Mi-am uitat
sufletul prăfuit într-un colț, ca pe un copil pedepsit! Mi-am abandonat
trăirile și le-am negat, nedemne de-alergarea după vânt! Dar le-am regăsit!
S-au alimentat din erupția de culoare și viață izvorâtă din voi... Au scos
capul, timid, ca un ghiocel de sub zăpadă primăvara și au privit, cu ochii
mijiți, printre gene, frumusețea voastră! Și s-au trezit la viață. Din nou.
Nu știu cum se
face că, periodic, le înghesui într-un colț, le bag pe sub vreun covor, în
graba neostoită de-a face curat în gândurile mele, ca să fac loc pentru
prozaic. Dar tot așa cum renaște natura în fiecare primăvară, și trăirile
mele-și fac loc, timide și ies la lumina soarelui primăvăratic, ascuns parcă
rușinat printre nori și scoate-o rază ca să-și facă loc spre sufletele noastre
împăienjenite de frig și noroaie...
Ce bine-ar fi ca
iarna să fie iarnă! Să fie curată, albă și-nzăpezită! Dar a devenit o scobitură
clocotitoare de nămol, fremătătoare ca vulcanii noroioși ai Vrancei!
Timpul nu stă-n
loc! Când umblă, când aleargă, când bate pasul pe loc, dar oricum ar fi ne
târăște cu el spre abisurile neființei... Murirea asta pe care-o numim viață
(așa-i, Quasi?) renaște ca pasărea Phoenix în fiecare primăvară și ne bate-n
geam ca o creangă rătăcită, ruptă de vânt, șoptind: trezește-te, somnorosule,
până mai e zi...! Și parc-aud un cântecel îngânat de un copilaș, dar îmi
rânjește arătându-și dinții ascuțiți de lup pus pe pradă! Și mă trezesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu