marți, 8 iulie 2008

Tirania urgentului sau ordinea priorităţilor?

Cu mulţi ani în urmă am întâlnit pentru prima dată expresia “tirania urgentului”. Pe vremea aia îmi plăcea cum sună, dar nu m-am gândit prea mult ce înseamnă. Trecuseră furtuni peste mine şi încă eram buimăcită, habar nu aveam eu câte mai stăteau să vină....
În prima tinereţe fusesem omul care muta munţii. Sau, cel puţin, aşa credeam. Nu puteam să văd altfel viaţa ca pe-o alergare continuă, ca pe-o vânătoare de senzaţii şi trăiri.... După divorţ m-am luptat din răsputeri să nu rămân singură cu mine şi am reuşit timp de vreo 5-6 ani, până am obosit. Mă obişnuisem cu goana după vânt aşa că mi-era greu să mă opresc. Mă simţeam ca pe muchia unei prăpăstii care sta să mă înghită. Mă trezeam uneori în toiul nopţii străbătută de sudori reci şi parcă mă scurgeam prin arcurile canapelei către un hău fără fund. Atât de tare mă grăbeam să trăiesc încât nu mai aveam timp să o fac!
Apoi, mi-am cunoscut viitorul soţ. După ce au apus primii fiori, am început să-l împing şi pe el din spate: mai repede, mai repede, de parcă ar fi fost ultima zi din viaţa mea.... L-am exasperat, dar cum cel mai înţelept cedează, s-a mulţumit curând să nu mă mai bage în seamă. A venit pe lume primul nostru copil. Au trecut apoi încă trei ani şi tirania urgentului şi-a făcut din nou simţită prezenţa... Auzeam peste tot: trăieşte-ţi clipa, muşcă din viaţă o bucată cât mai mare.... până când nici noaptea nu aveam odihnă, parcă nimic nu făceam bine... Nimic nu-mi dădea linişte şi pace. Grăbită să nu treacă viaţa pe lângă mine, treceam eu pe lângă ea...
Apoi bolovanul ajuns în vârful muntelui a început să se rostogolească la vale şi nu am avut decât să mă dau la o parte din calea lui ca să nu fiu strivită. Dar nu am apucat să o fac destul de repede. Anii de alergări fără rost mi-au epuizat resursele şi acum eram prizonieră, sub propriul meu bolovan!
Eram însărcinată cu al 4-lea copil. Nimic nu mergea bine. Medicii mi-au recomandat repaus total la pat ca să apuc să-i dau viaţă. Frustrată, tunând şi fulgerând, am acceptat, dar tot nu am înţeles să folosesc acest timp la maximum. Un singur lucru bun pot spune că am făcut: am citit aproximativ o carte pe zi. Dar n-o făceam cu plăcerea cu care ar fi trebuit să o fac. Ci plângându-mi de milă şi dorindu-mi să fiu în altă parte! De multe ori am stat şi m-am gândit cât de greu le-o fi fost celor dragi să mă suporte. Dar nu s-au plâns nici o clipă. A venit momentul să vină piticul pe lume. Dar nu se grăbea. Probabil o fi văzut ce se poate întâmpla dacă te grăbeşti şi a înţeles că-i e mai bine acolo! Aşa că, după zece zile de întârziere, medicii m-au propus pentru operaţie într-o duminică. La început nu a fost necesar, am născut normal, dar au început complicaţiile. Nu se mai oprea hemoragia. Pentru mine, după mulţi ani de alergări, timpul s-a oprit în loc atunci când am înţeles că va fi nevoie de operaţie şi că viaţa mea atârnă de un fir de păr. Aveam 35 de ani, dar trăisem cât pentru o viaţă de om şi, aşa cum se spune, mi-au trecut pe dinainte multe frânturi din viaţă, dar cumva ca şi cu încetinitorul, aşa cum vedeam mişunând în jurul meu medici şi asistente veniţi de prin tot spitalul ca să asiste la unul din cele mai grave cazuri din cariera lor medicală. Parcă am ieşit atunci din mine şi mă priveam de undeva de deasupra pentru că numai aşa îmi pot explica cum de am reţinut fiecare gest, privire, vorbă a celor care erau acolo când eu eram deja cu un picior în groapă şi cu unul în gips.... (cum îmi place acum să spun, să nu credeţi că aveam vreun picior în gips!)
Când doctorul îmi spusese că deja făcuse tot ce a fost omeneşte posibil şi este nevoie de operaţie, a coborât peste mine o pace supranaturală. Îi vedeam pe toţi agitându-se şi îmi venea să râd: de ce se agită? Mie mi-e bine! Mă duc la Tata! Pentru prima oară în viaţă am experimentat pacea. Nici măcar nu mă mai întrebam ce rost au avut toate zbaterile mele.... Acolo tirania urgentului şi-a pierdut puterea asupra mea. Şi nu m-a mai prins niciodată în plasa lui.
Sunt recunoscătoare pentru că trăiesc. Sunt recunoscătoare pentru că respir. Sunt recunoscătoare că-mi văd copiii crescând şi soţul zâmbind. Sunt recunoscătoare că aud păsările ciripind în fiecare dimineaţă sub fereastra mea. Că mă pot plimba prin pădure pe propriile-mi două picioare. Că am zeci de prieteni care mă sună doar ca să mă întrebe ce mai fac. Că am încă o mamă unde-mi pot trimite copiii în vacanţă să mă odihnesc. Că am o soră care mă sună uneori de 5 ori pe zi şi care mă cară cu ea cu tot cu gaşca mea când nu are chef să meargă la plajă singură. Sunt recunoscătoare că Dumnezeu mi-a dat şansa unei vieţi noi în care să mă bucur mereu ca un copil de lucruri noi descoperite în fiecare zi, mi-a dat oportunitatea de a cunoşte oameni frumoşi şi caractere alese şi mi-a dat încercări care m-au oprit din alergarea mea nebună ca acum să mă pot bucura de toate.
Acum câţiva ani nu am ştiut că se plânge şi de fericire. Acum câţiva ani trăiam într-o continuă frustrare, nemulţumire şi nu ştiam ce-i bucuria. Nu ştiam ca a trăi frenetic nu e sinonim cu a trăi frumos. Acum ştiu să mă opresc o clipă să-mi trag sufletul ca să-mi privesc copiii jucându-se. Ştiu să mă aplec să fac fotografii unei flori fără să o ating, doar ca să mă pot bucura de ea mai târziu. Ştiu să deschid în fiecare dimineaţă calculatorul ca să mă bucur de voi toţi.
Timpul trece mult mai repede ca atunci când aveam 20 de ani. Acum îl măsor în ani şcolari. Mai trece unul şi încă unul... Dar este suficient să stabilesc ordinea priorităţilor şi să trăiesc.Deşi pare că nu fac nimic, fac totuşi ceva: trăiesc! Când îmi amintesc de „tirania urgentului” zâmbesc şi mă uit de sus către el: nu mai are nici o putere asupra mea. Urgent? Adică?
Am vrut să împărtăşesc cu voi toate aceste gânduri. Viaţa e minunată, nu credeţi?

2 comentarii:

Sorina spunea...

Ma bucur tare mult pentru reusita ta! Sub tirania asta am trait si eu, mult prea multi ani; acum, incerc sa schimb ceva... Sper sa ma ajute Dumnezeu sa reusesc! Vad ca se poate, cu adevarat... ;)

elena spunea...

Pot totul in Hristos, care ma intareste - unul din versetele mele favorite.
Dumnezeu te va ajuta daca Ii ceri asta. Multumesc ca ai trecut pe la mine. :)

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails