Bate șaua să priceapă iapa și alte expresii românești

Ați auzit expresia neaoș românească ”bate șaua să priceapă iapa”, nu-i așa?

Ce înseamnă asta? Cine-i șaua și cine-i iapa?

Ca să citez exact o prietenă care spune: ”....si El a fost criticat, scuipat ,batut ba chiar rastignit pe lemn” într-un context care avea de-a face cu corectarea unui comportament repetitiv care nu are rezultate bune, pot spune că mă erijez și eu în ”martiră”, în caz că nu sunteți de acord cu mine și mă corectați. Doar că eu nu mă martirizez, apelând la versete biblice, ci doar spun că, așa cum Domnul a vorbit în pilde, pot și eu vorbi, fără să bat vreo șa, fără să subliniez că cine se simte, ar trebui să-și facă o autoanaliză detaliată și serioasă. Cum zic copiii în curtea școlii: ”cine zice, ăla e”!

Eh, știți că glumesc. Mie îmi place să fiu corectată acolo unde nu văd că greșesc. Pentru că asta înseamnă că vă pasă de mine și de reputația mea, că vreți să mă îndrept și să nu mă mai fac de râs repetând public aceleași greșeli. Este? Deci aștept critici și corecții.

Deci, să revenim: Cine-i șaua și cine-i iapa?

Citez un blogger: ”...dacă nu ştiţi ce se întâmplă atunci când călărești și loveşti iapa cu o nuia, vă spun eu: începe să alerge. Cu cât o loveşti mai tare, cu atât aleargă mai repede. Aşa e şi în viaţa de zi cu zi… Dar, pentru că nu e normal să fim violenți, indiferent că vorbim de oameni sau animale, folosim vorba drept nuia. Evident, iapa e vreun apropiat sau vreun coleg. Iar șaua e aluzia. Da… de multe ori e nevoie să dăm de înţeles anumite lucruri, să facem aluzie la ceva, astfel încât cei din jurul nostru să înţeleagă despre ce vorbim, să înțeleagă că trebuie să se miște mai repede și să facă anumite lucruri...”.

Nu că acest comentariu ar avea ceva de-a face cu manipularea! Delooooc! E foarte normal să recurgi la ”mesaje subliminale” și sugestii ca să dai de înțeles că vrei ceva. Și-apoi te miri că ai fost înțeles greșit.

Wikipedia spune că ”A bate șaua ca să priceapă iapa” înseamnă a face o aluzie. Cu alte cuvinte, facem aluzii indirecte ca cineva să priceapă ce vrem noi. Doar că există o problemă: acel/acea cineva, dacă nu-i vorbim în mod direct și pe șleau, niciodată nu va pricepe aluzia. Sau, dacă e isteț/isteață și pricepe aluzia, ”se face că plouă”, pentru că e sătul/sătulă de aluzii.

Altă expesie românească, ”a vinde castraveți grădinarului” înseamnă a încerca să păcălești pe unul care știe adevărul. Și aici poate fi opusul: nu încerci să păcălești pe nimeni, ci doar te păcălești singur, crezând că nimeni nu știe ce gândești tu. Cum am spus mai sus: oamenii știu exact ce încerci tu să faci, dar au ajuns sătui de aluziile tale și ajung să nu le mai pese. Deci, vinzi ... nimic, praful de pe tobă. Te chinui degeaba. Cel/cea vizat/vizată nu este interesat de castraveții tăi sau gogoșile tale.

Iar asta mă duce la altă expresie: ”A se lupta cu morile de vânt”- adică a încerca ceva fără rost. Sau fără sorți de izbândă. Așa facem noi când încercăm să-i shimbăm pe cei de lângă noi. Aici mă recunosc vinovată: am încercat și eu. Mă lupt de ceva ani cu niște mori de vânt. Eu și don Quijote. Pare că, în situația asta, nu mă învăț minte deloc. Și să vedeți ce justificări îmi găsesc! Iooooi. De mai mare râsul! Că cică îmi pasă, că vreau binele aceluia/aceleia, că mă simt responsabilă! Ca să n-o zic pe românește, o dau pe engleză: bulshit! Ne simțim ”responsabili” dincolo de limite și atunci o dăm în bară, ca mine acuma! De ce ar trebui să schimb eu pe cineva? Dumnezeu Însuși nu intervine în viața unui om decțt dacă OMUL VREA! Și cere asta. Altfel, nu face nimic. Pentru că ceea ce face diferența în viața omului este voința lui. Omul face numai ceea ce vrea! Și punct. Uită-te în viața unui om și vei vedea cine e, pentru că faptele lui spun totul despre el. Un gest face cât o mie de cuvinte. Și, oricât am încerca să ne ”controlăm”, gesturi și fapte mici ne dau de gol. Și, când suntem ”prinși cu ocaua mică”, ”ne dăm pe fund înapoi” justificându-ne sau acuzând, spunând că am fost înțeleși greșit. A continua să repeți același lucru greșit, încercând să obții un final bun, este ca și cum te-ai uita la un film cu final rău de 100 de ori, sperând că până la urmă finalul va fi bun.

