Am întâlnit pe aici oameni de o reală valoare, deşi nu ştiu dacă asta este cea mai potrivită exprimare. Avem tendinţa să folosim „ticuri verbale”, stereotipuri care, credem noi, exprimă exact ceea ce vrem să spunem, dar de obicei efectul e exact contrar. Părem oameni cu limbă de lemn, produse ale celor 50 de ani de „libertate”. Mă uit la un serial pe Hallmark „Atingerea îngerilor” şi chiar acum, gândindu-mă la voi, Lia, Răsvan, Dan, Quasi, Călătorru îmi vin în minte aceste cuvinte. Atingerea voastră virtuală face să vibreze ceva în mine de fiecare dată când am binecuvântarea de a citi câte ceva din scrierile voastre. Eu sunt tare inconstantă în ce scriu aici pentru că am tendinţa să mă implic cu totul în ceea ce fac şi am avut o perioadă care m-a făcut să fiu pe aici doar vizitator.
Mereu trag de mine şi mă cert că iar n-am postat nimic de două luni… dar apoi tot eu mă conving că asta nu e muncă de ocnă sau de galere, fac ce pot, când pot, dacă vreau. Dar uneori, când găsesc câte un articol care îmi spune ceva, care reprezintă o provocare pentru mine, când citesc câte o carte sau văd un film bun, tare aş vrea să le împărtăşesc cu voi toţi, dar încă pentru mine spaţiul acesta a rămas sacru: nu pun aici chiar tot ce-mi trece prin minte, deşi am făcut şi asta câteodată, pentru că era pauza prea mare, ci vreau să dau ce am mai bun în mine… şi în minte. Nu ştiu dacă vouă vi se întâmplă, poate că nu, dar eu mereu mă trezesc fără cuvinte. Deşi gândesc şi simt în cuvinte mai tot timpul uneori, când aş vrea să exprim ceva mult de tot, mă trezesc că mi-e limba legată. Habar n-am de ce şi atunci vă invidiez pe voi, cei care lăsaţi să curgă cuvintele cu atâta uşurinţă iar oamenii se simt cu voi, acolo unde sunteţi şi de unde povestiţi. Zilele astea m-am trezit în faţa unui răspuns neaşteptat. Andreea întreba ce facem când ne simţim singuri. Şi mi-am dat seama că nu mai ştiu ce înseamnă starea asta, sau sentiment, ce-o fi. Am ştiut cândva ce înseamnă să-ţi auzi doar propria voce cât e ziua de lungă, dar e aşa de mult de atunci încât am nevoie de binoclu să văd până acolo!
Singurul lucru care îmi provoacă oarecare nelinişte este monotonia. Dar atunci intru pe aici şi citesc fărâme din sufletele voastre. Şi mă îmbogăţesc. Mă îmbogăţiţi. Îmi plac oamenii sinceri, care nu se ascund după formule, după stereotipuri, ci spun ce gândesc. Şi modul în care-şi toarnă sufletul mă înfioară de fiecare dată. Dan, pe care-l cunosc înaintea internetului, a scris zilele astea câteva lucruri care mi-au dat de gândit.
„Unele amintiri trebuie păstrate cu grijă, aşezate frumos ca să nu se sfărâme; trebuie îndepărtate murdăriile de prin preajma lor, aşa cum te fereşti să te aşezi pe o bancă murdară când porţi pantaloni de culoare deschisă.
Te uiţi
Priveşti
Vezi lucrurile.
Le vezi fără să te uiţi şi fără să le priveşti.
Le vezi pentru că sunt.
Le ignori pentru că nu sunt pentru tine.
………………
Apoi te uiţi.
Feţe, paşi, priviri, zâmbete sau opusul zâmbetelor, câini loviţi de maşini şi descompunându-se la marginea drumului, gazele de eşapament care te îneacă şi irită, tipa deşucheat îmbrăcată care-ţi fură privirea, bătrâna care-şi târăşte paşii şi amintirile pe un drum care nu duce nicăieri.
Cauţi oameni, anumiţi oameni care s-au desprins din masa de anonimi şi ţi-au păşit în suflet. Şi te rogi să nu te înşeli şi apoi te întrebi unde şi de ce ai greşit?”
Constatări de viaţă, despre viaţă. Pline de realismul zilelor pe care le străbatem. Pline de aroma florilor văratice şi a duhorilor animalelor în descompunere care zac pe lângă noi... bine că descompunerea sufletului nu miroase! Sau miroase?!
Lia posta zilele astea ceva despre relaţia de prietenie între un bărbat şi o femeie, ambii căsătoriţi. Şi aşa, când îţi vezi gândurile expuse şi rostite de alţii, cum poţi să te mai simţi singur?!
