N-am chef de clişee!

Nu ştiu de ce, dar anul ăsta n-am chef de clişee. „Vine, vine, primăvara” mi se pare perimat, supărător, răsuflat. Mi se pare că toată lumea se chinuie să respire, se chinuie să iasă de sub sacul pe care ni l-a pus iarna tuturor în spate în octombrie trecut şi nu mai pleacă…. Mă bucur ca fiecare de răsăritul soarelui dimineaţa, de culoarea lui roşie care aprinde cerul, de plăpândul ghiocel care ne opreşte în stradă să ne ademenească să-l ducem acasă…. Dar, parcă m-am săturat de clişee. Parcă vreau ceva nou, formule noi, cuvinte noi, urări proaspete, cu sens şi conţinut. Vreau sinceritate, da, cred că asta e. fac urări pentru că toţi fac dar nu cred în ele nici cât ei… fac pentru că aşa fac toţi şi aşa se obişnuieşte, dar mă simt prea epuizată ca să le fac din inimă, cu sinceritate şi energie pentru că iarna lungă m-a uscat de putere.

Umanitatea din noi ne face să venim cu clişee la fiecare eveniment sau doar dorinţa de a fi ca alţii? Vrem să nu rămânem pe dinafară sau chiar dorim binele celui de lângă noi? Ne adormim conştiinţa pentru acele momente cu adevărat importante când aproapele are cu adevărat nevoie de noi?

Poate şi presiunea crizei îşi spune cuvântul. De ce să nu recunoaştem că avem probleme şi să le ascundem sub covor? Pentru că vine curând şi vremea curăţeniei de primăvară… şi atunci unde le mai dosim?

Ghiocei drăgălaşi, mărţişoare, ziua mamei, toate astea ne fac mai buni, mai atenţi sau doar mai plictisiţi? Mai conformişti…

N-am nimic împotriva sărbătorilor, uneori chiar mă bucur de ele. Dar anul acesta nu! Nu mă întrebaţi de ce…. Mi se pare că această primăvară este deprimantă. Sau doar eu sunt?! Să-mi spuneţi voi!

Ca să nu spuneţi că exagerez, iată cum arată primăvara la noi: (ca la voi, nu?)

Dar, pentru că fetele mele au muncit la mărţişoare, vi le arăt şi pe acelea:

Îmi doresc să vină odată primăvara. Cu adevărat!