Ajunge cu lamentările! Când am tradus filmuleţul despre cancerul la sân şi l-am postat, o prietenă dragă s-a speriat, a crezut că e vorba despre mine. Cu ultima postare iarăşi am dat, probabil, impresia că nu-s OK. Dar sunt. Şi ce dacă cuiva nu-i place cee ce fac eu... sau cum fac? Eu trebuie să continui. Iată şi motivele de bucurie:
Piticul a făcut luna trecută 9 ani:
Noemi
Cea mare, Raluca, a luat premiu: (Şi cea mică, dar n-am poză :) )
Raluca şi Deni, colega şi vecina ei
Imagini din vacanţa fetelor:
Păunul din grădina din Deva
Mâtza leneşă a prietenilor noştri, familia Hanganu
Ce faceţi când, după ce vă puneţi tot sufletul în slujba unora-altora vi-l adunaţi de pe jos călcat în picioare? Ce faceţi când munca voastră este răsplătită cu critici şi injurii? Ce faceţi când nulităţile societăţii conduc şi vă fac zile fripte? Ce faceţi când vă vine să săriţi afară din voi înşivă de mânie şi nedreptate când scursurile societăţii îşi impun nelegiuirea, dar ei sunt ascultaţi, pentru că corectitudinea voastră nu este suportată în cercurile lor, sau mai bine zis, în cuiburile lor.... (sau vizuinile??)
Sunt furioasă rău! Voi ce faceţi?
Tocmai am vorbit cu un amic drag şi vechi de pe blog şi iată ce mi-a sugerat:
Petru Creţia, cu “Luminile şi umbrele sufletului”-:
“Dumnezeule mare, cît de mult şi de prosteşte ne putem certa şi tot certa, şi pentru ce? Iar unii dintre noi chiar ne iubim, şi tot ne certăm pentru te miri ce, sau pentru năzăriri sau din simplă obtuză încăpăţînare.”
“A răbda înseamnă… să ai tăria de a îndura, dârzenia de a rămîne întreg, stăpân pe tine, nealterat şi neînfrânt… vine ceasul când răul va trece de la sine, istovit sau îndepărtat de alte puteri ale lumii, de alte împrejurări ale ei…”
- Am venit pentru că am simţit aici un mic nodul….
Medicul:
- Iată biopsia… dar, ştiţi, azi există proteze care să înlocuiască foarte bine….
Fiica mea:
- Mami, o să te faci bine? Maaamiii…
Să afli că ai cancer este ca şi cum te-ai duce să dormi în patul tău şi te-ai trezi într-un ring de box. Stai faţă în faţă cu campionul lumii la categoria grea, mulţimea care te înconjoară te priveşte, tu eşti în pijama şi tu habar nu ai cum să dai un pumn…
La început am fost furioasă… foarte furioasă… oamenilor nu le place când eşti furioasă, dar simţi că numai aşa poţi fi… am început să arunc pumni în stânga şi-n dreapta, să sar de colo colo şi să dau pumni şi iar să dau pumni…. dar acolo nu era nimic de lovit… În sinea mea, ştiu că sunt tot eu, cea care am fost până acum… dar, hei, ştim că în lumea din afară aspectul exterior contează… Nu am avut niciodată sânii mari… dar i-am avut… şi nu voiam să trăiesc fără ei… Nu-i adevărat, nu voiam să trebuiască să trăiesc fără ei… dar nici nu voiam să mor cu ei… Atunci mi-am dat seama că eram în ring cu un inamic mult mai mare decât cancerul. Este un inamic mult mai întunecat, care se ascunde în spatele cancerului. Genul de duşman care îţi şopteşte în ureche: „eşti complet singură şi vei muri…” Marele D este de departe mult mai rău decât marele C: ... disperarea! Dacă nu-ţi dai seama că te lupţi cu disperarea, ea te va ataca repetat şi vei cădea… Şi pentru prima dată, în toată perioada asta, am fost recunoscătoare. Pentru că mi-am dat seama că, oricât de rău ar fi cancerul, poate fi tratat, dar dezamăgirea, amărăciunea, disperarea sunt mult mai greu de tratat.
Eu am cancer. Dar cancerul nu mă are pe mine! Ca să mă poată avea, trebuie să mă urmeze până la mormânt… şi nu va obţine asta! Îmi poate afecta celulele, dar nu-mi poate afecta fiinţa. Îmi poate lua părul, dar nu-mi va lua sufletul. Îmi poate pretinde sânii, dar nu-mi va putea pretinde duhul!!! EU VOI BIRUI!
Îmi place atmosfera de sărbătoare, cu festivitatea ei, cu bogăţia de arome, gusturi, texturi... cu mulţimea de vizite, oaspeţi şi activităţi, toate îmi plac. Dar când mă întorc la rutina mea obişnuită mă simt acasă, simt că abia m-am întors dintr-o călătorie şi primul lucru pe care îl fac este să-mi desfac bagajele şi apoi să mă trântesc în pat: ce bine e acasă!