Răsvan a postat o serie numită „Cronici mondene” şi citindu-le, nu încetez să mă minunez de profunzimea lui, de felul adânc şi uşor ironic cu care pătrunde esenţa lucrurilor şi îmi readuce mereu zâmbetul.
Citesc de ceva vreme şi nu mai reuşesc să termin o carte de Larry Crabb, „Presiunea a dispărut”. Am găsit ecouri ale cărţii pe pagina lui Răsvan şi a Liei, în moduri diferite. Acum 11 ani, aflată la început de drum în creştinism, am avut o mulţime de frământări, de întrebări fără răspunsuri, pentru că Dumnezeu nu e un automat în care bagi o monedă şi cade răspunsul, ci trebuie să ne învăţăm propriile lecţii. Autorul vorbeşte aici despre două căi: Calea Veche, cea care ne îndeamnă cu insistenţă să „stoarcem” tot ce putem din relaţia cu Dumnezeu, în sensul că El e Tatăl şi TREBUIE să ne dea ce poftim pentru că este un Tată bun şi cealaltă este Calea Nouă, calea care are ca principal şi unic obiectiv prezenţa lui Dumnezeu Însuşi şi asta este suficient. O numeşte Cale Nouă nu pentru că el ar fi descoperit-o, ci pentru că e nouă pentru el. După o viaţă în care a încercat să fie sfânt pentru a merita binecuvântările lui Dumnezeu a înţeles că singură, prezenţa lui Dumnezeu este cea care ne împlineşte. Am să redau câteva frânturi din blogul lui Răsvan:
„Frivolitatea, senzualitatea vaporoasă sunt alungate din comunitate.
Tinerii, mai ales adolescenţii, chiar dacă au fost îndelung duşi la biserică, par să aibă, uneori, un aer de amoralitate, fără consecinţă imediată. Adolescenţa, fiind o vârstă a visării romantice prin excelenţă, este şocată de agresivitatea privirilor scrutătoare, încărcate de reproş, pe care adulţii, saturaţi de ranchiună sau de drame ale existenţei proprii, le aruncă către ei.
Maturii întrevăd tragedii potenţiale, suferinţe şi decepţii fără leac, care pot marca viaţa unei fete cu un decolteu mai neglijent sau o fustă ce pare să arate, şi nu să ascundă, înmugurirea frumuseţii şi a feminităţii sale.
Comitete ad-hoc sunt mereu gata să se alcătuiască şi să judece ce este permis şi ce nu, ce se cade şi ce nu se cade. Sunt elocvente când te fac să crezi că, dacă Adam nu ar fi avut grijă de ea, Eva ar fi umblat cu tivul rochiţei sale de vară, din frunze fine, descusut exact acolo unde nu ar fi trebuit.
Tinerii suferă de poezie, cu metafora şi simbolismul ei, cerşindu-se din priviri, în timp ce o doamnă soră de sub vraful de ani al istoriei, conceptualizează orice strângere de mână, surprinsă la colţul bisericii ei, distrugând farmecul, uneori desuet, al fanteziei dragostei dintâi.
Imaginarul unor bărbaţi, religios funcţionali, este de Ev Mediu timpuriu, în care femeia este un simplu vânat potenţial; nu iubită, ci poftită. Se sperie cumplit, anticipând catastrofe care le pot atinge familia sau biserica, proiectând tragedii de pe ecranul mânjit al epocii în care trăim, în spaţiul imediat. Ne zăvorâm, fie în misoginism, fie în mănăstirile noastre cu libertate programată.
Trăirile capătă accente de un burlesc total în exprimare, de cele mai multe ori nesancţionate, aprobate tacit, încurajate chiar.
În spatele epistolelor pauline se pot ţese teologii, care nu vor accepta niciodată, drept posibilă, „domesticirea” imaginaţiei agresive masculine.
Ce scandal ar ieşi dacă un pastor ar spune că o femeie nu este numai soţie, mamă, soră sau fiică, ci uneori femeie, din gura şi din pupila căreia, Dante a luat, la vremea lui, ”toată electricitatea mistică a sărutului care salută”, cum spunea Y Gasset cândva.
Pecetea noastră masculină, despre ceea ce trebuie să fie femeia creştină, o poate masculiniza iremediabil pe aceasta.
Soţiilor, mamelor, surorilor sau fiicelor creştine li se ofilesc feminitatea şi farmecul, în umbra geloziei absurde a bărbaţilor, stâlpi de adunare, care n-ar fi scris în veci o „Carte a Cântărilor”, sau a bigotelor ce poartă în sine matricea unui ideal de masculinitate, pe care nu l-au împlinit în spaţiul iubirilor trecute, metabolizându-l, în schimb, în chiorâşul blândei bârfe de parcurs spre cer.”
Încercaţi să vedeţi cât de clar descrie realitatea bisericilor noastre. În spatele zâmbetului pe care mi l-a provocat citind rândurile astea, a rămas un gust amar, al creştinismului pe care-l trăim azi. Poate când voi reuşi să-mi adun gândurile, o să scriu pe celalalt blog mai multe despre părerea mea cu privire la problemele astea.
Ca să nu o mai lungesc, dragii mei, vă mulţumesc din nou şi din nou pentru tot ce-mi oferiţi.
Mereu trag de mine şi mă cert că iar n-am postat nimic de două luni… dar apoi tot eu mă conving că asta nu e muncă de ocnă sau de galere, fac ce pot, când pot, dacă vreau. Dar uneori, când găsesc câte un articol care îmi spune ceva, care reprezintă o provocare pentru mine, când citesc câte o carte sau văd un film bun, tare aş vrea să le împărtăşesc cu voi toţi, dar încă pentru mine spaţiul acesta a rămas sacru: nu pun aici chiar tot ce-mi trece prin minte, deşi am făcut şi asta câteodată, pentru că era pauza prea mare, ci vreau să dau ce am mai bun în mine… şi în minte. Nu ştiu dacă vouă vi se întâmplă, poate că nu, dar eu mereu mă trezesc fără cuvinte. Deşi gândesc şi simt în cuvinte mai tot timpul uneori, când aş vrea să exprim ceva mult de tot, mă trezesc că mi-e limba legată. Habar n-am de ce şi atunci vă invidiez pe voi, cei care lăsaţi să curgă cuvintele cu atâta uşurinţă iar oamenii se simt cu voi, acolo unde sunteţi şi de unde povestiţi. Zilele astea m-am trezit în faţa unui răspuns neaşteptat. Andreea întreba ce facem când ne simţim singuri. Şi mi-am dat seama că nu mai ştiu ce înseamnă starea asta, sau sentiment, ce-o fi. Am ştiut cândva ce înseamnă să-ţi auzi doar propria voce cât e ziua de lungă, dar e aşa de mult de atunci încât am nevoie de binoclu să văd până acolo!
Singurul lucru care îmi provoacă oarecare nelinişte este monotonia. Dar atunci intru pe aici şi citesc fărâme din sufletele voastre. Şi mă îmbogăţesc. Mă îmbogăţiţi. Îmi plac oamenii sinceri, care nu se ascund după formule, după stereotipuri, ci spun ce gândesc. Şi modul în care-şi toarnă sufletul mă înfioară de fiecare dată. Dan, pe care-l cunosc înaintea internetului, a scris zilele astea câteva lucruri care mi-au dat de gândit.
„Unele amintiri trebuie păstrate cu grijă, aşezate frumos ca să nu se sfărâme; trebuie îndepărtate murdăriile de prin preajma lor, aşa cum te fereşti să te aşezi pe o bancă murdară când porţi pantaloni de culoare deschisă.
Te uiţi
Priveşti
Vezi lucrurile.
Le vezi fără să te uiţi şi fără să le priveşti.
Le vezi pentru că sunt.
Le ignori pentru că nu sunt pentru tine.
………………
Apoi te uiţi.
Feţe, paşi, priviri, zâmbete sau opusul zâmbetelor, câini loviţi de maşini şi descompunându-se la marginea drumului, gazele de eşapament care te îneacă şi irită, tipa deşucheat îmbrăcată care-ţi fură privirea, bătrâna care-şi târăşte paşii şi amintirile pe un drum care nu duce nicăieri.
Cauţi oameni, anumiţi oameni care s-au desprins din masa de anonimi şi ţi-au păşit în suflet. Şi te rogi să nu te înşeli şi apoi te întrebi unde şi de ce ai greşit?”
Constatări de viaţă, despre viaţă. Pline de realismul zilelor pe care le străbatem. Pline de aroma florilor văratice şi a duhorilor animalelor în descompunere care zac pe lângă noi... bine că descompunerea sufletului nu miroase! Sau miroase?!
Lia posta zilele astea ceva despre relaţia de prietenie între un bărbat şi o femeie, ambii căsătoriţi. Şi aşa, când îţi vezi gândurile expuse şi rostite de alţii, cum poţi să te mai simţi singur?!
Răsvan a postat o serie numită „Cronici mondene” şi citindu-le, nu încetez să mă minunez de profunzimea lui, de felul adânc şi uşor ironic cu care pătrunde esenţa lucrurilor şi îmi readuce mereu zâmbetul.
