Am fost să vedem "dinozaurii"...

A venit în oraş caravana dinozaurilor robotizaţi şi am dus fetele să-i vadă. Le-a plăcut mult, mai ales partea în care au putut "călări" dinozaurii sau au putut "săpa" după oase de dinozaur. 

Avem costume noi de Paşte!

Update ... dacă omenia...

Am mai descoperit un Medic: doctorul ORL Stănculescu din Hunedoara. Un om minunat, cu o inimă de aur. Căruia îi pasă de oameni. I-am dus la control un caz special (despre care nu am libertatea să vorbesc) şi s-a ocupat exemplar de copil. L-a internat, l-a operat, l-a tratat de parcă ar fi fost propriul copil. Mulţumim, domnul Doctor! 

Meandrele primăverii…

Repetir… în fiecare an aceeaşi poveste: martie, pe când să te bucuri de soare, te ţine în casă gripa, pneumonia, rubeola, varicela, febra, etc. Uneori mă satur de tipare şi acum este cazul… De la o vreme m-am trezit că-mi place rutina, îmi dă o cevaşilea siguranţă. Sentimentul acela de „acasă”, de lucru ştiut care nu mai are cu ce să te surprindă. Numai că m-am cam săturat. Întotdeauna primăvara îmi vine să fug. Din mine însumi, dintre cei cunoscuţi, dintre lucrurile ştiute şi asumate… mă trezesc cu un dor de nou, de proaspăt, de verde… de altceva. Care mă surprinde, mă sperie, trezeşte ceva adormit peste iarnă.

Dumnezeu e bun. Aşa că, acum că a trecut pneumonia, viaţa e din nou frumoasă şi soarele mai strălucitor. Poate o fi fost aşa şi înainte, dar nu am avut eu voie să ies din casă să-l văd! Suntem gata de pregătirile de primăvară, imediat e Paştele aici şi abia trecuse Crăciunul. 

Dacă omenia ar fi răsplătită...

Nu prea e. Ştirile abundă de nenorociri, violuri şi crime. Omeniei nu-i dă nimeni importanţă. Oamenii sunt „setaţi” pe comanda dezastru. Nimeni nu mai vorbeşte de bine pe nimeni. Parcă am trăi după dictonul: „Dacă poţi să faci rău, fă!”

Totuşi, în această lume plină de venin, competiţie neloială, violenţă şi abuzuri, există oameni de omenie. Am cunoscut asemenea oameni în oraşul meu.

Când auzi oamenii vorbind pe stradă, pe la colţuri şi pieţe despre medici, ştiţi ce zic: că-s hapsâni, că îţi vâră mâna în buzunar, că nu se uită la tine dacă nu ai teancul gros într-un plic sau dacă nu deschizi uşa cabinetului cu capul (că mâinile-ţi sunt pline de sacoşe pline...).

Se pare că eu trăiesc într-o lume diferită. În lumea mea, oamenii sunt omenoşi, buni, săritori, iubitori, se sacrifică pentru binele altora şi, implicit, al petecului de pământ pe care îşi duc traiul. Sunt binecuvântată şi recunoscătoare să cunosc asemenea oameni.

Cu ani în urmă, chiar după ce am venit în oraş, am cunoscut o doamnă doctor care mi-a schimbat definitiv părerea despre medici. Nici înainte nu am avut o părere rea despre medici, am avut experienţe minunate cu medici care în două rânduri mi-au salvat viaţa fără să le umplu buzunarele. Dar acum, este altceva. Doamna noastră doctor este diferită. Ne simţim în cabinet ca în familie. Se poartă cu noi de parcă i-am fi rude şi ne ascultă toate păsurile. Deşi ar avea tot dreptul să fie „cu nasul pe sus” pentru că are o mulţime de distincţii şi mai e şi om politic, rămâne omul apropiat de pacienţi, ascultă cu răbdare şi tratează cu egalitate orice om care îi cere ajutorul. Nu se uită la culoare, la statut, la clasa socială, pentru dânsa fiecare este OM şi tratat în mod egal. Este vorba despre doamna Ana Aurelia Chiş. Dacă daţi o căutare pe net, veţi afla mult mai multe despre calificările, distincţiile şi activităţile dânsei. Dar pentru mine, rămâne UN OM DE OMENIE.

De curând am mai cunoscut un asemenea OM. Tot o femeie, medic primar neurologie pediatrică. Deşi se tot spune că la medic ajungi doar cu pile, bani şi intervenţii, doamna doctor Bălan Adriana ne-a primit fără asemenea lucruri. Ne-a tratat cu respect, răbdare şi profesionalism.

Din păcate, nu am fotografiile a dânselor, oamenii excepţionali sunt modeşti şi nu ţin să iasă în evidenţă deloc.

