea, dar unele persoane îşi pun furia în practică la modul concret. Oamenii nu vor să renunţe la lucrurile care le dau o senzaţie de bine, confort, siguranţă. Când pierdem un lucru pe care îl consideram bază sigură, simţim că ne fuge pământul de sub picioare şi este firesc să reacţionăm. Este important să ne exprimăm furia într-un mod sănătos pentru a ne putea elibera de ea.
3. Tristeţea, dorul şi tânjirea. În aceată etapă dorim să plângem, să ne exprimăm suferinţa prin lacrimi. Dacă nu putem da curs suferinţei, ne blocăm într-o stare de detaşare şi nu mai putem forma noi legături.
4. Frica sau sentimentul de groază. Retragerea spre noi înşine este urmarea faptului că ne simţim separaţi de restul lumii şi suntem în pericol. Unele persoane sunt ostaticii singurătăţii pentru că se tem să jelească şi să lege noi relaţii. Identitatea noastră este construită de capacitatea de a trata o criză. Despărţirea, criza, ne aduce spre noi înşine, ne trezim singuri în faţa problemei, faţă în faţă cu propria persoană. Ne dăm seama că suntem singuri în această călătorie. Dar dacă crearea de legături are ca scop scăparea din singurătate, riscăm să ne căutăm identitatea în relaţiile cu alte persoane iar asta va duce la dependenţe. Jelirea nu trebuie să fie făcută în izolare, ci trebuie să aibă loc în prezenţa altor persoane. Suferinţa neexprimată duce la scurtarea vieţii.
5. Acceptarea mentală şi emoţională. Este un pas important deoarece înseamnă că am înţeles, am acceptat şi considerăm că ne putem continua viaţa, putem exista. A susţine că nu putem trăi fără ceva sau cineva este o afirmaţie nesănătoasă şi disperată, fiind un fel de sinucidere. A putea trece peste aceste separări şi a putea crea noi legături constituie baza pentru o viaţă împlinită. Trebuie să putem spune „la revedere” şi să ne regăsim bucuria de a trăi.
6. Formarea de noi ataşamente sau reînoirea relaţiei. Acest lucru ne dă sentimentul de alinare şi de siguranţă şi contribuie la starea de bine. Persoanele care rămân blocate în etapa de jelire nu reuşesc să se mai ataşeze ci îşi doresc să recupereze ce au pierdut. În cazul fiecărui nou ataşament trebuie să lăsăm suferinţa deoparte şi să luăm persoana aşa cum este, fără să o comparăm cu cea pe care tocmai am pierdut-o. Fiecare persoană este unică, fiecare relaţie este unică şi dacă încercăm să înlocuim persoana pierdută cu cea de care ne ataşăm acum ne facem un deserviciu nu numai nouă înşine, ci şi noii relaţii. Oamenii care trăiesc cu frica de moarte, de pierdere, de despărţire nu sunt capabili să trăiască cu adevărat. Odată ce suntem în stare să ne luăm rămas bun şi să creăm un nou ataşament, suntem gata pentru următoarea etapă.
7. Iertarea. Este una din cele mai profunde experienţe de vindecare. Cei care nu pot ierta devin victime sau atacatori.
8. Recunoştinţa. Etapa finală, care semnalizează încheierea acestui ciclu. Schimbul de emoţii care se produce într-o relaţie dă acest sentiment. Recunoştinţa este un sentiment de mulţumire. Din acest sentiment vine şi senzaţia că nu suntem centrul universului ci mai există ceva dincolo de noi. Blocarea acestui sentiment transformă persoana în propriul său ostatic. Victimele îşi plâng de milă, sunt pasive şi neajutorate, nu participă la obţinerea lucrurilor pe care şi le doresc. Incapacitatea de a înfrunta schimbările care apar în viaţă determină oamenii să aibă resentimente şi să acţioneze distructiv. Majoritatea oamenilor tind să caute evitarea durerii. Evitând durerea, nu putem trece prin jelire, deci nu putem merge mai deprte. Toate legăturile care se încheie dau naştere jelirii. Dacă un individ nu poate înfrunta realitatea unei pierderi el poate apela la agresiune sau forţă ca mecanism de supravieţuire. În timpul jelirii se crează un fel de rană care produce durerea. Când creăm o legătură ne contopim într-o oarecare măsură cu persoana respectivă şi ruptura ne separă de acea persoană aducându-ne din nou faţă în faţă cu noi înşine. Dacă suntem suficient de maturi din punct de vedere emoţional să facem faţă despărţirii, vom pleca mai departe îmbogăţiţi, dar dacă nu, vom sfâşia nu numai propriul suflet dar şi al persoanei pe care încercăm să o ţinem legată de noi. Iar dacă este vorba de o pierdere prin moartea persoanei dragi şi nu reuşim să acceptăm lucrul acesta, vom transfera asupra altei persoane pierderea suferită încercând să o înlocuim. Nu este drept nici faţă de noi, nici faţă de noua legătură.
Din capitolul 3 al cărţii „Solutionarea conflictelor si cresterea performantei. Metode bazate pe negocierea de ostatici” de George Kohlrieser
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu