Durerile facerii unui... gând!

Nu ştiu de ce par să revin la viaţă în fiecare primăvară doar odată cu primele raze de soare… Parcă până atunci hibernez… de fapt mai aproape de ceea ce simt ar fi cuvântul vegetez… Mă simt ca o plantă uscată, fără vlagă, istovită, abandonată. Şi apoi ies primele raze de soare şi încep să-mi dispară cutele de pe frunte. De o bună bucată de vreme mă bântuie durerile facerii…unui gând. Am văzut un film oarecare din care am reţinut doar o expresie: „Învăţătoarea mi-a spus că lumea e un canal şi că suntem în iad. Dar eu continui să cred că viaţa este frumoasă şi oamenii sunt în esenţă buni. Dacă nu mă integrez, prefer să trec prin viaţă ca un retardat decât să accept realitatea urâtă a celorlalţi.”

De la aceste cuvinte a prins contur embrionul din mintea mea. Realitatea urâtă a celorlalţi…

Totul în jurul meu pare clasificare, statistică, fiecare spune că punctul lui de vedere este… sau este… Parcă nimic nu mai e corect sau greşit, după o ordine clară. Acum fiecare are dreptate şi toţi au dreptate. Într-o lume atât de tolerantă este greu să găseşti un echilibru pentru propriile-ţi gânduri.

Până gândul îşi adună laolaltă celulele necesare pentru a deveni un organism viu, travaliul poate deveni epuizant. Şi, uite-aşa te trezeşti cu o criză biliară… Că fierea se adună. Şi când dă pe dinafară, să te ţii… Că „revărsarea” nu mai ţine cont de cauze! Te tot abţii, cât poţi, dar n-ai încotro, până la urmă gândul atinge cele „9 luni” necesare şi erupe! Acum trebuie să-mi spun părerea despre lumea în care trăiesc! Numai că există o problemă: nu mi-a cerut nimeni părerea. Şi aşa mă trezesc cu palma… Cum spune un minunat prieten:

„La început ai răbdarea să încerci să înţelegi de ce eşti pălmuit în văzul tuturor. Apoi te obişnuieşti. Îţi iei porţia de pălmi şi ripostezi ambiguu. Mai mult de ochii celorlalţi, decât că ţi-ar păsa. Chiar dacă nu înţelegi (încă) de ce ţi-o iei, ai putut băga de seamă că toţi trebuie să se supună umilinţei ăsteia. Nu-ţi mai pasă. De vreme ce toţi se aşează în rând şi-şi primesc părechea de pălmi peste obrajii îngroşaţi de slănina nesimţitei suficienţe, nici nu mai poate fi vorba de umilinţă. Mai degrabă aveţi de a face cu un obicei destul de frecvent, cu o cutumă, cu o lege nescrisă şi întocmai respectată. Momentul face parte din programul social al mediului în care viermuieşti. Te trezeşti, mănânci, mergi la serviciu, te întorci acasă, socializezi o ţâră pe internet şi, între două dintre aceste îndeletniciri, hop şi părechea de pălmi. Vine negreşit şi-ţi aduce aminte că iar te-ai masturbat (deşi te învârţi între treizeci şi cincizeci de anişori), că iar ai spus prostii cu aerul că ştii ce vorbeşti, că iar te-ai lăsat pradă cărnurilor tale, că iar te-ai prefăcut că eşti inteligent... Părechea de pălmi aparţine unei entităţi care nu trebuie să ţină seama de orgoliul nimănui.”

Şi atunci ce-i de făcut? Aduni totul în tine până societatea îşi va căpăta necesara şi obligatoria educaţie, cei 7 ani de-acasă? Rişti să treacă viaţa pe lângă tine aşteptând ca să-i pese cuiva de ceea ce ai tu de spus.

Chiar dacă învăţătoarea mi-a spus că lumea e un canal şi suntem în iad, eu tot aleg să caut trandafirii printre spini! Mă puteţi condamna? Nu, nu sunt o idealistă cu capul între nori, nu, nu sper să fac lumea mai bună pentru copiii mei, doar mă rog ca ei să poată suporta suficienţa şi mediocritatea măcar la fel de bine ca mine, fără a se complace în ele… Am încetat războiul lui Don Quijote! Nu mă mai lupt cu morile de vânt! Şi iată-mă trecând prin viaţă ca un retardat! Iată-mă spunându-mi părerea necerută de nimeni: lumea nu-i un canal şi nu suntem în iad. Fiecare îşi poate alege iadul sau raiul în care să trăiască.

Dincolo de statistici, dincolo de clasificări sau catalogări, viaţa ESTE! Eu am ales: după categoriile lor, aleg să trec prin viaţă ca un retardat! Sau ca o legumă. Nu înseamnă că sunt aşa dacă aşa zic ei! Refuz clasificarea lor! Eu sunt aici şi asta nu-i o întâmplare. Voi continua să-mi strig părerea până voi răguşi… sau până mă va auzi cineva. Şi atunci îmi voi fi împlinit rostul: ce am avut de zis, s-a auzit.

Se pare că încă gândul meu nu şi-a strâns toate celulele… prea-i neclar. Dar, cine are urechi de auzit, aude! Sau, poate le-a strâns însă mai trebuie lăsate la dospit. Numai că eu ştiu povestea asta cu dospitul: că, cică, iei făina şi adaugi sarea şi apa şi apoi drojdia. Abia acum începe munca: frământatul propriu-zis. Pe când să zici c-ai terminat, abia de-l laşi la crescut. Pe urmă coptul. Iar apoi, în loc să te bucuri de aroma pâinii proaspete, te arunci s-o devorezi că ţi-e prea foame, încât, pe lângă că nu-i mai simţi aroma, te mai şi arzi şi-ţi cade greu la stomac!

Mda! Cam asta-i tot: lumea nu-i un canal şi nu suntem în iad!