marți, 9 septembrie 2008

La 11 ani

Articol dedicat soţului meu

Viaţa n-a fost blândă cu ei. Încercările s-au ţinut lanţ aşa încât de câtăva vreme se întreba mereu: „Unde am greşit? Ce n-am făcut? Doamne, de ce noi? Cât vom mai putea rezista?”
Se cunoscuseră după divorţul ei. Ea lucra la o cofetărie şi el era mare amator de îngheţată. Dar după ce s-a angajat ea acolo, începuse să-i placă ea mai mult ca îngheţata. Reprezentase o provocare pentru el şi când auzi că era cu 9 ani mai mare ca el, fu puţin descurajat. Dar au rămas împreună. După armata lui s-au căsătorit şi apoi L-au cunoscut pe Dumnezeu împreună. Relaţia cu familia lui, dintotdeuna rece şi dificilă, acum s-a destrămat de tot. Îl acuzau că s-a lăsat prostit, că ea i-a spălat creierul s-o ia de nevastă cu doi copii, aşa că a încetat să-i mai caute. Începură să meargă la biserică şi s-au botezat împreună cu mama ei. După 11 luni a venit pe lume prima lor fetiţă şi după alţi patru ani, a doua. Credeau că sunt împliniţi şi fericiţi, dar neajunsurile nu-i lăsau să se bucure unul de altul cum ar fi trebuit. Ea fusese obişnuită să aibă tot ce dorea, iar acum i se părea că trăieşte sub nivelul cu care fusese obişnuită şi îl învinuia pe el. Era mereu nemulţumită şi supărată şi bombănea că nu aduce destul în casă.
Când s-au pocăit a crezut că de acum va fi bine şi nu le va lipsi nimic. Credea în mod greşit, că Dumnezeu este un automat în care bagi o monedă şi scoţi ce vrei, dar s-a dovedit să nu fie aşa. Prietena ei îi spusese de multe ori că atitudinea ei e de vină, dar ea se revolta şi spunea: „Ce mai vrea Dumnezeu de la mine? N-am făcut ce mi-a cerut? Ce mai trebuie să fac?” Nu voia să înţeleagă că Dumnezeu nu-i cerea nimic. Îi părea că de o vreme viaţa ei stătea pe loc, ba uneori o lua de-a-ndoaselea şi nu o mai putea struni. Parcă scăpase cândva hăţurile şi acum o luase pe mirişte, iar zdruncinăturile îi făceau mult rău. Nu crezuse niciodată că e egoistă, poate pentru că avusese totul de-a gata şi acum nu voia să se mai mulţumească cu puţin. Toată lumea îi lăuda soţul, cât e de priceput, cât e de harnic, câte face pentru ea, iar ea răspundea invariabil: „Da, crezi tu, că nu tu trăieşti cu el!” Cu doi adolescenţi răzvrătiţi, cele mici mai tot timpul bonave, ea la fel... parcă şirul nenorocirilor nu mai încetau. Şi unde mai pui că nici banii nu le mai ajungeau... făcuseră o ipotecă să-şi poată lua un apartament mai mare şi acum ratele depăşeau salariul.
În timp ce spăla vasele în bucătărie într-o zi, simţi un impuls să plece de la vase şi să ia Biblia în mână. Întrebă în sinea ei: „Doamne, ce vrei să-mi spui?” Când se lăsă convinsă merse în sufragerie, luă Biblia şi citi: „Fiul omului, croieşte-ţi două drumuri pe unde să treacă sabia împăratului Babilonului! Amîndouă trebuie să iasă din aceeaşi ţară. Fă un semn pe drum, fă-l la începutul drumului care duce într-o cetate.” Cetate... dar se afla deja într-o cetate... Deva era o cetate... ce cetate mai este prin împrejurimi? Hunedoara?
Citi mai departe: „În curînd cel încovoiat sub fiare va fi deslegat; nu va muri în groapă, şi nu va duce lipsă de pîne..... El m'a scos la loc larg, şi m'a scăpat, pentrucă mă iubeşte.” „Da, sigur!”, gândi ea... oare ce-o mai fi şi asta? Dându-şi seama că se răzvrăteşte, zise în sinea ei: „Doamne, iartă-mă! Sunt atât de supărată că nu mai gândesc limpede! Facă-se voia Ta, deşi habar n-am care-i aia!” Apoi citi mai departe: „Elisei a zis femeii pe al cărei fiu îl înviase: "Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimete o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început." Femeia s'a sculat, şi a făcut după cuvântul omului lui Dumnezeu: a plecat, ea şi casa ei, şi a locuit şapte ani în ţara Filistenilor. După şapte ani, femeia s'a întors din ţara Filistenilor, şi s'a dus să roage pe împărat pentru casa şi ogorul ei..... Împăratul a întrebat pe femeie, şi ea i-a istorisit faptul. Apoi împăratul i-a dat un dregător, căruia i-a zis: "Vezi să se dea înapoi tot ce este al femeii acesteia, cu toate veniturile ogorului, din ziua cînd a părăsit ţara şi pînă acum!"
Asta o descumpăni de tot. Nu înţelese, dar nu-şi mai bătu capul. Când soţul ei se întoarse de la lucru, îi povesti ce citise, îi citi şi lui şi nu înţelese nici unul. După vreo lună, ea îi zise: „Ce zici să ne mutăm la Hunedoara? Am auzit că acolo apartamentele sunt mai ieftine şi mulţi pleacă de aici ca să se mute acolo.” El se împotrivi. Declară că nici nu se poate pune problema mutării. După un timp i-a zis: „Hai, totuşi, să vedem oraşul!” Şi s-au dus. Au luat şi fetiţa cea mare cu ei ca să vadă şi grădina zoologică cu un drum. Oraşul era plin de verdeaţă, de parcuri, de zone verzi. A fost impresionată. Copil fiind, a fost de mult ori în oraş, avusese un unchi acolo, dar i se păruse întotdeauna sumbru.... murdar, ponosit ca o haină veche şi uzată... dar acum nu-şi credea ochilor! Era acelaşi oraş? Şi îi părea mai mare, mai întins decât îl ştiuse. Se hotărâră imediat. Dacă soţul ei accepta, se vor muta. Deja se simţea ca acasă. Mai trecu puţin, vara se apropia de sfârşit şi cum începea în curând anul şcolar, fetiţa făcuse 6 ani iar fiul ei mergea în ultimul an de liceu, se hotărâră: se vor muta. Într-o lună au vândut la Deva şi au cumpărat la Hunedoara. S-au mutat pe 10 septembrie, ziua în care fosta proprietară avea termenul de predare. Mai aveau cinci zile până la începerea şcolii, dar cum erau ca picaţi din lună, au ales să mai ţină fata un an la grădiniţă pentru că era prea mult dintr-o dată pentru ea. Zugrăvitul, aranjarea lucrurilor îi luă un timp, au făcut totul în mare grabă, ca să-şi găsescă lucrurile până în 15, aşa că într-una din zile, obosită şi prăfuită, deschise larg geamul de la bucătărie să ia puţin aer şi îi veni în minte versetul: „....El m'a scos la loc larg”. I se umplură ochii de lacrimi. Cât vedeai cu ochii era loc larg.
Dealuri, pădure, nu mai era nici un bloc după al lor. Acum înţelese ce a vrut Dumnezeu să-i spună! Îi mulţumi şi Îi fu recunoscătoare. Poate pentru prima dată de când Îl cunoscuse pe Dumnezeu începea să înţeleagă... Pe când se gândea la toate astea sună telefonul. era soţul ei care-i zise: „Tu ştii când ne-am mutat noi?” „Da’ cum să nu ştiu? Pe 10 septembrie! Aşa ne-am înţeles cu proprietara, ca să ne putem aşeza până începe şcoala.” „Dar ce s-a întâmplat în 10 septembrie, ce zi e?”, insistă el. Ea calculă: ziua mamei mele nu e, că e numai în 20 şi zise: „Nu ştiu. Ce zi e?” El continuă: „Pe ce dată ne-am căsătorit noi?” Ea simţi cum i se pune un ghem în stomac. Pe 10 septembrie era ziua căsătoriei lor. Nu uita niciodată datele şi de data asta uitase. Prinsă cu toate evenimentele trecu fără să fi băgat de seamă. Apoi îşi aminti că împlineau şapte ani şi îşi aminti promisiunea: „.. După şapte ani, femeia s'a întors din ţara Filistenilor, şi s'a dus să roage pe împărat pentru casa şi ogorul ei..... "Vezi să se dea înapoi tot ce este al femeii acesteia, cu toate veniturile ogorului, din ziua cînd a părăsit ţara şi pînă acum!"
Din nou i se umplură ochii de lacrimi. Din nou înţelese că Dumnezeu fusese credincios promisiunii făcute, în ciuda împotrivirii şi necredinţei ei. Şi apoi făcu legătura şi cu cetatea. Acum ştia că plecase dintr-o cetate în alta urmând fără să-şi dea seama călăuzirea lui Dumnezeu şi ştiu că va fi bine.
Au mai trecut 3 ani. Se apropia aniversarea a 10 ani de căsătorie. Se gândeau cum vor petrece acea zi şi se hotărâră repede. Se vor întoarce, de data asta toţi patru, în locul în care s-au hotărât să se căsătorească, la Tîrgu Jiu şi vor arăta şi fetelor locurile acelea.

