Discutam ieri cu Raluca, pe drumul de întoarcere de la biserică, despre lume şi viaţă. Mă întreabă: „Mama, dar eu de ce nu-mi văd faţa decât în oglindă? Nu ţi se pare ciudat că nu ne putem vedea faţa?”
Am avut un moment de perplexitate. Nu mă gândisem niciodată la asta. Dacă nu am avea oglinzi, dacă nu am avea pe cineva lângă noi să ne spună cum arătăm, nu am ştii cine suntem.
Sigur, răspunsul meu s-a vrut „deştept”! Că ochii sunt orientaţi spre exterior, că numai cu ajutorul lor percepem lumea, ca să ne putem raporta la ea…. etc. Şi ea a zis: „Mie mi se pare că ar trebui să existe nişte „ochi” cu care să ne vedem şi pe noi înşine, nu numai faţa, ci să ne vedem cumva şi ce e în noi….”
Ce să mai spun la asemenea replică?
Aşa că am tăcut şi m-am gândit la toate teoriile alea, cum că lumea este aşa cum o vedem noi, cum că pentru fiecare lumea este altfel, cum că toate informaţiile le trecem prin filtrul nostru personal şi le facem ale noastre în mod particular, de aici mii de neînţelegeri… cum că încă nu s-a stabilit dacă ereditatea este mai importantă ca mediul în care creştem şi ne dezvoltăm (adică, până la urmă, educaţia).
Mda, m-a pus pe gânduri. Eu m-am considerat mereu o persoană introspectivă. Şi iată că fiica mea de 12 ani îmi dă clasă! Hm! De ce nu avem ochi orientaţi spre interior? Cu ce ne privim faţa? ???
