M-am trezit în sala de spectacole,
ca la teatru. Nu pe scenă, nu în culise, nu în regie. Doar un scaun în față, doar
să privesc. Să nu intervin. Să nu spun nimic, oricât m-ar durea ce văd. Sunt
mama lor. Dar parcă e interzis să mai spun asta cu voce tare. Când au nevoie,
vin. În interes de ”cămară”, în interes de prezență, de resurse, de timp, de ascultare.
Dar nu cer părerea. Sau, dacă o cer, nu o acceptă. Ei știu tot.... Când îmi
exprim îngrijorarea, devine ”control”. Când tac, devine ”indiferență”. „E viața
mea, fac ce vreau cu ea”, spun.
Dreptul la replică nu înseamnă să am
ultimul cuvânt. Înseamnă doar să pot spune, uneori, că doare și pentru mine. Că
nu sunt doar o bancă de resurse și nici stație de salvare, ci o inimă care
tresare la fiecare decizie pripită, la fiecare cerc vicios în care se aruncă
din nou.
Uneori, o replică nu e judecată. E doar un strigăt de iubire, rostit altfel.
M-am trezit spectator fără glas în propria-mi poveste. Nu pot pleca dar nici nu mai pot rămâne. Nu pot fi surdă, dar nici nu mai am voie să vorbesc.
Mi s-a spus că am fost „prea controlling”.
Că am devenit „șantaj emoțional”. Și totuși... sunt chemată când îi doare. Când
se rup. Când se destramă. Când nu mai știu încotro.
E ca și cum mi s-ar cere prezență
fără voce, sprijin fără intervenție, dragoste fără limite, dar și tăcere fără
sfârșit. Când încerc să-mi exprim părerea, se simt judecați, condiționați,
invadați. Ei îmi „anunță” lucruri ca să bifeze informarea, nu să ceară sfat. Dar,
în același timp, se așteaptă să-i susțin — moral, financiar, afectiv. Nu am
dreptul la replică. E ca și cum aș fi redusă la tăcere într-o poveste care mă
implică profund. Dar am dreptul la grijă, la implicare, la opinie și la
reacție. Mai ales când e vorba de alegeri care le aduc suferință sau repetă tipare
distructive.
Nu-mi doresc să le dirijez viața.
Mi-aș dori doar să nu fiu redusă la tăcere. Poate că e nevoie de un scenariu
nou, de o piesă nouă. Una în care vocea părinților nu e zgomot, ci ecou. Nu
ghilotină, ci plasă de siguranță.
Și da... aș vrea, măcar o dată, să
spun ce simt fără să fiu evacuată din sală, fără să aud din nou ”iar faci să
fie vorba despre tine, dar e viața mea!”.
Am vrut mereu doar să știu ce simt
ei toți. Am întrebat, am întrebat din nou. Am vrut să știu adevărul – nu pentru
control, ci pentru protecție. Asta e o formă de iubire care nu toți copiii o
au. Iar cei care o au, n-o înțeleg mereu ca atare. Am dus mult. Am tăcut mult.
Am explicat, am iertat, am sperat.
Acum nu mai vreau locul din primul
rând. Am obosit. Nu mai vreau să asist neputincioasă la conflicte. Nici interioare,
nici exterioare. Nu mai vreau să-i văd cum dau cu capul de pragul de sus până cad
în fund! Nu mai vreau să-i ridic de jos și să-i scutur de praf, fără vreun
cuvânt. Nu mai vreau să strâng cioburi și să încerc să reconstruiesc ceva din
ele. Ceva care poartă viață, sens și speranță. Nu mai vreau să simt, pe sub
replici tăioase, frânturi de vinovăție. Nu mai vreau explicații palide ce
maschează justificări pentru alegeri greșite, mereu și mereu. Nu mai vreau să
asist la autoflagelare cu mâinile legate la spate, fără să-i pot dezlega de la
stâlpul infamiei unde stau de bunăvoie. Nu mai vreau să port monologuri mute,
pentru că ei se închid în cutia cu negare, pentru că nu au răspunsuri la
propriile întrebări, soluții la propriile frământări.