A mai trecut un an de atunci. Oare ce le va mai aduce anul care urmează? Acum, că au învăţat dependenţa de Dumnezeu, ştiu că totul se află în controlul Lui. Şi că e un Tată bun şi că nimic nu se va întâmpla fără voia Lui. Văzute din perspectivă divină acum lucrurile stau altfel. Ce e un necaz, o lipsă, o nevoie, o boală, din perspectiva veşniciei?
Cum spune Pavel: „Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” „Şi ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”
Fericirea pe acest pământ poate fi (şi este) un lucru relativ, depinde de fiecare om ce înţelege prin asta. Dar ei acum ştiu că sunt fericiţi. Sunt în mâna lui Dumnezeu şi ştiu că El le vrea binele.
video

3 comentarii:

Rodica Botan spunea...

fiica mea imi spune mereu ca sint prea transparenta. Ma bucur sa intilnesc o alta "transparenta" ...cred ca marturisirile personale pot sa dea curaj si speranta multor oameni...
Eu am locuit cindva la Petrila, linga Petrosani...cu vreo 28 de ani in urma...
Pace si bucurie...
Rodica Botan

elena spunea...

Rodica, n-ai primit mailul meu? Asteptam un raspuns de la tine. Am sa-ti trimit pe mail seria ostatic sau liber. Pupici

cristina spunea...

Wow, ce frumos! Asta e exceptia de la regula. Totul e bine cind se termina cu bine.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails