Dreptul la replică sau spectator mut...între durere și sens

   M-am trezit în sala de spectacole, ca la teatru. Nu pe scenă, nu în culise, nu în regie. Doar un scaun în față, doar să privesc. Să nu intervin. Să nu spun nimic, oricât m-ar durea ce văd. Sunt mama lor. Dar parcă e interzis să mai spun asta cu voce tare. Când au nevoie, vin. În interes de ”cămară”, în interes de prezență, de resurse, de timp, de ascultare. Dar nu cer părerea. Sau, dacă o cer, nu o acceptă. Ei știu tot.... Când îmi exprim îngrijorarea, devine ”control”. Când tac, devine ”indiferență”. „E viața mea, fac ce vreau cu ea”, spun.
   Dreptul la replică nu înseamnă să am ultimul cuvânt. Înseamnă doar să pot spune, uneori, că doare și pentru mine. Că nu sunt doar o bancă de resurse și nici stație de salvare, ci o inimă care tresare la fiecare decizie pripită, la fiecare cerc vicios în care se aruncă din nou.
Uneori, o replică nu e judecată. E doar un strigăt de iubire, rostit altfel.

   M-am trezit spectator fără glas în propria-mi poveste. Nu pot pleca dar nici nu mai pot rămâne. Nu pot fi surdă, dar nici nu mai am voie să vorbesc.

   Mi s-a spus că am fost „prea controlling”. Că am devenit „șantaj emoțional”. Și totuși... sunt chemată când îi doare. Când se rup. Când se destramă. Când nu mai știu încotro.

   E ca și cum mi s-ar cere prezență fără voce, sprijin fără intervenție, dragoste fără limite, dar și tăcere fără sfârșit. Când încerc să-mi exprim părerea, se simt judecați, condiționați, invadați. Ei îmi „anunță” lucruri ca să bifeze informarea, nu să ceară sfat. Dar, în același timp, se așteaptă să-i susțin — moral, financiar, afectiv. Nu am dreptul la replică. E ca și cum aș fi redusă la tăcere într-o poveste care mă implică profund. Dar am dreptul la grijă, la implicare, la opinie și la reacție. Mai ales când e vorba de alegeri care le aduc suferință sau repetă tipare distructive.

   Nu-mi doresc să le dirijez viața. Mi-aș dori doar să nu fiu redusă la tăcere. Poate că e nevoie de un scenariu nou, de o piesă nouă. Una în care vocea părinților nu e zgomot, ci ecou. Nu ghilotină, ci plasă de siguranță.

   Și da... aș vrea, măcar o dată, să spun ce simt fără să fiu evacuată din sală, fără să aud din nou ”iar faci să fie vorba despre tine, dar e viața mea!”.

   Am vrut mereu doar să știu ce simt ei toți. Am întrebat, am întrebat din nou. Am vrut să știu adevărul – nu pentru control, ci pentru protecție. Asta e o formă de iubire care nu toți copiii o au. Iar cei care o au, n-o înțeleg mereu ca atare. Am dus mult. Am tăcut mult. Am explicat, am iertat, am sperat.

   Acum nu mai vreau locul din primul rând. Am obosit. Nu mai vreau să asist neputincioasă la conflicte. Nici interioare, nici exterioare. Nu mai vreau să-i văd cum dau cu capul de pragul de sus până cad în fund! Nu mai vreau să-i ridic de jos și să-i scutur de praf, fără vreun cuvânt. Nu mai vreau să strâng cioburi și să încerc să reconstruiesc ceva din ele. Ceva care poartă viață, sens și speranță. Nu mai vreau să simt, pe sub replici tăioase, frânturi de vinovăție. Nu mai vreau explicații palide ce maschează justificări pentru alegeri greșite, mereu și mereu. Nu mai vreau să asist la autoflagelare cu mâinile legate la spate, fără să-i pot dezlega de la stâlpul infamiei unde stau de bunăvoie. Nu mai vreau să port monologuri mute, pentru că ei se închid în cutia cu negare, pentru că nu au răspunsuri la propriile întrebări, soluții la propriile frământări.

   Sunt doar o mamă care s-a pus pe sine în ultimul loc mereu. Am luat durerea lor și am încercat să o repar. Le-am trimis bani când nu aveam. Le-am oferit acoperiș, timp, cuvinte, răbdare, direcție. Și mi-au răspuns uneori cu recunoștință, dar de cele mai multe ori cu respingere, vină, acuzații. Iar acum, când sunt obosită și îmi doresc liniște, ei se luptă între ei, și cu ei, și tot spre mine vin. Nu ca să mă îmbrățișeze, ci ca să îmi spună că n-am făcut destul sau că am făcut prea mult.