Citesc de ceva vreme şi nu mai reuşesc să termin o carte de Larry Crabb, „Presiunea a dispărut”. Am găsit ecouri ale cărţii pe pagina lui Răsvan şi a Liei, în moduri diferite. Acum 11 ani, aflată la început de drum în creştinism, am avut o mulţime de frământări, de întrebări fără răspunsuri, pentru că Dumnezeu nu e un automat în care bagi o monedă şi cade răspunsul, ci trebuie să ne învăţăm propriile lecţii. Autorul vorbeşte aici despre două căi: Calea Veche, cea care ne îndeamnă cu insistenţă să „stoarcem” tot ce putem din relaţia cu Dumnezeu, în sensul că El e Tatăl şi TREBUIE să ne dea ce poftim pentru că este un Tată bun şi cealaltă este Calea Nouă, calea care are ca principal şi unic obiectiv prezenţa lui Dumnezeu Însuşi şi asta este suficient. O numeşte Cale Nouă nu pentru că el ar fi descoperit-o, ci pentru că e nouă pentru el. După o viaţă în care a încercat să fie sfânt pentru a merita binecuvântările lui Dumnezeu a înţeles că singură, prezenţa lui Dumnezeu este cea care ne împlineşte. Am să redau câteva frânturi din blogul lui Răsvan:
„Frivolitatea, senzualitatea vaporoasă sunt alungate din comunitate.
Tinerii, mai ales adolescenţii, chiar dacă au fost îndelung duşi la biserică, par să aibă, uneori, un aer de amoralitate, fără consecinţă imediată. Adolescenţa, fiind o vârstă a visării romantice prin excelenţă, este şocată de agresivitatea privirilor scrutătoare, încărcate de reproş, pe care adulţii, saturaţi de ranchiună sau de drame ale existenţei proprii, le aruncă către ei.
Maturii întrevăd tragedii potenţiale, suferinţe şi decepţii fără leac, care pot marca viaţa unei fete cu un decolteu mai neglijent sau o fustă ce pare să arate, şi nu să ascundă, înmugurirea frumuseţii şi a feminităţii sale.
Comitete ad-hoc sunt mereu gata să se alcătuiască şi să judece ce este permis şi ce nu, ce se cade şi ce nu se cade. Sunt elocvente când te fac să crezi că, dacă Adam nu ar fi avut grijă de ea, Eva ar fi umblat cu tivul rochiţei sale de vară, din frunze fine, descusut exact acolo unde nu ar fi trebuit.
Tinerii suferă de poezie, cu metafora şi simbolismul ei, cerşindu-se din priviri, în timp ce o doamnă soră de sub vraful de ani al istoriei, conceptualizează orice strângere de mână, surprinsă la colţul bisericii ei, distrugând farmecul, uneori desuet, al fanteziei dragostei dintâi.
Imaginarul unor bărbaţi, religios funcţionali, este de Ev Mediu timpuriu, în care femeia este un simplu vânat potenţial; nu iubită, ci poftită. Se sperie cumplit, anticipând catastrofe care le pot atinge familia sau biserica, proiectând tragedii de pe ecranul mânjit al epocii în care trăim, în spaţiul imediat. Ne zăvorâm, fie în misoginism, fie în mănăstirile noastre cu libertate programată.
Trăirile capătă accente de un burlesc total în exprimare, de cele mai multe ori nesancţionate, aprobate tacit, încurajate chiar.
În spatele epistolelor pauline se pot ţese teologii, care nu vor accepta niciodată, drept posibilă, „domesticirea” imaginaţiei agresive masculine.
Ce scandal ar ieşi dacă un pastor ar spune că o femeie nu este numai soţie, mamă, soră sau fiică, ci uneori femeie, din gura şi din pupila căreia, Dante a luat, la vremea lui, ”toată electricitatea mistică a sărutului care salută”, cum spunea Y Gasset cândva.
Pecetea noastră masculină, despre ceea ce trebuie să fie femeia creştină, o poate masculiniza iremediabil pe aceasta.
Soţiilor, mamelor, surorilor sau fiicelor creştine li se ofilesc feminitatea şi farmecul, în umbra geloziei absurde a bărbaţilor, stâlpi de adunare, care n-ar fi scris în veci o „Carte a Cântărilor”, sau a bigotelor ce poartă în sine matricea unui ideal de masculinitate, pe care nu l-au împlinit în spaţiul iubirilor trecute, metabolizându-l, în schimb, în chiorâşul blândei bârfe de parcurs spre cer.”
Încercaţi să vedeţi cât de clar descrie realitatea bisericilor noastre. În spatele zâmbetului pe care mi l-a provocat citind rândurile astea, a rămas un gust amar, al creştinismului pe care-l trăim azi. Poate când voi reuşi să-mi adun gândurile, o să scriu pe celalalt blog mai multe despre părerea mea cu privire la problemele astea.
Ca să nu o mai lungesc, dragii mei, vă mulţumesc din nou şi din nou pentru tot ce-mi oferiţi.
Un comentariu:
frumoasa postarea ta :)
Trimiteți un comentariu