Balenă sau sirenă?

Am primit pe mail zilele astea un mesaj care m-a amuzat din cale-afară. "Balenă sau sirenă?" La început n-am ştiut despre ce e vorba, dar citind m-am distrat copios, pentru că are tare multă dreptate în tot ce spune. Iată-l:

Acum câteva zile, într-un oraş din Franţa, pe un afiş cu o tânără spectaculoasă la intrarea într-o sala de gimnastică, scria:
"În vara aceasta ce vrei să fii: sirenă sau balenă?"

Se spune că o femeie tânără, ale cărei caracteristici fizice nu contează, a răspuns la întrebarea de publicitate în aceşti termeni:

"Dragă domnilor:
Balenele sunt mereu înconjurate de prieteni (delfinii, leii de mare, oamenii curioşi). Acestea au o viaţa sexuală foarte activă, rămân gravide şi au balenuţe micuţe drăgălaşe, pe care le alăptează.
Se distrează de minune cu delfinii, umplându-si burta cu creveţi. Se joaca şi înoată, cutreieră mările, cunoscând astfel de locuri minunate ca Patagonia, marea Barens sau recifii de corali din Polinezia.
Balenele cântă foarte bine şi chiar înregistrează CD-uri. Sunt impresionante şi, practic, nu au nici un duşman care să le vâneze, în afară de om. Ele sunt iubite, apărate şi admirate de toata lumea.
Sirenele nu există. Şi dacă ar exista, ar sta la coadă la cabinetele de psihoterapie, deoarece acestea ar avea o problemă serioasă de personalitate: "femeie sau peşte?".
Nu au viaţă sexuală, pentru că-i omoară pe bărbaţii care se apropie de ele, şi pe lângă acest aspect, pe unde şi cum ar putea? Deci, din aceasta cauză, nu au copii. Ele sunt frumoase, adevărat, dar singure şi triste. Oricum, cine ar vrea sa apropie de o tipă care miroase ca un peşte?
Pentru mine este clar, doresc să fiu o balenă!
PS: În vremurile astea, în care toată mass-media ne baga în cap ideea că doar femeile slabe sunt frumoase, eu prefer să mă delectez cu o îngheţată împreună cu copii mei, cu o cina bună cu un bărbat care mă face să vibrez sau cu o cafea şi prăjiturele împreună cu prietenele mele.
Cu timpul câştigăm în greutate, pentru că acumulăm multe cunoştinţe şi informaţii şi când nu mai au loc în cap sunt distribuite în restul corpului. Aşa că nu suntem grase, suntem teribil de culte. De astăzi, când o să mă uit la fundul meu în oglindă, o să mă gândesc: "Dumnezeule, ce inteligentă sunt .... "

Obsedate de aspectul nostru, bombardate de media care ne toarnă în cap pe orice cale că 90-60-90 este idealul, obligându-ne să ne comparăm cu nişte schelete ambulante pe jumătate moarte de inaniţie, care-şi zic fotomodele, ne complexăm, ne ascundem, uitând că suntem reprezentantele frumuseţii şi creativităţii lui Dumnezeu (spre deosebire de bărbaţi, care au forţa şi autoritatea). Să nu mă acuzaţi că gândesc ca-n Evul Mediu, dar îmi ştiu locul în viaţă şi îl accept, fără să-mi doresc să fiu altceva decât ceea ce sunt. Mă mulţumesc să las bărbaţilor greul deciziilor, munca grea care solicită muşchi şi eu să mă ocup de ceea ce ştiu mai bine: să-mi fac casa un cămin cald şi primitor, să-mi educ copiii şi să mă bucur de tot ce-mi oferă viaţa.
Cum e mai bine? Să ne chinuim cu diete care nu ne ajută să fim mai iubite şi mai respectate dar ajung să facă din noi nişte acrituri crispate, sau să fim noi însene şi să considerăm că frumuseţea vine din interior, din dragoste, sacrificiu şi bunătatea de care dăm dovadă atunci când stăm cu mâna pe fruntea înfierbântată a copilului nostru răcit.
Haideţi, doamnelor, să ne dorim să fim frumoase fără a fi anorexice sau bulimice!