   Am oferit și mă întreb unde am greșit, dacă aș fi putut face altfel, dacă am ratat vreun semn. Pentru că orice aș spune sau face pare să fie ”prost înțeles” sau întors împotriva mea. Nu i-am abandonat niciodată. Nici măcar când m-au alungat. I-am susținut chiar și când nu am fost de acord cu alegerile lor. Ba chiar mi-am înghițit durerea și am pus-o deoparte, doar să le fie lor mai bine. Am oferit siguranță mult dincolo de limita naturală. De fapt, m-am purtat ca o mamă așa cum îmi imaginam că ar trebui să fie o mamă bună. Iar când nu mi-a ieșit — m-am învinovățit. Nu ei m-au pedepsit. M-am pedepsit singură, fiindcă am crezut că merit. Dar nu merit asta.

   În căutare disperată după identitate, le-am permis să o caute pe socoteala nervilor mei, pe spațiul meu emoțional. Nu pentru că sunt răi, ci pentru că nu și-au asumat încă responsabilitatea vieții lor. Nu știu cine sunt fără să se definească prin conflict sau prin suferință. Au crescut într-o casă în care grija și sacrificiul erau mai vizibile decât bucuria sau acceptarea necondiționată? Nu știu, dar poate de aici, uneori, au simțit presiune, deși eu am vrut doar să-i protejez. Eu nu sunt o mamă invazivă. Sunt o mamă care a iubit până la sacrificiu. Și poate că e momentul să nu mă mai doară că am făcut-o.

   Ce doare, de fapt? Nu că-mi spun că e viața lor. Ci că-mi spun asta după ce le-am dăruit viața mea. Și da, mă doare că folosesc cuvinte ca „șantaj emoțional”, în timp ce eu fac împrumut să le plătesc chiria. Dar poate că așa sunt ei acum — obosiți, confuzi, ironici, defensivi. Și poate au moștenit din lupta mea un fel de a se proteja atacând. Nu e vina mea. Nu e vina lor. Dar poate e momentul să iau o pauză.

   Așa că scrisul e o punte între durere și sens. Atunci când mă întreb ”ce sens are”, știu că nu e numai sensul meu și nu toate trebuie să aibă sensul dorit de mine. Între durere și sens e o căutare, e un drum într-un labirint cu fir de poveste în care caut în toate camerele vieții ceva ce a meritat trăit, în ciuda rănilor, e ca o carte care, între coperți, poartă urmele pașilor mei prin ani, prin oameni, prin răni și revelații.

   Nu știu dacă scriu ca să înțeleg, să uit sau să iert. Poate le fac pe toate. Sau poate nu știu încă ce caut. Dar am un sentiment ciudat că, undeva între durere și sens, trăiește adevărul meu.

   Scrisul e locul în care nu mi se cere nimic, dar pot dărui tot — în ritmul meu, în cuvintele mele, fără să fiu întreruptă, judecată sau neînțeleasă. Scrisul meu nu e doar o nevoie, e un act de supraviețuire. E o formă de a-mi pune rănile în cuvinte, ca să nu le mai port pe toate în piept.

   Și acum doar mi-e dor. După ei, după legătura de altădată. După acel „acasă” care acum pare suspendat.

Aventura mea grecească. Întoarcerea

 15.09 Ne-am așternut pe drumul către casă dis de dimineață. Nici dincolo de Blagoevgrad nu s-au schimbat prea tare lucrurile. Tot aceeași tristețe și dezolare pare să ne însoțească. Și nu-i din cauză că vacanța s-a încheiat. Când am ajuns la Dunăre ne-am trezit în țară fără vreo vamă. Însă după ce am trecut podul de la Calafat ne-am pomenit într-o coadă interminabilă. După bucuria că nu vom sta la vamă ne-a așteptat surpriza neplăcută de la Calafat. Se stă acolo. Nu cum zice internetul 20 de minute, chiar și dublu. Și noi am trecut duminica. Spre deosebire de alte vămi, aici nu sunt două, una la noi, una la vecini. Stând la rând am văzut în parcarea lor multe mașini de Bulgaria, ca să constatăm că o parte din vameși sunt bulgari. Interesant.