Oare numai eu simt aşa? Poate! Pentru că fetele mele exclamă de obicei: "Of, mâine iar mergem la şcoală!" iar soţul meu spune "Mâine iar la scârbici....!" Numai eu rămân pe lângă casă şi constat cât de mult îmi place rutina! Mă ramolesc? Îmbătrânesc? Odată nu eram aşa. Cu cât era viaţa mea mai agitată, cu atât îmi plăcea mai mult! Dar, poate că pe atunci încercam să-mi îngrop adânc în mine simţămintele şi singurătatea, atât de adânc încât să uit de ele şi, dacă îmi aduc cumva aminte, să nu ajung la ele. Acum îmi place ce găsesc în mine şi nu mă mai tem să rămân singură. Savurez cu multă plăcere, ca pe o prăjitură bună, pacea dinlăuntrul meu.
Viaţa se schimbă. Viaţa NE schimbă. Dacă ne lăsăm modelaţi, s-ar putea să fim mulţumiţi. Nu încerc să fac filozofie, nu încerc să dau "lecţii de psihologie", doar constat. E bine să trăieşti în pace şi siguranţă. Şi, dacă nu le ai, să le cauţi!
Cristos a înviat, dragii mei. Şi odată cu Paştele se întoarce şi primăvara în vieţile noastre, învie şi natura, scotem şi noi capetele la soare şi, chiar dacă învie şi microbii, îi biruim noi cumva! Important este să reînvăţăm să zâmbim. Am tot auzit zilele astea că, deşi nu costă nimic, un zâmbet pare tare rar şi scump la vedere. Nu mai ştim să ne bucurăm, nu mai ştim să ne iubim unii pe alţii, nu mai dorim să trăim ci ne mulţumim să supravieţuim crispaţi şi anemici, lăsând timp preţios, care nu se mai întoarce, să treacă printre noi, prin noi, pe lângă noi ....
Am început o carte pe care mi-am făcut-o cadou de Paşti: "Secretele comunicării. Cum să vorbeşti astfel ca partenerul tău să te asculte. Cum să asculţi astfel ca partenerul tău să vorbească." Am găsit ieri ceva extrem de interesant în carte, ceva care mi-a schimbat sau, mai bine zis mi-a confirmat ceea ce credeam eu despre certuri. "În ascultarea activă, trebuie să laşi deoparte orice idee preconcepută cu privire la modul în care ar trebui să simtă partenerul tău. Ascultarea activă presupune acceptarea totală a modului în care partenerul tău simte în momentul acela. Emoţiile lui nu sunt nici bune nici greşite. Ele sunt, pur şi simplu, ceea ce sunt: simţăminte tranzitorii care vin şi trec. Simţămintele negative, pe care este posibil să le auzi exprimate, nu sunt gravate pentru totdeauna în mintea sau în inima partenerului tău." Nu intenţionasem să scriu despre carte, dar, dacă veni vorba, m-am gândit să vă împărtăşesc gândurile mele referitoare la ea. Se face atâta caz de ceea ce spunem la un moment dat sub imperiul emoţiilor... nu trecem peste asta ferească Dumnezeu, nu iertăm şi nu uităm ce a zis sau ce a făcut cineva la nervi. Când am găsit aceste cuvinte în carte mi-am dat seama că nu sunt deloc deraiată, dacă nu ţin cont de lucrurile pe care le debitează cineva la un moment dat la furie, pot trece destul de uşor peste afronturi sau discuţii contradictorii şi am crezut la un moment dat că s-a rupt vreun resort în mine pentru că nu reacţionez ca majoritatea oamenilor, nu răspund la rău cu rău. Dar, iată că este, se pare, mai bine aşa. Pentru sănătatea mea şi pentru cei din jur, care merită să le fie dat credit, chiar dacă uneori mai greşesc. Cu toţii greşim. Mă amuz mereu cum, în preajma sărbătorilor, toată media vuieşte cu sloganuri de tip: "să fim mai buni, mai îngăduitori, mai iubitori... bla, bla...". De ce să fim numai de sărbători? E prea greu să fim mereu?
Hm. De unde plecasem şi pe unde bântui acum! Înainte să ajung pe cine ştie ce coclauri, vă las urându-vă să aveţi tot ceea ce aveţi nevoie ca să fiţi fericiţi, iubiţi şi împliniţi!
Primăvara e frumoasă, chiar dacă oriunde te întorci vezi numai corupţie.
Primăvara rămâne anotimpul trezirii la viaţă, chiar dacă orice vezi la tv şi-n media înseamnă numai urâciune şi vulgaritate. Nu ştiu cum fac, dar mereu mă trezesc dezamăgită de poporul ăsta de ... nici nu mai zic ce gândesc! Destul păcătuiesc gândind, fac şi eu parte din acest popor.
