Am revăzut azi dimineaţă „Numere fatale” cu Nick Cage. Ieri am citi un articol, sau am văzut la tv., că nici nu mai ştiu, că prezicătoarea Vanga a prezis începerea celui de al 3-lea război mondial în noiembrie 2010. Eu nu cred în aşa ceva, dar un gând mi-a încolţit în minte: dacă ar fi aşa, cum mi-aş trăi ultima lună de viaţă? Sigur că chestia asta se aplică şi celor care află că au o boală terminală…. care devin mai conştienţi de finalitatea a ceea ce avem aici decât cei mai mulţi dintre noi, care ne trăim viaţa ca şi cum am avea în faţă timp nelimitat. Cum e mai bine? Să ştii sau să nu ştii?
Oana Trifu în editorialul ei spune:
„Nu cred în ghicitori în stele şi-n cafele şi-n palmă. Dar îmi place tare tare să cred că exista lucruri ilogice. Lucruri pe care nu le putem înţelege. Lucruri care îi vor tot surprinde de-a lungul vieţii chiar şi pe cei mai cerebrali dintre noi. Minuni care ne fac să înţelegem că nu ştim nimic. Indicii care ne călăuzesc paşii pe un drum şi nu pe altul. Suflete pereche. Întâlniri karmice. Pasiuni care ne depăşesc puterea de înţelegere. Coincidenţe izbitoare. Senzaţii de deja-vu.
Îmi spun uneori că sunt un copil mare fiindcă mă încred în toate cele înşirate mai sus. Că (...) ar fi cazul să mă fac mare, să învăţ unde stă pragul de sus pe care îl izbesc în mod repetat cu fruntea. Poate. Poate că sunt toate nişte mari prostii. Dar tare tristă mi-ar fi viaţa daca n-aş înflori-o cu toate aceste detalii...”
So... ce-aş face dacă... Mi-aş opri viaţa în loc, cu tot ce înseamnă ea şi m-aş aşeza pe lângă vatră cu cei dragi? Sau m-aş grăbi să recuperez tot ce am amânat, ca să mor cu norma făcută?
Voi ce-aţi face?
