miercuri, 28 aprilie 2010

Uşa inimii noastre

           „Obsesia” a fost una din cărţile de căpătâi a tinereţii mele. Autorul vorbeşte despre „expansiunea personalităţii umane”, despre modalitatea de a-ţi extinde personalitatea dăruind. „Dacă vei încerca proiectarea personalităţii dumitale, acordând ajutoare cuiva, va trebuie să te aştepţi la o mulţime de insuccese, dezamăgiri şi silă. Vei avea tot felul de nemulţumiri, după ce vei constata c-ai cheltuit bani şi ţi-ai pierdut timpul cu câte un individ despre care vei afla mai târziu c-a fost un netrebnic şi un ipocrit. Vei fi înşelat, vei fi şantajat de nenumărate ori. Vei întâlni oameni atât de lipsiţi de recunoştinţă, încât te vei revolta. Dar din când în când s-ar putea să dai peste un caz care te va răsplăti pentru toate nemulţumirile precedente.”
             Fiecare trecere a cuiva prin viaţa mea a lăsat urme adânci. Dar ştii ce? Am să iau din fiecare ce a fost bun. N-am să las bucăţi din mine să fie purtate spre nicăieri. Cine spune că fiecare relaţie rupe o bucată din noi şi ne lasă mai săraci, are dreptate. Dar eu aleg să nu fie aşa. Eu voi lua înapoi ce mi s-a furat şi am să devin din nou întreagă.
              „De o vreme încoace, bunicule, m-am gândit îndelung la problema sufletului. Am rămas mirat de faptul că majoritatea descrierilor pe care le citim despre suflet, nu fac altceva decât să ne determine să perseverăm într-o înspăimântătoare greşeală. Autorii acestor dizertaţii te întreabă: „Ce faci cu, pentru sau în interesul sufletului tău”, cu aceeaşi indiferenţă ca şi când te-ar întreba: „Când ai de gând să duci maşina asta hodorogită la un garaj?” Eu nu sunt în stare să spun „sufletul meu”, ca şi cum aş spune „pălăria mea”, „barca mea”, „ficatul meu”… Eu însumi sunt suflet! Am un trup. Trupul acesta se uzează şi în ziua când nu-l voi mai putea repara, îl voi lepăda între hodoroage, dar asta nu înseamnă că mă voi arunca şi pe mine…. Eu sunt legat de o „Personalitate Majoră”, ca şi raza luminii de soare… Prin urmare nu voi pierde forţa de care dispun, înainte de a şi-o pierde şi ea pe a ei….”
              Ce mai poţi spune după asemenea gânduri? Aud mereu spunându-se că avem mâner doar pe interiorul uşii inimii noastre… şi că depinde numai de noi dacă deschidem sau rămânem zăvorâţi.
               Toate emisiunile sau filmele despre ucigaşi în serie spun că fiecare a ajuns aşa din cauza experienţelor negative din viaţă, a suferinţei şi abuzului. Care este butonul care, apăsat la timp, face din oamenii abuzaţi oameni de calitate, care lasă în urmă realizări mari? Pentru că sunt atât de puţini oameni care să nu fi fost marcaţi în copilărie de ceva rău….
               Ce ne costă să deschidem uşa şi ce ne costă să o lăsăm închisă? Alegem să stăm în turnul nostru de fildeş singuri sau alegem să dăm mai departe ce ştim şi ce putem? Experienţa vieţii m-a învăţat că atunci când te cocoţi singur pe munte nimeni nu mai poate ajunge la tine şi rămâi singur. Asta ţi-ai dorit? Fiecare tânjim după aprobare, fiecare tânjim după afectivitate, fiecare îşi vrea rezervorul emoţional plin. Dar cu ce dacă alegem să rămânem singuri? Interacţiunea înseamnă hrană, viaţă, putere. Este adevărat că a fi deschis înseamnă a fi vulnerabil, dar, aşa cum spunea autorul „Obsesiei” (Lloyd C. Douglas): „din când în când s-ar putea să dai peste un caz care te va răsplăti pentru toate nemulţumirile precedente.”
               Nu sunt oameni mai patetici decât cei care-şi plâng de milă. Şi eu nu vreau să mă număr printre ei. Nici măcar atunci când nu reuşesc să-mi adun laolaltă gândurile. Filmul lui Will Smith „Şapte suflete (Seven pounds)” mi-a spus mult. Şi „Dă mai departe (Pay it forward)” de asemenea.
               Oare chiar nu mai avem ce dărui? Un zâmbet, o încurajare, o floare… o îmbrăţişare! N-ar fi timpul să scoatem capul din nisip şi să dăruim? Lumea ar fi cu mult mai bună. Dar ea este aşa cum o facem fiecare dintre noi. Este suma a ceea ce dăruim noi. Atâta timp cât nu facem nimic, să nu avem aşteptări. Şi să nu ne mirăm dacă trăim într-o lume de manelişti. Dacă noi nu dăm, dau ei. Nu cred nici o clipă că putem numai atât. Unde ne-am pierdut curajul?


luni, 12 aprilie 2010

Durerile facerii unui... gând!

Nu ştiu de ce par să revin la viaţă în fiecare primăvară doar odată cu primele raze de soare… Parcă până atunci hibernez… de fapt mai aproape de ceea ce simt ar fi cuvântul vegetez… Mă simt ca o plantă uscată, fără vlagă, istovită, abandonată. Şi apoi ies primele raze de soare şi încep să-mi dispară cutele de pe frunte. De o bună bucată de vreme mă bântuie durerile facerii…unui gând. Am văzut un film oarecare din care am reţinut doar o expresie: „Învăţătoarea mi-a spus că lumea e un canal şi că suntem în iad. Dar eu continui să cred că viaţa este frumoasă şi oamenii sunt în esenţă buni. Dacă nu mă integrez, prefer să trec prin viaţă ca un retardat decât să accept realitatea urâtă a celorlalţi.”