După ce am scăpat de vamă și de plata taxei de pod am văzut că pe sens invers coada de tiruri era lungă cale de două sate. Am trecut apoi din sat în sat (unde se termina unul începea următorul), pe o lungă distanță în care nu am putut depăși 50 la oră. Ne-a răzbit foamea și am ochit pe dreapta drumului, la ceva distanță de Craiova, un loc arătos: Carul din stele. Situat în Beharca, își merită numele cu vârf și îndesat! Minunat. Spațios, decorat românește și nu cu kitschuri, ci cu lemn natural, mesele și scaunele din lemn vopsit și pictat cu decorațiuni specifice, restaurantul cu specific românesc ne-a rezervat și o mică surpriză: ospătarul care ne-a servit era de origine asiatică. Deși pregăteau localul pentru o nuntă, au fost prompți în servire și, în sfârșit, am putut mânca o ciorbă! Nici nu ne dădusem seama cât de importantă este supa/ciorba în alimentația noastră de zi cu zi până când i-am dus lipsa o săptămână!

Drumul care a continuat, prin defileul văii Jiului, a fost tăcut, cu un pic de ploaie și marcat de oboseala unei săptămâni pline de călătorii, impresii, emoții, gusturi, arome și așa mai departe! Din nou acasă, până data viitoare!

Din toate, am tras câteva învățăminte: 
Dacă faci drumul ăsta cu mașina este bine să-ți calculezi un sejur mai lung. Patru zile am petrecut doar pe drum și ne-au rămas doar trei pentru insulă cu tot cu Atena. 

Dacă rezervările se fac din timp, totul merge șnur. Atât la cazări, cât și la masă, la muzee, totul se poate rezerva telefonic și online. 

A nu se vizita insula (Tinos sau altele din apropiere) în sezon. Căldura și aglomerația sunt insuportabile. În extrasezon este mai bine, atât din punctul de vedere al climei, cât și al aglomerației, este rezonabil. Dacă mergi în Grecia și pe insule, ține cont de taxele de autostradă. Din țară în țară până acolo se adună ceva. Dar se poate plăti cu cardul, aproape oriunde. După calculele noastre, nu am pierdut la schimbul valutar, adică nu ni s-au luat cine știe ce comisioane. 

Vizitează țara cu mintea deschisă. Este foarte diferită de România. De la relief până la mijloacele de transport, Grecia e o minune. Din câte am aflat, și acolo politica încearcă să sugrume spiritul oamenilor și afacerile lor, dar oamenii își păstrează încă nealterat sufletul și sunt ei înșiși. Atât în zonele rurale cât și în marile urbe oamenii sunt politicoși și cu bun simț, buni gospodari și primitori de oaspeți. Până la urmă, turismul este principala sursă de venit pentru ei. 

Lasă-ți timp pentru neprevăzute (poate o zi prea caldă sau ploioasă) și pentru odihnă. Sunt multe de văzut într-un timp scurt și mai multe de procesat. 

Alocă-ți ceva bani pentru suveniruri. Acolo magneții de frigider încep de la 5 euro. Însă, dacă plătești cash, ți se fac reduceri destul de semnificative. 

Încearcă să nu-ți iei mare lucru de la barul feribotului. Scump, dom'le, scump. Și nici nu a fost așa grozav acel sandwich. Așa că la plecare ne-am luat cu noi ceva de mâncare și am stat în sala de mese în cele 4 ore.

Pregătește-te de plimbări lungi, pentru că ai ce să vezi. Și-ți trebuie ceva condiție fizică pentru a urca și coborî zeci de trepte printre casele din sat. 

Informează-te bine înainte ce poți vizita cât stai acolo. Sau întreabă-ți gazda. Îți va recomanda cele mai bune taverne și cele mai faine locuri de vizitat.  

Cu o săptămână înainte de plecarea noastră acolo, coincidența a făcut ca pe Digi Word să prind, răsfoind aiurea canalele, un documentar intitulat ”Odiseea mea grecească. Tinos”. Am urmărit cu sufletul la gură documentarul și mi-am organizat zilele pe insulă după recomandările acelea. Aproape tot. Mi-au plăcut căsuțele pentru porumbei, morile, Volax cu pietrele lui inexplicabil rotunde, plaja de la Pyrgos, bisericuțele din aproape fiecare curte, pietonala cu suveniruri lungă de câteva sute de metri, tavernele înghesuite pe străduțe pe care le poți străbate doar cu piciorul. 

N-am vizitat nici casa olarului, decât de la distanță, nu am intrat în fiecare sat, nici nu aveam cum, nu mai există fabrica de bere locală descrisă în documentar și nu am ajuns nici la școala de sculptură în marmură. Dar am văzut altele și ne-am formula propriile concluzii: merită efortul banii, timpul, energia. 