"M-am enervat!"- Semnat Cecilia Ioana Manoliu, doctorand în Ştiinţe Politice la Universitatea din Tsukuba.
"M-am enervat când m-am uitat la televiziunile din ţară care titrau: Japonia - iad nuclear
1. universitatea m-a întrebat ce fac, ambasada română nu
2. japonezii m-au întrebat ce fac, ambasada română nu
3. administratorul blocului a venit imediat după cutremur să vadă ce face blocul, nu casa lui. Nu m-a lăsat în stradă şi mi-a dat un nou apartament în aceeaşi zi
4. ai noştri se bat pe zahăr şi ulei fără cutremur. Aici, după cutremur, tsunami şi centrala nucleară avariată, nu se bate nimeni pe nimic
5. românii caută iod să se vindece de presupuse radiaţii, japonezii se duc la muncă. Miercuri şcolile erau deschise. Românii dezbat dacă luna o să ne cadă în cap, japonezii caută supravieţuitori de 7 zile în continuu şi la adăposturile pentru refugiaţii din zonele afectate au anunţat că au mai mulţi voluntari decât e nevoie. Ce iad în Japonia asta!"
Cecilia Ioana Manoliu, doctorand în Ştiinţe Politice la Universitatea din Tsukuba
Câteva minute mai târziu am vorbit cu tânăra doctorandă, care ne-a explicat mai pe larg motivul supărării ei - imaginea care li se prezintă românilor despre tragedia japonezilor este distorsionată, pur senzaţionalistă, la ani lumină distanţă de percepţia pe care japonezii înşişi o au faţă de drama prin care trec. Dar cel mai mult a enervat-o pe Cecilia Manoliu imaginea românilor omorându-se pentru un kilogram de zahăr gratuit, în ziua în care "japonezii ei" îşi trăiau cu demnitare suferinţa, făcând bilanţul victimelor la o săptămână după cutremur şi tsunami.
Mă "bucur" că televiziunile noastre au "grija" a ceea ce se întâmplă în alte părţi! Dar ce zic eu? Au şi "grija" a tot ce se întâmplă şi la noi! Vezi orice ştiri cu violuri şi crime! Nici nu mai ştiu unde a fost îngropată demnitatea umană! În timp ce mogulii conduc ţara din culise spre dezastru, televiziunile sunt preocupate să sape după dezastre acolo unde nu sunt, pentru că noi nu avem cum verifica. Fac tot posibilul să aducă amărâtul de popor român needucat în pragul isteriei, încât oamenii sunt în stare să se omoare, ca pe vremuri, pentru un kilogram de zahăr la jumătate de preţ. Unde e demnitatea noastră? De ce trebuie să spună o Ana Maria Prodan că românul vrea scandal şi de aceea se ţigăneşte pe posturi concurente perechea Pepe-Oana. Am văzut chiar un interviu luat unei doamne psiholog care afirma că ei joacă un teatru fantastic făcând circul mediatic pe care îl fac, pentru că în primul rând câştigă foarte mulţi bani şi apoi ştiu că la noi orice "minune" ţine trei zile, până apare o nouă "bombă". Aşa că în curând vom uita totul şi ei îşi vor putea relua viaţa liniştiţi, dar cu buzunarele pline şi carierele relansate!
Totuşi, primăvara rămâne anotimpul renaşterii. Şi eu sper ca bunul Dumnezeu să ne lase în viaţă până ne băgăm minţile în cap: în fond, El are îndelungă răbdare! Tot ce e bun trece! Tot la fel trece şi tot ce e rău, pentru că nu e nimic bun sub soare! Totul e deşertăciune! De aceea ar trebui, măcar după 21 de ani, să începem să trăim frumos şi demn. Să refuzăm să mai fim "acea generaţie de sacrificiu" care am fost. De o viaţă tot asta aud. Numai că am impresia că ne place să fim aşa. Asta ştim cel mai bine să fim. Oare nu ne-am săturat? Oare chiar nu vrem să fim o generaţie de biruitori care refuză înfrângerea? Ne place martirajul şi autoflagelarea? Înclin să cred că da.
Numai că eu rămân la părerea mea: primăvara este anotimul renaşterii. Chiar dacă trebuie să bântui pe cele vreo 58 de canale tv ca să găsesc ceva pozitiv, chiar dacă stau închisă în casă să nu văd cum se omoară oamenii la cozi pentru un "câştig" de 5-10 lei, eu tot aleg să caut frumuseţea şi binele în oameni. Chiar dacă sunt mereu dezamăgită!
O prietenă de pe Netlog, Mariana Dobrin, m-a surprins într-un mod foarte plăcut cu talentul ei şi i-am cerut voie să reproduc pe blogul meu poezia ei. Iat-o:
Alergător de cursă lungă
încerc să fiu,
mereu mai bun,
nu vreau să cred
că nu se poate,
iar când mi-e greu
mereu îmi spun:
şi mâine sigur e o zi,
când zarurile
pot fi bune
şi roata sorţii se învârte
ceva mai bine
pentru mine.
