În ring

Eu:

- Am venit pentru că am simţit aici un mic nodul….

Medicul:

- Iată biopsia… dar, ştiţi, azi există proteze care să înlocuiască foarte bine….

Fiica mea:

- Mami, o să te faci bine? Maaamiii…

Să afli că ai cancer este ca şi cum te-ai duce să dormi în patul tău şi te-ai trezi într-un ring de box. Stai faţă în faţă cu campionul lumii la categoria grea, mulţimea care te înconjoară te priveşte, tu eşti în pijama şi tu habar nu ai cum să dai un pumn…

La început am fost furioasă… foarte furioasă… oamenilor nu le place când eşti furioasă, dar simţi că numai aşa poţi fi… am început să arunc pumni în stânga şi-n dreapta, să sar de colo colo şi să dau pumni şi iar să dau pumni…. dar acolo nu era nimic de lovit… În sinea mea, ştiu că sunt tot eu, cea care am fost până acum… dar, hei, ştim că în lumea din afară aspectul exterior contează… Nu am avut niciodată sânii mari… dar i-am avut… şi nu voiam să trăiesc fără ei… Nu-i adevărat, nu voiam să trebuiască să trăiesc fără ei… dar nici nu voiam să mor cu ei… Atunci mi-am dat seama că eram în ring cu un inamic mult mai mare decât cancerul. Este un inamic mult mai întunecat, care se ascunde în spatele cancerului. Genul de duşman care îţi şopteşte în ureche: „eşti complet singură şi vei muri…” Marele D este de departe mult mai rău decât marele C: ... disperarea! Dacă nu-ţi dai seama că te lupţi cu disperarea, ea te va ataca repetat şi vei cădea… Şi pentru prima dată, în toată perioada asta, am fost recunoscătoare. Pentru că mi-am dat seama că, oricât de rău ar fi cancerul, poate fi tratat, dar dezamăgirea, amărăciunea, disperarea sunt mult mai greu de tratat.

Eu am cancer. Dar cancerul nu mă are pe mine! Ca să mă poată avea, trebuie să mă urmeze până la mormânt… şi nu va obţine asta! Îmi poate afecta celulele, dar nu-mi poate afecta fiinţa. Îmi poate lua părul, dar nu-mi va lua sufletul. Îmi poate pretinde sânii, dar nu-mi va putea pretinde duhul!!! EU VOI BIRUI!