Deci aventura mea grecească nu va fi ultima. Pentru o persoană neumblată prin lume a fost o experiență fantastică, de neuitat. Urmează muntele Olimp, plajele din Salonic și Atena istorică. N-ajunge o zi să vizitezi doar Acropole, când există așa de multe de văzut în orașul acela încărcat de istorie. Atât pentru azi! 

 

Aventura mea grecească. Bulgaria

 14.09 După o odihnă binemeritată, am plecat în zori către Blagoevgrad, unde aveam să ne odihnim peste noapte, înainte de întoarcerea în țară. Dacă la dus am trecut prin Serbia și Macedonia, la întors ne-am zis că ar fi interesant să vedem și Bulgaria. Așadar am străbătut din nou împrejurimile Tesalonicului lăsând în urmă un munte Olimp acoperit de nori și cele câteva tunele moderne care străbat munții Greciei, din care cel mai lung are 6 kilometri. Am trecut granița către Bulgaria și, atât peisajul cât și atmosfera, s-au schimbat aproape instantaneu.

Ceață pe mai tot drumul, care trece peste multe poduri între munți. Viteza de deplasare, surprinzător, trece de 130 pe autostradă. Împrejurimile aduceau cu cele de la noi, munți, podișuri, depresiuni și cam același tip de vegetație. Am străbătut sate ponosite, triste și depopulate în care nici măcar vegetația nu este îngrijită. Clădiri asemănătoare cu cele din satele noastre erau prăfuite și dărâmate iar populația părea blazată și neîngrijită. Ici și colo câte o bodegă decolorată de vreme adăpostea câțiva localnici care-și petrec, probabil, majoritatea timpului pe-acolo. Probabil că dacă nu ar fi fost sâmbătă am fi văzut mai multă vânzoleală. Am oprit la o mică benzinărie când acul ne-a semnalizat că e timpul să alimentăm. Poate că a fost una dintre cele mai arătoase dintre cele pe lângă care am trecut. Avea un mic restaurant și un spațiu de terasă destul de bine amenajat iar vânzătorul pricepea limba engleză și era destul de tânăr.

Am ajuns în Blagoevgrad pe la 5 și jumătate și am contactat proprietarii, iar în 10 minute a venit Ivaylo să ne dea cheile. Ne-a condus la primul etaj, deasupra unei pizzerii care părea închisă. Locul este frumos, curat, întreținut. Fără bucătărie, are totuși un mic frigider, iar la baie are un duș, dar nu are nici cadă nici un spațiu dedicat pentru duș, apa pe scurge pe pardoseală. În rest, condiții bune. 

La 9 ore și ceva distanță de casă, la 100 de kilometri de Sofia, situat în sud-vestul țării, cu o populație de puțin peste 70 de mii de locuitori, pare un oraș în dezvoltare. Am căutat un loc unde să mâncăm și gazda ne-a recomandat mai mult prin semne un local aflat la 5-10 minute de mers pe jos, Rio. Afacere de familie, are și un mic hotel, amenajat recent și situat la stradă, cu prețuri bune și personal amabil, ne-a lăsat o impresie pozitivă, chiar dacă nu au mai avut niciun fel de ciorbe (după care tânjeam de câteva zile) și nici bere neagră. Dar produsele locale de băut au fost bune și mâncarea delicioasă. Ospătara, o tinerică de vreo 20 de ani, despre care nu ai fi zis că este angajata lor pentru că avea ținută de stradă, era vorbitoare de engleză și părea foarte încântată că poate vorbi în altă limbă decât bulgară. Mi-a lăsat o impresie bună. Când am cerut plata ne-a spus că i-ar face plăcere să mai venim pe la ei, iar ce mi-a venit mie în minte în momentul acela a fost o expresie pe care a folosit-o Ben Affleck în Good Will Hunting: ”sau mai bine să nu ne vedem! Să nu te mai găsesc aici când mă voi întoarce!” Adică mi-a lăsat impresia unei tinere cu mare potențial care se irosește ca ospătar într-un local de oraș mic.

Aventura mea grecească. Acropole

 

13.09 Am plecat către Atena cu feribotul de 8,25. Dis de dimineață atmosfera pe insulă era greu respirabilă, aerul cald și umed parcă încerca să ne oprească să părăsim insula luminii, așa cum o numește cu dragoste gazda. Deși descris de maps drumul ca fiind puțin peste 30 de minute, am făcut din port până la cazare o oră și jumătate. Locația se află la etajul 4 al unui bloc ce are la parter câteva cafenele. Zona este ticsită de localuri și taverne, cafenele, magazine, cofetării, librarii. Ne-am cazat. Apartamentul nu este cel mai elegant, nu a fost renovat de peste 20 de ani, dar este bine întreținut și are tot ce-i trebuie. Dormitorul mare are ieșire la un mic balconaș. Bucătăria de asemenea. Iar livingul open space are o ușă culisantă către un alt mic dormitor și ieșire la un balcon din care vezi departe peste acoperișuri și poți simți și auzi freamătul de seară al orașului. Străduța de sub balcon adăpostește magazine și baruri de unde străbat până târziu vocile localnicilor și huruitul motocicletelor aflate în număr mare.