Nu vreau să cred
că doar în gol
la mine roata
se învârte
şi că nisipul mişcător
îmi stă sub paşi
când merg mai iute.
Sau când,
cu mâinile-amândouă,
vreau să apuc destinul meu,
nu vreau să strâng
himere-n braţe
ce visu-mi spulberă mereu.
Nu vreau să văd,
când pumnii-nchişi
cu-atâta forţă
mi i-am strâns,
că printre degete-a mea trudă
neputincioasă
s-a prelins.
Războiul dublu
nu-l accept,
trişorul sadic
îmi displace,
eu lupt
cu sufletul în palmă,
nu mă ascund
sub carapace.
Dacă vreţi o gură de aer proaspăt, o felie de frumuseţe, o adiere de primăvară timpurie, treceţi pe la ea şi umpleţi-vă sufletul.
Chestia asta cu Ziua îndrăgostiţilor nu-mi spune nimic. Poate pentru că mi se pare absurd să existe o zi în care să-ţi sărbătoreşti iubirea. Pentru asta există fiecare zi, dacă îţi pasă: există ziua în care te-ai căsătorit, există aniversarea lui/ei, există onomastica lui/ei..... cred că cine s-a gândit la această zi a avut un scop strict comercial - părerea mea!
Prietena mea dragă de peste ocean, Aurelia Gabor, are o revistă pentru femei din care îmi permit să extrag un mic fragment:
”Ce este dragostea ? ” Ei bine, iată una dintre cele mai frumoase explicații pe care am citit-o cu câțiva ani în urmă, povestită o asistentă medicală.
“Era o dimineață aglomerată la cabinet când, în jurul orei 8:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Părea puțin agitat și a venit direct la mine să-mi spună că este foarte grăbit, căci are o întâlnire fixată pentru ora 9:00. L-am invitat să se așeze în sala de așteptare, știind că avea să mai treacă cel puțin o jumătate de oră până să apară medicul. De la fereastra mea, de unde puteam vedea toți pacienții, l-am observat cu câtă nerăbdare își privește ceasul, la fiecare minut care trecea. Între timp, m-am gândit că n-ar fi rău să-i desfac bandajul și să văd despre ce este vorba. Rana nu părea a fi gravă așa că, în așteptarea medicului, am decis să i-o dezinfectez, timp în care am început o scurtă conversație cu pacientul, cum fac de obicei când tratez o rană sau fac o injecție, pentru a distrage atenția pacientului de la procedura care i se aplică. Am început conversația mea cu acest domn prin a-l întreba cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Mi-a răspuns că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, așa cum face de ani buni, în fiecare zi, ca să ia micul dejun cu soția lui. Politicoasă, îl întreb de sănătatea soției. Senin, bătrânul domn îmi povestește că soția, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de șapte ani. Gândindu-mă că, într-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, ca să poată fi în timp la azil, dar bătrânul continuă conversația noastră, explicându-mi că ea nu-și mai aduce aminte de cinci ani cine este el... Atunci, mirată, l-am întrebat : “Și dvs. vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună ?“ Cu un surâs dulce și o mângâiere pe mână, mi-a răspuns : “E-adevărat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea !“.
Am rămas fără cuvinte și un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu pași grăbiți. Mi-am înghițit lacrimile, spunându-mi în sinea mea : “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viață !”
Frumos, nu? Am stat şi m-am gândit îndelung: ce rost are o zi a îndrăgostiţilor dacă nu simţim şi nu gândim zilnic aşa...? Mi-a venit în minte o întrebare: mai ştiu cu cine m-am căsătorit şi de ce? Mai ştiu eu cine este el? Şi m-am bucurat să pot răspunde, după 14 ani: mai ştiu! Este el, cel pe umărul căruia îmi las capul în fiecare seară când, obosiţi după truda unei zile, ne aşezăm la televizor şi ne relaxăm, în tăcere. Tot el este cel a cărui privire încărcată de căldură şi adâncimi nebănuite pentru cine nu-l cunoaşte ca mine, mă tulbură de fiecare dată când citesc în ea ce simte pentru mine. Sau a cărui privire rece şi tăioasă taie în mine brazde adânci atunci când este trist sau tulburat şi nu înţeleg de ce. A rămas tot el, chiar dacă au trecut mulţi ani, însă el intră la fel de tăcut în casă, îşi lasă rucsacul jos şi se descalţă aşteptând să-i sărim toate în întâmpinare şi să-i urăm "ceau, tati, bine ai venit"! A rămas la fel, chiar dacă acum mai multe preocupări s-au acumulat furându-i timpul, însă mereu îşi găseşte timp pentru noi, chiar dacă trebuie să facă slalom printre toate.