Şi, ca să închei lista mea, pomenesc aici o familie pe care am cunoscut-o cu mulţi ani în urmă, în oraşul în care locuiam pe atunci. Încă de la vremea aceea dorinţa inimii lor a fost să dea o şansă copiilor abandonaţi de familia naturală. De atunci, prin casa, mâinile şi inima lor au trecut peste 40 de copii. Acum au mai deschis o casă unde au primit a doua şansă încă câţiva copii. Această familie cu inimă mare se numeşte familia Lela, Viorel şi Nicoleta.

Deci, ca o concluzie: în lumea în care eu trăiesc, abundă oamenii de bine. Sunt binecuvântată să cunosc şi să lucrez lângă asemenea oameni. Voi? La voi cum e?

Omenia nu e răsplătită. Dar aceşti OAMENI nu fac nimic pentru răsplata pe care ar putea-o primi. Fac tot ce fac pentru că sunt definiţia OMENIEI.

Ce-ar fi dacă nu ne-am mai complica aşa?

Ce bine ar fi dacă toţi am zâmbi mai mult şi mai sincer!

Pregătiri pentru sărbători. Pregătiţi pentru sărbători?

Începe "febra" sărbătorilor de iarnă. Aşa că vă doresc tuturor să intraţi în acestă perioadă fără febră propriu zisă,   să fiţi sănătoşi la minte şi la trup, ca să puteţi întâmpina iarna şi evenimentele ei cu toată puterea, cu pace în inimi, armonie în familii şi bunăstare în case. Să mai lăsaţi câte un semn al trecerii voastre pe aici şi să mă iertaţi că "ies la rampă" atât de rar cu câte o postare nouă, am aşa de multe de făcut încât mi s-au mai schimbat priorităţile şi nu mai am timp aşa de mult la dispoziţie ca să scriu. Cum nu vreau să "cobor ştacheta" scriind nimicuri, mă mulţumesc să pun câte un semn măcar la câteva săptămâni, să ştiţi că trec pe aici şi vă citesc şi pe voi. Fiţi binecuvântaţi cu toţii. 

Lucruri "mici"

Am găsit azi dimineaţă acest text şi mi-a plăcut. M-am gândit să-l reiau şi eu, pentru că are morală... şi m-am mai gândit să bag la cap morala pentru zilele când totul pare să îmi meargă de-a-ndoaselea.

După evenimentele de la 11 septembrie 2001, o firmă a invitat membrii rămaşi ai altor firme care fuseseră afectate de atentate să imparta spaţiile de birouri rămase disponibile. La una din întâlnirile de dimineaţă, şeful serviciului de securitate a spus poveştile acelor oameni rămaşi în viaţă… şi motivele lor au fost toate lucruri “MICI”.

Directorul firmei a supravieţuit în ziua aceea fiindcă fiul lui începuse grădiniţa. Un altul a ramas în viaţă fiindcă ieşise să cumpere gogoşi. O femeie întârziase pentru că nu sunase ceasul deşteptător. Un altul a pierdut autobuzul. Altul şi-a murdărit hainele cu mâncare la micul dejun şi a trebuit să se schimbe. Altuia nu i-a pornit maşina. Unul s-a întors să răspundă la telefon. Copilul unuia nu a fost gata la timp pentru a fi dus la şcoală. Unul nu a găsit nici un taxi. Exemplul care i-a uimit pe toti a fost al unui om care se încălţase cu o pereche de pantofi noi în dimineaţa aceea. Pe drum spre serviciu l-au jenat pantofii şi s-a oprit la o farmacie să cumpere leucoplast.

Acum, când mă înţepenesc în trafic, pierd un lift sau un autobuz, mă întorc din drum să răspund la telefon…. adică toate acele lucruri mărunte care mă enervează, mă gândesc că probabil acela este locul în care Dumnezeu vrea să mă aflu în acel moment….

Data viitoare când dimineaţa ta pare că începe prost, când copiii se îmbracă prea încet, nu găseşti cheile, prinzi toate semafoarele pe roşu, nu te simţi supărat sau frustrat! Dumnezeu este la datorie, datoria de a veghea asupra ta!

A te învârti între tine şi... neant

Trăiesc vremuri tulburi. Am crezut cândva că descoperirea de sine ţine de adolescenţă şi eu m-am trezit că, în plină maturitate, trec printr-o criză de identitate. Oare o să descopăr vreodată cine sunt? Cred că e mai bine aşa, pentru că nu suport rutina, monotonia, rutina, monotonia. Cred că dacă nu aş avea vreo provocare, aş căuta-o. Aşa că, deocamdată trec prin tăcere aproape totală. Pentru că e aşa mare bătălie în mintea mea încât nu ştiu dacă aş spune ceva, ar avea sens ceea ce aş spune. Mă gândeam azi dimineaţă, ascultându-l pe Luigi Miţoi, că sunt asemeni lui Ilie care aştepta corbii să-i aducă pâine. Când i-am spus fiicei mele asta, ea mi-a replicat că eu nu sunt Ilie. Ce dacă pe oriunde găsim modele şi tipare? Aia nu înseamnă că şi noi vom trece prin ceva la acelaşi mod. Poate corbii mei vor fi porumbei, cine ştie? Deocamdată, aştept!