Criza din... noi înşine...

Criză, cuvânt de ordine în zilele noastre…. Dicţionarul defineşte criza ca o manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Iar eu o simt ca pe o haină prea strâmtă. Care, cu cât respir, cu atât se strânge mai tare în jurul meu.
În asemenea vremuri când „tună şi fulgeră” în afară, am tendinţa să mă întorc spre mine. Dar şi acolo dau tot de criză. Aţi mai auzit de criză de identitate la patrujde ani…. ? :)
Am auzit ieri în autobuz o conversaţie între doi bărbaţi în vârstă:
- Câţi ani ai?
- 78.
- Ooooo, eşti mai mare ca mine cu 2 ani! Când era tânăr şi auzeam că cineva a trecut de 50 de ani, îmi ziceam: „Ce bătrân e!” Da’ acum, un om la 50 de ani mi se pare un tinerel!
Aşa şi eu. La 20 de ani mă uitam la adulţii din jurul meu şi îmi păreau serioşi, aşezaţi şi maturi. Dar eu parcă n-am fost aşa niciodată. Mintea mea încă hoinăreşte pe coclauri neştiute de nimeni, încă mă bântuie întrebări existenţiale, încă stau cu ochii-n tavan când mă trezesc dimineaţa.
Cum aud mereu în jurul meu cuvântul criză, mă simt hărţuită. M-am săturat: ce are asta de-a face cu mine? Parcă sunt o picătură într-un ocean în furtună. Simt cum mă poartă valul în sus şi-n jos dar rămân tot eu. Nu mă rup, nu mă divizez, rămân tot eu, simt doar forţa furtunii cum mă poartă.
Pentru mine 2009 a fost un an greu. Un an de tăceri adânci. Un an de lipsuri mari. Un an de frământări extreme. M-am simţit tot anul ca la un sfârşit de ceva şi la un început de altceva, fără să pot defini nici una din stările astea. Mă simt fără putere ca atunci când am nevoie de vitamine, dar mi-e prea lene să mă ridic din pat şi să iau.
Fiecare sfârşit de an îmi readuce speranţa. Am ocazia să trag linie şi să adun. Şi să sper că anul care vine va fi mai bun. Şi aşa va fi…
Am trăit un an de incertitudini. Trăiesc pentru a fi de folos altora. Şi e frustrant când ţi se spune: am nevoie de ajutorul tău, ca pe urmă să vezi că de fapt nimic din ce oferi nu este aprobat, nici apreciat. O spun la modul cel mai general, pentru că ştiu că mulţi vă recunoaşteţi în postura asta ingrată.
Îmi vine să-mi las baltă toate interesele (ca-n Primăvara lui Topârceanu)! Cam la asta mă gândesc acum. Cât timp şi energie să mai investesc în ceva ce s-a dovedit de multe ori a fi o imensă pierdere de vreme? Vorba ceea: decât să muncesc degeaba, mai bine stau degeaba.
N-am cum să nu văd în jurul meu câtă nevoie au oamenii de unele lucruri… şi când te oferi să-i ajuţi, dezinteresat, te trezeşti că te refuză. Şi n-ai de ales decât să baţi în retragere. Dragoste cu sila nu se poate face, pentru că asta se numeşte viol… Am constata că oamenii nu mai ştiu să primească. Poate pentru că nici ei nu sunt conştienţi de ceea ce vor, poate pentru că se tem să nu le ceri ceva în schimb! Şi atunci de ce se mai plâng? Suntem un neam de plângăcioşi… care nu fac nimic decât să stea pe la porţi cerşind. Care mai nou nu se mai roagă să moară capra vecinului, ci să moară vecinul ca să-i ia capra!
Când ai trecut cândva prin aceleaşi lucruri prin care trec acum alţii, rezonezi fără să vrei cu ei şi vrei să le întinzi o mână de ajutor, dar te trezeşti cu uşa trântită-n nas. Şi te întrebi ce rost mai are.
Ca să încerc să înţeleg şi eu: criza din afară ne modelează înlăuntrul sau criza din noi înşine se răsfrânge în afară, dând naştere efectului de domino pe care-l vedem cu toţii în jurul nostru?

Cum poţi să....