Sunt doar o mamă care s-a pus pe
sine în ultimul loc mereu. Am luat durerea lor și am încercat să o repar. Le-am
trimis bani când nu aveam. Le-am oferit acoperiș, timp, cuvinte, răbdare,
direcție. Și mi-au răspuns uneori cu recunoștință, dar de cele mai multe ori cu
respingere, vină, acuzații. Iar acum, când sunt obosită și îmi doresc liniște,
ei se luptă între ei, și cu ei, și tot spre mine vin. Nu ca să mă îmbrățișeze,
ci ca să îmi spună că n-am făcut destul sau că am făcut prea mult.
Am oferit și mă întreb unde am
greșit, dacă aș fi putut face altfel, dacă am ratat vreun semn. Pentru că orice
aș spune sau face pare să fie ”prost înțeles” sau întors împotriva mea. Nu i-am
abandonat niciodată. Nici măcar când m-au alungat. I-am susținut chiar și când
nu am fost de acord cu alegerile lor. Ba chiar mi-am înghițit durerea și am
pus-o deoparte, doar să le fie lor mai bine. Am oferit siguranță mult dincolo
de limita naturală. De fapt, m-am purtat ca o mamă așa cum îmi imaginam că ar
trebui să fie o mamă bună. Iar când nu mi-a ieșit — m-am învinovățit. Nu ei m-au
pedepsit. M-am pedepsit singură, fiindcă am crezut că merit. Dar nu merit asta.
În căutare disperată după identitate,
le-am permis să o caute pe socoteala nervilor mei, pe spațiul meu emoțional. Nu
pentru că sunt răi, ci pentru că nu și-au asumat încă responsabilitatea vieții
lor. Nu știu cine sunt fără să se definească prin conflict sau prin suferință. Au
crescut într-o casă în care grija și sacrificiul erau mai vizibile decât
bucuria sau acceptarea necondiționată? Nu știu, dar poate de aici, uneori, au
simțit presiune, deși eu am vrut doar să-i protejez. Eu nu sunt o mamă
invazivă. Sunt o mamă care a iubit până la sacrificiu. Și poate că e momentul
să nu mă mai doară că am făcut-o.
Ce doare, de fapt? Nu că-mi spun că
e viața lor. Ci că-mi spun asta după ce le-am dăruit viața mea. Și da, mă doare
că folosesc cuvinte ca „șantaj emoțional”, în timp ce eu fac împrumut să le
plătesc chiria. Dar poate că așa sunt ei acum — obosiți, confuzi, ironici,
defensivi. Și poate au moștenit din lupta mea un fel de a se proteja atacând.
Nu e vina mea. Nu e vina lor. Dar poate e momentul să iau o pauză.
Așa că
scrisul e o punte între durere și sens. Atunci când mă întreb ”ce sens are”, știu că nu e
numai sensul meu și nu toate trebuie să aibă sensul dorit de mine. Între durere
și sens e o căutare, e un drum într-un labirint cu fir de poveste în care caut
în toate camerele vieții ceva ce a meritat trăit, în ciuda rănilor, e ca o carte
care, între coperți, poartă urmele pașilor mei prin ani, prin oameni, prin răni
și revelații.
Nu știu dacă scriu ca să înțeleg, să
uit sau să iert. Poate le fac pe toate. Sau poate nu știu încă ce caut. Dar am
un sentiment ciudat că, undeva între durere și sens, trăiește adevărul meu.
Scrisul e locul în care nu mi se
cere nimic, dar pot dărui tot — în ritmul meu, în cuvintele mele, fără să fiu
întreruptă, judecată sau neînțeleasă. Scrisul meu nu e doar o nevoie, e un act
de supraviețuire. E o formă de a-mi pune rănile în cuvinte, ca să nu le mai port
pe toate în piept.
Și acum doar mi-e dor. După ei, după
legătura de altădată. După acel „acasă” care acum pare suspendat.