Este cel cu care m-am căsătorit, este iubitul meu, este soţul meu şi tatăl copiilor mei. Eu ştiu cine este el şi el ştie cine sunt eu! La mulţi ani, dragul meu, cu ocazia zilei tale de naştere!
Cum să spui ceva când nu ai nimic de spus? De fapt, ar fi multe de spus. Atât de multe. Dar să las pozele să vorbească.
Parcă iarna nu mai trece! Dar, pe când să ne săturăm de ea, aduce asemenea frumuseţe, puritate, calm....
Soţul meu e fan copaci singuratici... se vede, nu?
Iarna e frumoasă. Viaţa e frumoasă. Zile ca astea readuc în suflet speranţa.
Totul va fi bine. Chiar dacă benzina se scumpeşte, chiar dacă preţurile cresc, chiar dacă creştinii se răboiesc şi se ţigănesc pe net, chiar dacă bisericile se golesc, chiar dacă buzunarele ni se golesc, prietenii rămân, familia rămâne, bucuria rămâne, dragostea e tot acolo.... şi mai vine şi vacanţa intertrimestrială.....
Cineva s-a gândit că ceea ce primise mi se potrivea mai bine mie! Aşa că mi-a adus materialul şi eu m-am jucat puţin, aşa că acum avem toate rochiţe noi! Sperăm să vă placă!
Discutam ieri cu Raluca, pe drumul de întoarcere de la biserică, despre lume şi viaţă. Mă întreabă: „Mama, dar eu de ce nu-mi văd faţa decât în oglindă? Nu ţi se pare ciudat că nu ne putem vedea faţa?”
Am avut un moment de perplexitate. Nu mă gândisem niciodată la asta. Dacă nu am avea oglinzi, dacă nu am avea pe cineva lângă noi să ne spună cum arătăm, nu am ştii cine suntem.
Sigur, răspunsul meu s-a vrut „deştept”! Că ochii sunt orientaţi spre exterior, că numai cu ajutorul lor percepem lumea, ca să ne putem raporta la ea…. etc. Şi ea a zis: „Mie mi se pare că ar trebui să existe nişte „ochi” cu care să ne vedem şi pe noi înşine, nu numai faţa, ci să ne vedem cumva şi ce e în noi….”
Ce să mai spun la asemenea replică?
Aşa că am tăcut şi m-am gândit la toate teoriile alea, cum că lumea este aşa cum o vedem noi, cum că pentru fiecare lumea este altfel, cum că toate informaţiile le trecem prin filtrul nostru personal şi le facem ale noastre în mod particular, de aici mii de neînţelegeri… cum că încă nu s-a stabilit dacă ereditatea este mai importantă ca mediul în care creştem şi ne dezvoltăm (adică, până la urmă, educaţia).
Mda, m-a pus pe gânduri. Eu m-am considerat mereu o persoană introspectivă. Şi iată că fiica mea de 12 ani îmi dă clasă! Hm! De ce nu avem ochi orientaţi spre interior? Cu ce ne privim faţa? ???
Tot din categoria cine n-are de lucru îşi face, este şi această activitate. Am primit nişte materiale, mostre de perdele şi m-am apucat să confecţionez din ele săculeţi. Iată-i:
Am revăzut azi dimineaţă „Numere fatale” cu Nick Cage. Ieri am citi un articol, sau am văzut la tv., că nici nu mai ştiu, că prezicătoarea Vanga a prezis începerea celui de al 3-lea război mondial în noiembrie 2010. Eu nu cred în aşa ceva, dar un gând mi-a încolţit în minte: dacă ar fi aşa, cum mi-aş trăi ultima lună de viaţă? Sigur că chestia asta se aplică şi celor care află că au o boală terminală…. care devin mai conştienţi de finalitatea a ceea ce avem aici decât cei mai mulţi dintre noi, care ne trăim viaţa ca şi cum am avea în faţă timp nelimitat. Cum e mai bine? Să ştii sau să nu ştii?
„Nu cred în ghicitori în stele şi-n cafele şi-n palmă. Dar îmi place tare tare să cred că exista lucruri ilogice. Lucruri pe care nu le putem înţelege. Lucruri care îi vor tot surprinde de-a lungul vieţii chiar şi pe cei mai cerebrali dintre noi. Minuni care ne fac să înţelegem că nu ştim nimic. Indicii care ne călăuzesc paşii pe un drum şi nu pe altul. Suflete pereche. Întâlniri karmice. Pasiuni care ne depăşesc puterea de înţelegere. Coincidenţe izbitoare. Senzaţii de deja-vu.
Îmi spun uneori că sunt un copil mare fiindcă mă încred în toate cele înşirate mai sus. Că (...) ar fi cazul să mă fac mare, să învăţ unde stă pragul de sus pe care îl izbesc în mod repetat cu fruntea. Poate. Poate că sunt toate nişte mari prostii. Dar tare tristă mi-ar fi viaţa daca n-aş înflori-o cu toate aceste detalii...”
