Răspuns la provocare...

N-am mai scris de muuult.... Dar cu câteva minute în urmă fiica mea m-a provocat printr-un mesaj pe telefon: "Fă o compunere cu titlul E-un cântec tot ce sunt şi o vom compara acasă cu a mea." Iată ce a ieşit:

E-un cântec tot ce sunt

Toamna-şi scutură frunzele ruginii îmbrăcând glia rece cu aripi frânte de înger căzut. Sufletul meu cântă armonia naturii stinse pe strune de emoţie rătăcită, pierdută în negura unei veri demult apuse…. Lacrimi reci de ploaie de toamnă îmi brăzdează obrajii palizi adunând răsucite sub barbă degete împletite de apă sărată. Vine iarna?

Soare de decembrie îmi arde ochii ascunşi sub sticle fumurii, obosiţi de-atâta alb strălucitor. Oameni de zăpadă ridică braţe reci spre cerul încărcat de nea căzândă şi mă îngână dispreţuitor: „sâc, sâc, sunt mai cald ca tine!”

Primăvară! Căldura sufletului meu, anotimp al renaşterii din cenuşă şi gheaţă! Flori albe scot capetele din zăpadă însoţind verdele crud al învierii. Totul este metamorfoză, chiar şi sufletul meu. Privesc în interiorul meu cu ochii minţii şi văd dezgheţul: da, mai sunt acolo. Vibrez a viaţă cu fiecare resort al inspi-expiraţiei mele, sunt vie! Inspir viaţă şi culoare, expir îngheţ şi dezolare!

Căldurăăăă! În sfârşit, vară! Alerg desculţă în foşnet de pădure cu urechile ciulite la ciripit de pasăre singuratică! Tremurat de frunze foşnitoare ţin isonul pârâuaşului vesel de viaţă curgătoare. Sunt aici, simt, deci exist! Ascult viaţa, o absorb cu privirea şi cu fiecare simţ, adun şi strâng ca să pot da mai departe, exprim sunet şi vibraţie, e-un cântec tot ce sunt! 

Timpul trece...

Şi mă trezesc (după muuultă vreme, ca acum) că nu am mai postat nimic. Pur şi simplu nu-mi mai ajunge timpul. Ne risipim uneori în zeci de direcţii şi uităm de unde am plecat. Acuma, de ce să nu recunosc, îmi place ce fac. Numai că-mi lipseşte scrisul. Niciodată nu am putut să mă formez pe stil gazetăresc, dare de seamă şi gata! Sunt vorbă lungă, îmi place analiza, îmi place să bat câmpii şi să despic firul în 20. Aşa sunt eu. De când am postat ultima oară s-au întâmplat multe. Am început proiectul cu copiii, fac lecţiile cu 15 copii în mod constant, zilnic şi cu alţii 5 sporadic. 

Stau şi mă gândesc uneori ce faină-i viaţa! Chiar ieri împărtăşeam soţului meu cum mi s-au împlinit visele copilăriei. Îmi doream să fiu învăţătoare, acum sunt. Îmi doream să fiu profesoară, acum sunt! Ce satsfacţie mai mare poate avea un om decât să investească în copii? Când văd rezultatele muncii lor, îmi creşte inima de bucurie, vorba povestitorului! Şi, nu ştiu alţii cum sunt (tot vorba lui) dar eu simt că trăiesc abia atunci când văd ceva în urma mea. Deşi, până la urmă, nu ducem nimic cu noi!

Acum ne pregătim de Crăciun. Învăţăm colinde, repetăm rolurile scenetei şi ne pregătim să învingem emoţiile scenei. Mi-am tot propus să adun toate blogurile într-unul, dar nu am aflat încă cum pot face asta. Poate va fi un "ghiveci" prea mare, aşa că, deocamdată, rămân aşa. Şi cred că pot să zic deja: "Sărbători fericite" pentru că într-o săptămână începe sezonul! 

Unitate?!

Am trăit zile intense..

Alegeri, fraudă, contestaţii (deocamdată inutile), nu ştim încă ce se va alege de noi. Dar am asistat şi la manifestarea societăţii civile aşa cum mi-am imaginat-o: fermă, demnă, hotărâtă să aplice dreptatea şi adevărul. Nu întotdeauna învinge dreptatea, dar o bătălie pierdută poate aduce câştigarea războiului. Noi asta sperăm. Niciodată nu m-am implicat în politică, dar vreau să trăim într-o societate demnă de secolul 21. Cât va mai dura? Cât mai trebuie să suportăm delicvenţi şi mafioţi la conducere? Oameni lipsiţi de morală, caracter şi integritate ne "reprezintă" interesele de pe poziţia de autorităţi. Din păcate, ceea ce tot sesizez de câţiva (prea mulţi) ani se confirmă: decădem. Grosolan şi abrupt. Ce lăsăm moştenire copiilor noştri? Manele, parvenitism, oportunism... de fapt retrăim vremea lui Caragiale. 

Câtă vreme trebuie să mai repetăm greşelile trecutului ca să învăţăm ceva din ele? 

Ce ştiu cu siguranţă este că lucrurile nu vor rămâne aşa! Deşi pare incredibil de rău, ştiu că Dumnezeu este în control. Numai că trebuie să fim şi noi pe fază şi să ne facem partea. "Pică pară mălăiaţă" nu este valabil pentru vremurile pe care le trăim. Este timpul să ne trezim, să ne ridicăm şi să acţionăm ca unul! 

De aceea am preluat poza acesta, exprimă ce simt eu acum. Şi, mai ales, ce-mi doresc eu acum! 

Am fost să vedem "dinozaurii"...

A venit în oraş caravana dinozaurilor robotizaţi şi am dus fetele să-i vadă. Le-a plăcut mult, mai ales partea în care au putut "călări" dinozaurii sau au putut "săpa" după oase de dinozaur. 

Avem costume noi de Paşte!