Uitasem cum e să scrii pe blog.
Am predat ştafeta fiicei mele.
A! N-am specificat: n-am rămas pe loc decât aici, nu am mai putut posta. Dar viaţa a mers înainte. Vertiginos, ameţitor, aproape că nu ţin pasul!
Ne-am mutat, am demarat un proiect nou şi am continuat pe cel vechi şi, cel mai important, am crescut numeric!
Avem doi băieţi. De 13 ani. Şi ne mai dorim o fată. Ca să fie "setul" complet.
Avem şi rezultate cu care să ne lăudăm. Premii şcolare, concursuri judeţene şi naţionale câştigate, pentru copiii din proiect an trecut cu rezultate bune şi foarte bune, lidera noastră junior merge la liceu, ne aşteaptă tabere de vară... multe lucruri bune!
Mă bucur că am putut să mă întorc aici. E locul meu "de suflet", dacă pot să zic aşa! E prima tentativă de ieşire în public, aici am avut de făcut faţă la critici şi respingere, dar le-am depăşit pe toate. Şi m-am întors cu forţe noi.
Prietena mea, Dana, m-a încurajat să scriu pentru că a văzut un mic eseu scris de mine acum 2 ani, dar la mine nu merge ca la tine, Dana. Eu nu sunt un izvor nesecat de inspiraţie. Eu scriu în salturi.
Nu sunt nici aşa de prolifică precum vechii mei prieteni virtuali, Rodica sau Răsvan.
Dar revin ca să ştiţi că mai exist!
Un comentariu:
Ma bucur ca te-ai intors . Prietenii nu te-aiu uitat...
Trimiteți un comentariu