La mine chestia asta du-te-vino e ciclică. Stau pe tuşă cu lunile, apoi aş reveni dar nu ştiu de unde să încep. Şi mai trece un timp. Ce ştiu este că mi-e tare dor de voi toţi. Aşa că am dat o raită, să văd ce-aţi mai făcut. Unii nu mai sunt pe aici. Alţii sunt pe baricade şi mă bucur tare. M-am amuzat de vaca lui Răsvan, de indecizia lui Lia, tot voi înşivă aţi rămas şi în lumea mea zguduită din ultima vreme, oaza voastră mi-a dat din nou siguranţă. Gândurile mele haotice nu vor să se aşeze deocamdată în ordine, aşa că mă mulţumesc să vă salut şi să vă asigur că sunt tot pe aici şi trec pe la voi chiar dacă tac. Uneori (mai tot timpul) mi se pare că n-am nimic de spus sau, cel puţin, nimic ce ar putea răsturna lumea cu susu-n jos şi atunci tac. Piticul nostru a început şcoala, cea mare este deja a cincea, iar nepoţica a făcut un an, dar am trecut peste toate fără să le împărtăşesc cu voi. Mi-am imaginat că dacă mă voi angaja, o să-mi ajut familia în vremea asta de criză, dar n-a fost aşa. Între nevoile financiare şi familie, după două luni grele şi frustrante am ales familia. Mi-e mai bine să fiu aici, cu ei, să ştiu pas cu pas ce se întâmplă şi ce au nevoie decât să stau plecată până seara şi să suport grandomania unora care-şi zic patroni numai pentru că au avut odată bani şi inspiraţia ce să facă cu ei. Deşi, dacă sunt cu totul sinceră, trebuie să recunosc că am dat peste oameni faini. Doar programul nelimitat cu muncă pe schimburi, cu ore suplimentare vineri şi sâmbătă, cu efortul acela care te seacă de viaţă, cu nivelul atât de … nu mai spun cum… al colegilor, al oamenilor cu care intram în contact… Am văzut oameni care cred sincer că munca pe brânci le aduce o oarecare satisfacţie. Vorbesc de muncă pe brânci la propriu, în fabrică unde se muncesc între 9 şi 12 ore într-un ritm inuman încât atunci când ajungi acasă nu poţi decât să te trânteşti în pat pentru că te dor toate celulele corpului… mă gândesc la cele 9 ore de la 9 la 6 zilnic în care nu-ţi stau picioarele în loc nici cât să mănânci şi pe deasupra frigul îţi pătrunde-n oase încât atunci când intri în casă, copleşit de frig şi oboseală te trage patul a somn şi nu mai eşti în stare nici să ţii ochii deschişi cât să vezi un serial de jumătate de oră. Şi atunci cum să nu fie românul îndobitocit? Cum să-şi facă românul o educaţie? M-am gândit mult la toate astea în ultima vreme, dar nu m-am adunat suficient cât să le scriu…. De când am acces la net mă tot plâng de nivelul de educaţie al românilor dar acum ŞTIU că n-au de ales. Pleci dimineaţa şi vii noaptea pentru un salariu care nu-ţi ajunge nici cât să supravieţuieşti, sau dacă-ţi ajunge, nu mai ai timp să te bucuri de nimic sau nici nu mai ştii cum s-o faci. Pentru că lucrurile s-au schimbat muuuult. Am văzut deunăzi un interviu mai vechi de-l lui Dinică la Garantat sută la sută în care vorbea de vremurile în care oamenii se adunau împreună de drag. Când aveau despre ce vorbi, când oamenii de valoare abia aşteptau să dea mai departe comorile lor de cultură, educaţie, experienţă de viaţă. Acum ştiu că este uşor să judeci oamenii când nu ştii ce se întâmplă în viaţa lor… dar când am trecut prin lunile astea în care n-am ştiut şi n-am putut să mai fac nimic pentru că nu mai era timp, mi-am dat seama că în viaţă nu poţi fi şi în car şi în căruţă. Iar alegerea este grea. Eu sunt o persoană destul de comodă şi probabil nu ştiu să mă organizez suficient de bine încât să le pot face toate. Ce mai pot face când ajung acasă la 6? Când găsesc toată casa-ntoarsă de nu ştiu de care treabă să mă apuc întâi?! Când sunt prea obosită ca să gândesc… Nu ştiu… eu n-am găsit încă soluţia. Cum poţi jongla între carieră şi familie? Cum poţi spera să-ţi crească bine şi curat copiii pe care-i vezi o oră pe zi? Cum poate sta-n picioare o căsnicie căreia-i acorzi 3-4 ore pe săptămână? Cum rezişti tu, ca om, fără să ai comunicare reală cu familia, cu prietenii şi totul ajunge să se reducă la câteva telefoane şi să nu-ţi mai rămână decât puţin timp, cât să dormi? Am rostit des anul acesta cuvântul îndobitocire… dar au fost două luni în care l-am trăit. Deocamdată îmi trag sufletul şi mă odihnesc. Şi mă gândesc: cât de bine-i acasă, chiar dacă ar fi să trăiesc cu coji de cartofi şi cotoare de varză…. (nu vă speriaţi, e o expresie a soacrei mele care a trecut prin aşa ceva, iar altă expresie de a ei este: mănânci luni, marţi şi duminică…. ). Cea mai mare dilemă a mea este cum să jonglez cu toate astea? Dacă mă voia mama jongler, mă dădea la circ… numai că viaţa este un circ mai mare decât Circul Mare Bucureşti! Se pare c-am trăit degeaba! Recitind textul ca să nu scap greşeli, la concluzia asta ajung! Nu degeaba-degeaba, că am unele care rămân în urma mea, ci degeaba că n-am înţeles nimic din viaţă! Voi înţelegeţi ceva?

Şi dacă tot am rămas în urmă cu noutăţile, vă alătur fetele mele, că ele sunt viaţa mea.