După ce ne-am cazat am verificat distanța până la Acropole pentru a vedea dacă este necesar să luăm metroul așa cum am fost sfătuiți sau putem merge pe jos. Harta ne-a spus că avem de mers puțin peste un kilometru și am ales să mergem pe jos, ca să putem vedea puțin din partea orașului unde ne-am cazat.

După câteva străduțe înguste și intens circulate am ajuns într-un bulevard pe care am înaintat câteva intersecții până ne-am trezit în fața arenei olimpice. 

De acolo am mai înaintat puțin și am ajuns la un mare sit arheologic, un mare templu în plină restaurare. La stradă este o poartă impunătoare, prin care se întrezărește dealul Acropolei cu Parthenonul tronând în vârf. 

De acolo am trecut strada printr-o intersecție și ne-am pomenit pe aleea care duce la monument. Intrând printr-o zonă cu restaurante, cafenele și magazine cu suveniruri, am lăsat în stânga muzeul arheologic și un complex de clădiri rezidențiale restaurate, amenajate, arată senzațional, parcă ar fi hoteluri sau sedii de ambasade și am urcat către intrarea la Parthenon. Acolo am fost invitați să așteptăm ora programării, așa că ne-am luat ceva de băut și ne-am așezat la rând. La intrare se scanează biletele și am început urcușul către monument. În dreapta am văzut un amfiteatru care a fost construit pentru piese de teatru, odeonul lui Herodes. Ca să ajungi la Parthenon trebuie să intri printr-o poartă înaltă, restaurată de curând. Pietrele pe care călcam erau atât de șlefuite de milioanele de pași care au umblat pe-acolo încât străluceau și alunecau. Odată intrat pe portă, se deschide în fața ta mărețul Parthenon. Acoperit cu schele în partea frontală, totuși nu-și pierde din măreție și poți petrece acolo cât timp dorești, admirând de la altitudinea aceea întregul oraș grecesc construit de jur-împrejur, tot mai departe în valea aceea până sus pe dealurile înconjurătoare. După ce dai turul monumentului, poți poposi pe băncuțele din marmură ce impresionează prin faptul că, deși pe căldura aceea pietrele sunt atât de fierbinți încât abia le poți atinge, totuși marmura e abia călduță, respinge razele soarelui și păstrează o temperatură rezonabilă. Stând cu fața la monument, în stânga incintei mai există o clădire dedicată lui Erechteus (Poseidon), inițial dedicat zeiței Atena. 

La coborâre am poposit la minunatul muzeu Acropolis. Ridicat din oțel și sticlă lasă să se vadă prin podele transparente situl arheologic cu ruinele peste care este ridicat, din epoca de bronz prin Grecia romană și bizantină. Intrarea are câteva case de unde poți achiziționa biletul și apoi treci prin turnicheții unde scanezi biletul de intrare. Se deschide în fața ta intrarea largă și impunătoare pe unde poți urca la etaj, după ce petreci timp pentru a viziona vitrinele cu artefacte grecești la stânga și la dreapta intrării. La etaj te întâmpină zeci de statuete atât originale și/sau restaurate cât și copii fidele. Pentru a urca mai sus te așteaptă două rânduri de scări rulante iar la etaj găsești o cafenea-restaurant, un loc de citit, o librărie și toaletele. În fața și în spatele scărilor te întâmpină ecrane mari unde poți viziona filme despre istoria Greciei traduse în limba engleză sau poți accesa singur pe laptopurile și calculatoarele puse la dispoziție pentru turiști. Pe ferestrele mai poți arunca o privire monumentului care tronează impasibil pe vârful dealului Acropole, privind parcă indiferent și neclintit la toată forfota miilor de turiști care-i trec zilnic porțile pentru a se minuna de strălucirea vechii civilizații antice.

Plini de emoții și obosiți de drum, ne-am întors la cazare muți de uimire, străbătând drumul înapoi într-o stare rară de exaltare cu ochii pe tramvaiele ultramoderne și pe zecile de motocicliști care se strecoară neîncetat prin traficul aglomerat al marii urbe. Ne-am așternut pe balcon și am stat în întuneric ca să procesăm toată măreția la care am fost martori.