So... ce-aş face dacă... Mi-aş opri viaţa în loc, cu tot ce înseamnă ea şi m-aş aşeza pe lângă vatră cu cei dragi? Sau m-aş grăbi să recuperez tot ce am amânat, ca să mor cu norma făcută?
O zi cu multe bucurii. A fost destul de greu, pentru că primăria a refuzat să se implice aşa că am cartat noi şi am lucrat singuri zona care era mai aproape de oraş ca să nu fim nevoiţi să cărăm sacii kilometri.... Vineri, după un mail trimis primăriei, am primit o adresă în care mi se spunea că primăria se va implica. Am sunat şi mi-au spus că pentru noi nu au saci şi nici mănuşi decât pentru doamna profesoară care i-a solicitat din timp. Totuşi, la insistenţa doamnei Cristina Marioanei care s-a ocupat de organizare la noi în judeţ, au trimis maşină de gunoi după sacii lasaţi în pădure de cei care au fost acolo de dimineaţă.
O întreagă aventură. Dar a fost frumos. Am fost împreună cu prietenii noştri dragi şi am simţit că facem şi noi ceva pentru comunitate.
Ăştia am fost noi: Giulia, Andra, Yan, Dana, Diana, Raluca, Noemi, Elena, Nati, Alex, Dora, Cristina, Cristi şi Heidi, Emil a făcut poza iar Neluţu a ajuns mai târziu.
Aşa arăta zona noastră pentru curăţare
... şi aşa după...
...iar ăştia sunt 4 din cei 25 de saci adunaţi
Nu mi-am imaginat că poate fi amuzant la strâns gunoaie. Dar a fost. Ne-am simţit bine împreună, am râs, am glumit şi apoi, după muncă, a urmat masa: am făcut mici şi cartofi prăjiţi. Ce-i mai trebuie unui om ca să fie fericit? Când are familie, când are prietenii lângă el, când face parte din ceva important, are totul!
Când spun B, pot pune acolo ori Boc ori Băsescu! Nu contează. Alta era ideea. Mă gândesc la marele scriitor Ioanid care arăta că nu e numai Iuda vinovat.
Şi noi ne căutăm un Iuda pe care să dăm vina. De toate relele care se întâmplă. C-o fi Băse, c-o fi Boc, nu contează: să aibă grădină să-i pot arunca mâţa moartă!
Zilele astea au fost destul de pline de… autocercetare. Mă gândeam la… criză! Şi nu numai. Am câteva prietene care lucrează la un Centru de consiliere prolife. M-am dus să le iau un interviu pentru Ziarul Gloria Pro Deo. Am mai scris despre avort şi efectele lui în câteva rânduri, pe bloguri sau prin alte părţi. Sunt lucruri cu care avem de-a face mereu în munca de consiliere creştină. Dar acum alte gânduri îmi bântuie mintea: să fie B (sau orice alt X, Y, Z) vinovat? Şi mi-am răspuns singură: nu. Staţi, nu daţi cu pietre înainte să mă explic.
Populaţia României a scăzut cu 1.400.000 din 1990 până în 2002. Zic unii. De ce? Unii zic că este consecinţa legalizării avortului (citat dintr-un articol despre legalizarea avortului: printre primele masuri luate de către CPUN după Revoluţia din decembrie 1989 a fost Decretul din 26 decembrie (al patrulea), care abroga Decretele 770/1966 si 441/1985 şi articolele 185-188 din Codul Penal privind avortul. Prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989, avortul este permis în primele 3 luni de sarcină, urmând a fi efectuat numai în unităţi spitaliceşti cu dotare şi cu personal ATI. Avortul este permis şi după trei luni de sarcină, dacă apare starea de necesitate sau dacă unul dintre părinţi suferă de o boală gravă care se transmite ereditar sau care poate duce la malformaţii congenitale grave). Alţii zic că vinovatul este emigrarea masivă. Cert este că nu mergem înainte.
Fiică-mea m-a întrebat azi de ce e viaţa atât de grea în România? Şi m-a pus mai mult pe gânduri. Puse cap la cap, toate informaţiile m-au dus spre trecut. Când am făcut eu şcoala generală am fost 7 clase de a I-a. La soră-mea, un an după mine, a fost 12. Până la litera L. Acum, abia de se adună, trase de păr, două clase pe şcoală.
Cu şase ani în urmă am participat la o pregătire pentru un centru antiavort. Ni se spunea că, statistic, în 7 ani populaţia va scădea atât de mult încât 70 la sută dintre profesori îşi vor pierde locurile de muncă pentru că nu vor mai avea pe cine să înveţe. Iată că se confirmă. Din toate datele, populaţia îmbătrânită a ţării nu face faţă la criza în care ne lăfăim. Când spun asta să nu se înţeleagă că am ceva împotriva pensionarilor, populaţia e îmbătrânită pentru că numărul pensionarilor depăşeşte numărul persoanelor active profesional.