De la aceste cuvinte a prins contur embrionul din mintea mea. Realitatea urâtă a celorlalţi…

Totul în jurul meu pare clasificare, statistică, fiecare spune că punctul lui de vedere este… sau este… Parcă nimic nu mai e corect sau greşit, după o ordine clară. Acum fiecare are dreptate şi toţi au dreptate. Într-o lume atât de tolerantă este greu să găseşti un echilibru pentru propriile-ţi gânduri.

Până gândul îşi adună laolaltă celulele necesare pentru a deveni un organism viu, travaliul poate deveni epuizant. Şi, uite-aşa te trezeşti cu o criză biliară… Că fierea se adună. Şi când dă pe dinafară, să te ţii… Că „revărsarea” nu mai ţine cont de cauze! Te tot abţii, cât poţi, dar n-ai încotro, până la urmă gândul atinge cele „9 luni” necesare şi erupe! Acum trebuie să-mi spun părerea despre lumea în care trăiesc! Numai că există o problemă: nu mi-a cerut nimeni părerea. Şi aşa mă trezesc cu palma… Cum spune un minunat prieten:

„La început ai răbdarea să încerci să înţelegi de ce eşti pălmuit în văzul tuturor. Apoi te obişnuieşti. Îţi iei porţia de pălmi şi ripostezi ambiguu. Mai mult de ochii celorlalţi, decât că ţi-ar păsa. Chiar dacă nu înţelegi (încă) de ce ţi-o iei, ai putut băga de seamă că toţi trebuie să se supună umilinţei ăsteia. Nu-ţi mai pasă. De vreme ce toţi se aşează în rând şi-şi primesc părechea de pălmi peste obrajii îngroşaţi de slănina nesimţitei suficienţe, nici nu mai poate fi vorba de umilinţă. Mai degrabă aveţi de a face cu un obicei destul de frecvent, cu o cutumă, cu o lege nescrisă şi întocmai respectată. Momentul face parte din programul social al mediului în care viermuieşti. Te trezeşti, mănânci, mergi la serviciu, te întorci acasă, socializezi o ţâră pe internet şi, între două dintre aceste îndeletniciri, hop şi părechea de pălmi. Vine negreşit şi-ţi aduce aminte că iar te-ai masturbat (deşi te învârţi între treizeci şi cincizeci de anişori), că iar ai spus prostii cu aerul că ştii ce vorbeşti, că iar te-ai lăsat pradă cărnurilor tale, că iar te-ai prefăcut că eşti inteligent... Părechea de pălmi aparţine unei entităţi care nu trebuie să ţină seama de orgoliul nimănui.”

Şi atunci ce-i de făcut? Aduni totul în tine până societatea îşi va căpăta necesara şi obligatoria educaţie, cei 7 ani de-acasă? Rişti să treacă viaţa pe lângă tine aşteptând ca să-i pese cuiva de ceea ce ai tu de spus.

Chiar dacă învăţătoarea mi-a spus că lumea e un canal şi suntem în iad, eu tot aleg să caut trandafirii printre spini! Mă puteţi condamna? Nu, nu sunt o idealistă cu capul între nori, nu, nu sper să fac lumea mai bună pentru copiii mei, doar mă rog ca ei să poată suporta suficienţa şi mediocritatea măcar la fel de bine ca mine, fără a se complace în ele… Am încetat războiul lui Don Quijote! Nu mă mai lupt cu morile de vânt! Şi iată-mă trecând prin viaţă ca un retardat! Iată-mă spunându-mi părerea necerută de nimeni: lumea nu-i un canal şi nu suntem în iad. Fiecare îşi poate alege iadul sau raiul în care să trăiască.

Dincolo de statistici, dincolo de clasificări sau catalogări, viaţa ESTE! Eu am ales: după categoriile lor, aleg să trec prin viaţă ca un retardat! Sau ca o legumă. Nu înseamnă că sunt aşa dacă aşa zic ei! Refuz clasificarea lor! Eu sunt aici şi asta nu-i o întâmplare. Voi continua să-mi strig părerea până voi răguşi… sau până mă va auzi cineva. Şi atunci îmi voi fi împlinit rostul: ce am avut de zis, s-a auzit.

Se pare că încă gândul meu nu şi-a strâns toate celulele… prea-i neclar. Dar, cine are urechi de auzit, aude! Sau, poate le-a strâns însă mai trebuie lăsate la dospit. Numai că eu ştiu povestea asta cu dospitul: că, cică, iei făina şi adaugi sarea şi apa şi apoi drojdia. Abia acum începe munca: frământatul propriu-zis. Pe când să zici c-ai terminat, abia de-l laşi la crescut. Pe urmă coptul. Iar apoi, în loc să te bucuri de aroma pâinii proaspete, te arunci s-o devorezi că ţi-e prea foame, încât, pe lângă că nu-i mai simţi aroma, te mai şi arzi şi-ţi cade greu la stomac!

Mda! Cam asta-i tot: lumea nu-i un canal şi nu suntem în iad!

miercuri, 7 aprilie 2010

Via Dolorosa

Pentru că nu mai merge aici, vizitaţi aici.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails