Voi ce faceţi când vă scârbiţi de toţi şi toate?

Ce faceţi când, după ce vă puneţi tot sufletul în slujba unora-altora vi-l adunaţi de pe jos călcat în picioare? Ce faceţi când munca voastră este răsplătită cu critici şi injurii? Ce faceţi când nulităţile societăţii conduc şi vă fac zile fripte? Ce faceţi când vă vine să săriţi afară din voi înşivă de mânie şi nedreptate când scursurile societăţii îşi impun nelegiuirea, dar ei sunt ascultaţi, pentru că corectitudinea voastră nu este suportată în cercurile lor, sau mai bine zis, în cuiburile lor.... (sau vizuinile??)
Sunt furioasă rău! Voi ce faceţi?

Tocmai am vorbit cu un amic drag şi vechi de pe blog şi iată ce mi-a sugerat:
Petru Creţia, cu “Luminile şi umbrele sufletului”-:

“Dumnezeule mare, cît de mult şi de prosteşte ne putem certa şi tot certa, şi pentru ce? Iar unii dintre noi chiar ne iubim, şi tot ne certăm pentru te miri ce, sau pentru năzăriri sau din simplă obtuză încăpăţînare.”
“A răbda înseamnă… să ai tăria de a îndura, dârzenia de a rămîne întreg, stăpân pe tine, nealterat şi neînfrânt… vine ceasul când răul va trece de la sine, istovit sau îndepărtat de alte puteri ale lumii, de alte împrejurări ale ei…”

Yes!

Aproape că-mi vine să....

În ring

Eu:

- Am venit pentru că am simţit aici un mic nodul….

Medicul:

- Iată biopsia… dar, ştiţi, azi există proteze care să înlocuiască foarte bine….

Fiica mea:

- Mami, o să te faci bine? Maaamiii…

Să afli că ai cancer este ca şi cum te-ai duce să dormi în patul tău şi te-ai trezi într-un ring de box. Stai faţă în faţă cu campionul lumii la categoria grea, mulţimea care te înconjoară te priveşte, tu eşti în pijama şi tu habar nu ai cum să dai un pumn…

La început am fost furioasă… foarte furioasă… oamenilor nu le place când eşti furioasă, dar simţi că numai aşa poţi fi… am început să arunc pumni în stânga şi-n dreapta, să sar de colo colo şi să dau pumni şi iar să dau pumni…. dar acolo nu era nimic de lovit… În sinea mea, ştiu că sunt tot eu, cea care am fost până acum… dar, hei, ştim că în lumea din afară aspectul exterior contează… Nu am avut niciodată sânii mari… dar i-am avut… şi nu voiam să trăiesc fără ei… Nu-i adevărat, nu voiam să trebuiască să trăiesc fără ei… dar nici nu voiam să mor cu ei… Atunci mi-am dat seama că eram în ring cu un inamic mult mai mare decât cancerul. Este un inamic mult mai întunecat, care se ascunde în spatele cancerului. Genul de duşman care îţi şopteşte în ureche: „eşti complet singură şi vei muri…” Marele D este de departe mult mai rău decât marele C: ... disperarea! Dacă nu-ţi dai seama că te lupţi cu disperarea, ea te va ataca repetat şi vei cădea… Şi pentru prima dată, în toată perioada asta, am fost recunoscătoare. Pentru că mi-am dat seama că, oricât de rău ar fi cancerul, poate fi tratat, dar dezamăgirea, amărăciunea, disperarea sunt mult mai greu de tratat.

Eu am cancer. Dar cancerul nu mă are pe mine! Ca să mă poată avea, trebuie să mă urmeze până la mormânt… şi nu va obţine asta! Îmi poate afecta celulele, dar nu-mi poate afecta fiinţa. Îmi poate lua părul, dar nu-mi va lua sufletul. Îmi poate pretinde sânii, dar nu-mi va putea pretinde duhul!!! EU VOI BIRUI!