Asta poate fi mai mult decât suficient pentru a scoate din pepeni pe cineva. Și expresia asta-i faină, nu? Oricine are o limită. Și când încalci acea limită riști să ”scoți din pepeni” acea persoană. Mai ales când acea persoană îți vrea binele și vede că încearcă, dar ”bate apa-n piuă” degeaba, ba, mai mult, se vede și ”împroșcat cu noroi”,  adică i se aduc acuzații fără bază, acuzații care au scopul de a-i compromite reputația sau de a-l înjosi, încercând să-l cobori la nivelul la care simți tu că ești, pentru că te simți jignit. Asta nu înseamnă că acela e nivelul tău, ci că lipsa ta de încredere în tine te face bănuitor, susceptibil și hipersensibil și ajungi să crezi că oricine nu este de acord cu tine, faptele tale, vorbele tale, îți este automat dușman.

Și acuma, ”să revenim la oile noastre”.

Am prostul obicei să încerc să mă fac auzit pe căi lăturalnice. Am ceva de zis și nimeni nu vrea să mă asculte. Tuturor li se rupe de ceea ce am eu de zis și-mi dau ignore. Și atunci trec la atac. Dacă bat șaua și nu-mi ating scopul pentru că oamenii se fac că plouă, mă apuc de vândut castraveți, în speranța că oamenii vor crede că gogoșile mele sunt bune de ”salată”. Numai că ei sunt mai grădinari ca mine și nu confundă castraveții cu gogoșile.

Ioooi, ce faină-i limba română și cum poate fi adusă din condei ca să subliniezi o idee!

Bun, deci rămân cu castraveții/gogoșile nevânduți/nevândute. Oamenii s-au prins că sunt altcineva decât vreau să par și ”nu mai pun botul”!

Asta îmi dă motive să sar la beregată: ”Ce? Tu ești mai bun/bună? Ce? Tu nu poți greși? Etc.” N-am argumente, dar sunt arțăgos și vreau să arăt asta! Pot și eu să fiu cocoș! În loc să ”spăl putina” ca să-mi salvez puținul ce mi-a rămas din demnitate, îmi ”iau nasul la purtare” și încerc să vând ”pielea ursului din pădure” umblând cu ”cioara vopsită”. Încercând să-mi ”scot pârleala”, nu reușesc decât să ”dau cu oiștea-n gard” începând să-l/s-o ”fac cu ou și cu oțet” pe ținta frustrărilor mele, în speranța că-l/c-o ”pun cu botul pe labe”!

În loc să iau în calcul că s-ar putea ca sfătuitorul meu să facă parte din categoria ”tot pățitu-i priceput” și că încearcă să-mi spună din experiența lui/ei că nu e bine ce fac, că nu-mi aduce nimic bun comportamentul meu, eu sunt ca ”șarpele crescut la sân” care se întoarce și mușcă pe binefăcătorul lui/ei.

Și iată rezultatul: oamenii se ”adună ca la urs” și se uită ”ca la mașini străine” crucindu-se de prostia omenească. Și cum să nu te miri când vezi că oamenii care se cred maturi se poartă mai rău ca niște corturari needucați, care împroașcă venin în stânga și în dreapta, exprimându-și prin aluzii frustrările, sub acoperire, pentru că nu au nici verticalitatea de a recunoaște că nu se simt bine în propria piele și caută vinovați în afara lor.

Iar după toate astea, tot nu ”ne pică fisa” că ”am dat cu mucii-n fasole”, și încă ne mai simțim neîndreptățiți sau judecați greșit. În loc să ne facem analiza ca să vedem că ”ne lipsește o doagă” și nu avem un comportament prea matur sau demn, ne ”ascundem după deget” și ”împroșcăm cu noroi” pe cel care a vrut să ne ajute.

Iar asta ne face să ”ne săpăm singuri groapa” și să ”ne tăiem craca de sub picioare”, pentru că încercăm să ”scăpăm basma curată” pentru a ”ajunge la liman”.

Și, uite-așa, ”se duce pe apa sâmbetei” ce-am avut: reputație, relații, prietenii, un nume bun! Se ”duce de râpă” exact ceea ce am încercat să realizăm, numai că am ales un drum greșit, evaziv și ipocrit, pentru că nu poți fi ”cu fundu-n două luntri” pentru cel cu fundu-n două luntri va cădea în apă. Adică, cu alte cuvinte, se va ”duce ca toporul la fund”. Și tot ei se ”uită ca mâța-n calendar” că, deși se poartă urât cu oamenii, deși trăiesc pentru a manipula, controla și domina pe cei din jur, tot ei ajung să se simtă ofensați când li se răspunde la fel.

A meritat?