N-am pretenţia că fac analize financiare, sociale sau de altă natură. Constat doar fapte. Azi avem atâţia pensionari şi aşa puţini angajaţi că nu mai are cine plăti pensiile. În câţiva ani va fi şi mai rău. Din 1990 încoace am omorât prin avort 17 milioane de copii (o parte din cifre declarate, o parte deduse, asta pentru că nici avorturile din clinici şi spitale nu mai sunt numărate) aşa că viitorul nostru, ca popor, este sub un maaare semn de întrebare. Facem doar câte un copil că-i viaţa scumpă. Sau nu-l facem nici pe acela. Ucidem copiii nenăscuţi pentru că ni s-a spus că nu-i copil până nu vine pe lume. Credem că avem libertatea morală de a face ce vrem cu viaţa noastră, cu trupul nostru, după bunul nostru plac, pentru că femeia a descoperit feminismul…. care îi spune că nu mai are nici un motiv să fie feminină pentru că e egală cu bărbatul, care îi spune că are dreptul să facă ce vrea ea, că e singura stăpână pe viaţa ei. De aceea se pune pe acelaşi plan cu el încercând să-i fure tot ce are: de la meserii la sporturi, căutând să-i fie egală. Asta e împotriva firii, împotriva naturii, dar noi aşa vrem pentru că cineva a luptat acum 100 de ani pentru dreptul de a fi egale….
Am legalizat avortul în numele libertăţii de a alege. În numele libertăţilor individuale… împotriva drepturilor unui copil care nu se poate apăra singur. Şi ne-am ucis ţara, viitorul, dreptul la pensie. Iar acum, după 20 de ani, venim şi-l blamăm din toţi rărunchii pe Băsescu, că are şuviţa nu ştiu cum sau pe Boc că are înălţătoare la tocuri. Dar, cine în locul lor ar fi putut inversa consecinţele devastatoare ale deciziilor noastre greşite, ca naţiune, luate acum 20 de ani în deplină cunoştinţă de cauză?
Ei sunt oameni. Poate nici măcar nu reuşesc să vadă problemele în ansamblu, cum nu pot nici eu, că şi eu sunt doar un om!
Să fie Iuda vinovat? Sau, cum ne stă nouă în caracter, mereu căutăm vinovatul la alţii?
Habar nu am dacă se mai poate face ceva. Uneori este prea târziu. Deja profesorii sunt concediaţi şi şcolile se închid. Deja cei mai vrednici medici şi cei mai buni profesionişti din toate domeniile îşi caută pe dincolo răsplată pentru inteligenţa şi munca lor. Noi cu ce rămânem?
Din nou un articol ticsit de semne de întrebare şi fără nici un răspuns, aşa cum sunt de obicei articolele mele. Ai fi zis că de la o vârstă afli mai multe răspunsuri. Mie mi se tot adună întrebări. Dar nu cu iz de „de ce, Doamne, mi se-ntâmplă numai mie” ci cu iz de amărăciune. Aşa, la modul general… naţional. La modul de „ce-am fost şi ce-am ajuns!”
Citeam de curând despre un domn care spunea despre România că este o ţară frumoasă şi plină de resurse. Păcat că duce lipsă de oameni harnici! Asta era atunci când el ne analiza. Acum e ceva de genul: duce lipsă de oameni, pur şi simplu!
Săracu’ Iuda! Ce bine că există el ca să avem pe cine da vina! Asta, ca să nu ne uităm în ograda noastră şi să nu fim nevoiţi să recunoaştem că, dacă e genocid naţional, aşa cum îi place presei să titreze mare şi pompos, atunci e pentru că am pus fiecare din noi umărul la asta.
Vorba lui Văcărescu:
„Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Şi-a patriei cinstire.”
Măcar el avea ce să lase în urmă. Dar noi? După noi, potopul!
După săptămâna de tabără cu tinerii şi adolescenţii la Vărmaga câteva zile am spălat şi am tot curăţat păianjenii de prin colţuri şi, pentru că n-am fost deloc mulţumită de rezultat, sâmbătă mi-am intins pe covor în sufragerie toate aţele, petecele şi seminţele rămase din tabără şi iată ce a rezultat:
Mda! Şi pentru că pe data de 9 fiica mea (de la Creioane Colorate ) a împlinit 12 ani şi era plecată în tabără, i-am făcut un tort pe când s-a întors. Iată-l:
A fost bun.
Deci, cine n-are de lucru, îşi face!
Aşa şi eu! :)
Iar n-am mai scris de muuultă vreme…. Iar n-am găsit nimic special de comentat! Poţi spune „cum nu?” – când lumea vuieşte de subiectul sinuciderii Mădălinei…. atât de important!
Să nu înţelegeţi cumva că încerc să minimalizez aşa o dramă! Numai că fiecare dintre noi trăim propriile noastre drame şi ni se par cele mai grozave drame din lume! Fiecare, care am depăşit 40 sau 50 de ani trăim un sentiment de neîmplinire sau nemulţumire la un moment dat şi ne încearcă gânduri negre. Dar de aici până la a ne premedita sinuciderea e drum lung. Desigur, depresia este o boală pe cât de trecută cu vederea, pe atât de gravă. Cum să iei în serios proasta dispoziţie a cuiva? Cum să-ţi dai seama că viaţa ei/lui este în joc când zâmbetul pe care-l afişează este aproape acelaşi? Dacă specialiştii nu ştiu cum să trateze problema asta, cum am putea noi, muritorii de rând, să-i facem faţă?
Am vrut să intru pe Goagăl să caut ceva influenţe astronomice ca explicaţie logică a numărului mare de sinucideri din ultima vreme. Dar, 1- nu sunt genul care crede în stele şi 2 – nu am găsit timp. Oricum, ceva grav se întâmplă pentru că este vizibil rezultatul. Nu voi da vina nici pe criză, nici pe astre. Însă problema este serioasă, e ca o pandemie. Iar vin eu să întreb ce este de făcut. Şi tot eu răspund: fiecare dă socoteală de el însuşi.
Şi eu am trecut cu greu de pragul de 40 de ani. M-au încercat sentimente negative cu carul! Chiar dacă nu eram vedetă care-şi căuta drumul printre siliconate. M-am văzut ca o persoană neimportantă. Nesemnificativă. Fără rost pe lume. Plină de complexe, cearcăne şi celulită. Ştearsă şi diformă. Nu este aşa, dar aşa m-am văzut eu. După ce o vreme eram sigură de locul meu pe lume, acum cerşeam zilnic, fără cuvinte, încurajare. Că sunt şi eu bună la ceva. Că merit să fac umbră pământului. Că ceea ce am este muuult mai preţios şi mai important ca ceea ce-mi lipseşte. Ştiu ce simte cineva care nu mai vrea să trăiască. Am avut şi eu episoadele mele şi „tentativele” mele. Şi nu e uşor să te învingi pe tine însuţi. Poate este prima dată când vorbesc despre asta. Face cât 10 psihologi, să recunoşti propria problemă.
Eu mi-am găsit supapa în scris. În relaţia cu prietenele mele. În citit. În relaxarea din faţa televizorului. Dar, mai ales în credinţă. Deşi, în perioade din astea, numai la Dumnezeu nu îţi vine să te gândeşti. Te vezi atât de mic şi de nevrednic, de neputincios şi inutil încânt, numai dacă ai experimentat dragostea lui Dumnezeu poţi depăşi momentul. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu ca pe Stăpânul neîndurător care pedepseşte, eşti pierdut. Ţi se pare că El este primul care îţi vrea capul pe tavă!
Aşa că, de data asta, n-am să caut nod în papura sinucigaşilor. N-am să caut, ca şi cei de la televiziuni reprobabile, explicaţii ştiinţifice sau oculte la ceea ce se întâmplă. Ce am înţeles eu foarte clar este că facem parte cu toţii dintr-un tot care merge într-o anumită direcţie, cu un scop. Nu sunt adepta predestinării, însă cred că fiecare trebuie să ne aflăm atât locul cât şi rostul. Pentru a ne descoperi valoarea personală. Fără asta, suntem ca o frunză în vânt. Deşi părem o îngrămădire de celule şi substanţe chimice, totuşi existăm ca fiinţe raţionale. Conştiinţa de sine este ceea ce ne defineşte ca oameni. Altfel, am fi tot în regnul animal! Diferenţa este că animalele nu simt nevoia să-şi curme existenţa, căutând metodele cele mai sigure. Trebuie că cineva care alege acest drum este fooooaaaarte sătul de ceea ce simte. Mai mult decât de ceea ce trăieşte. După părerea şi experienţa mea personală, trecem cel mai greu peste ceea ce simţim. Dacă nu învăţăm să canalizăm corect partea de emoţii negative, neapărat ne paşte acest pericol, ca şi cum ne-am îmbolnăvi de virusul morţii. Ajungem să ni se pară o rezolvare încetarea vieţii, a simţirii. E mai greu să trăim decât să sistăm totul.
Până la urmă, cine poate ştii ce este moartea? N-avem un răspuns absolut, ci doar mii de variaţiuni pe aceeaşi temă. Fiecare o vedem prim prisma educaţiei, inteligenţei, culturii personale. De aceea dau eu mereu vina pe lipsa educaţiei în legătură cu toate problemele sociale. Deşi, nici asta nu e o explicaţie. Şi cei educaţi au probleme.
Până la urmă, în afara învârtitului în jurul propriei cozi, n-am rezolvat nimic nici acum! Am înmulţit numărul întrebărilor cu care începusem. Răspunsurile? Altă dată. Când le voi afla. Din surse sigure! Da, aici era necesar un cap galben. Cu orice expresie.
