vineri, 11 iulie 2008

Povestea clopoteilor de vant

Se povesteste ca odata, demult, traia retras in muntii din China un maestru.
Era vesel tot timpul, le zambea tuturor celor care ii ieseau in cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi:
- Maestre, de unde acest zambet continuu pe chipul tau?- De la clopoteii de vant, raspunse maestrul.- Cum asa?- De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta mea, ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva… Si sosirea cuiva, fie si doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire…
Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte elevul hotari sa fure clopoteii. Ii duse in casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara… Ba mai mult, dupa o saptamana sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara!
Cand totul deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i inapoieze clopoteii. Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca maestrul l-a iertat, ii puse intrebarea care il framanta:
- De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna clopoteii? De ce nu apare bucuria pe care o vad la tine?- Dragul meu, ii raspunse maestru, unde ai asezat tu clopteii?- La poarta casei mele, maestre!- Ei, vezi? Trebuia sa-i asezi la poarta sufletului tau…

Clopoteii aceia ne-ar trebui si noua, chiar daca numai ca sa ne invete ca ceea ce primim este ceea ce asteptam.... Uneori nu mai asteptam nimic de la viata si suntem dezamagiti ca nu mai primim nimic. Adevarul e ca nu mai stim sa primim. Cand primim imediat ne gandim ca oare ce s-o fi gandit cand mi-a dat asta si ce asteapta in schimb? In economia asta de piata pe care o traim nu mai stim sa primim pentru ca nici nu mai stim sa daruim. Ne inchidem in carapace si cand cineva ne bate la usa il banuim ca vrea ceva. Am fost invatati sa platim un pret pentru orice. Ce e de facut? Deschiderea presupune vulnerabilitate. Eu nu sunt dispusa sa dau, pentru ca voi ramane complet secatuita si nu-mi permit. Rezervorul meu e aproape gol si nu mai am nimic de dat. De aceea imi inchid usa... si asta creaza cercul vicios din care nu ma mai vad iesita. Da, multa lume tine usa inchisa invocand scuza "am fost ranit odata, nu mai vreau iar pentru ca nu voi mai putea suporta" Cred ca e o chestiune de alegere: pun clopoteii ca sa aud cand trece pe la mine ... vantul, si asa ma hranesc macar si cu optimism ca sa fiu bogata cand cineva va trece cu adevarat. Am dat restart pesimusmului meu si mi-am resetat vointa dand click pe optimism: aleg sa iubesc, aleg sa traiesc bine, aleg sa ma bucur. Aleg sa fiu bland, aleg sa daruiesc, aleg viata, aleg sa fiu credincios.

2 comentarii:

Sorina spunea...

Asa sa te ajute Dumnezeu!

elena spunea...

:) multumesc.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails