marți, 27 iulie 2010

Vara....


Iar n-am mai scris de muuultă vreme…. Iar n-am găsit nimic special de comentat! Poţi spune „cum nu?” – când lumea vuieşte de subiectul sinuciderii Mădălinei…. atât de important!
Să nu înţelegeţi cumva că încerc să minimalizez aşa o dramă! Numai că fiecare dintre noi trăim propriile noastre drame şi ni se par cele mai grozave drame din lume! Fiecare, care am depăşit 40 sau 50 de ani trăim un sentiment de neîmplinire sau nemulţumire la un moment dat şi ne încearcă gânduri negre. Dar de aici până la a ne premedita sinuciderea e drum lung. Desigur, depresia este o boală pe cât de trecută cu vederea, pe atât de gravă. Cum să iei în serios proasta dispoziţie a cuiva? Cum să-ţi dai seama că viaţa ei/lui este în joc când zâmbetul pe care-l afişează este aproape acelaşi? Dacă specialiştii nu ştiu cum să trateze problema asta, cum am putea noi, muritorii de rând, să-i facem faţă?
Am vrut să intru pe Goagăl să caut ceva influenţe astronomice ca explicaţie logică a numărului mare de sinucideri din ultima vreme. Dar, 1- nu sunt genul care crede în stele şi 2 – nu am găsit timp. Oricum, ceva grav se întâmplă pentru că este vizibil rezultatul. Nu voi da vina nici pe criză, nici pe astre. Însă problema este serioasă, e ca o pandemie. Iar vin eu să întreb ce este de făcut. Şi tot eu răspund: fiecare dă socoteală de el însuşi.
Şi eu am trecut cu greu de pragul de 40 de ani. M-au încercat sentimente negative cu carul! Chiar dacă nu eram vedetă care-şi căuta drumul printre siliconate. M-am văzut ca o persoană neimportantă. Nesemnificativă. Fără rost pe lume. Plină de complexe, cearcăne şi celulită. Ştearsă şi diformă. Nu este aşa, dar aşa m-am văzut eu. După ce o vreme eram sigură de locul meu pe lume, acum cerşeam zilnic, fără cuvinte, încurajare. Că sunt şi eu bună la ceva. Că merit să fac umbră pământului. Că ceea ce am este muuult mai preţios şi mai important ca ceea ce-mi lipseşte. Ştiu ce simte cineva care nu mai vrea să trăiască. Am avut şi eu episoadele mele şi „tentativele” mele.  Şi nu e uşor să te învingi pe tine însuţi. Poate este prima dată când vorbesc despre asta. Face cât 10 psihologi, să recunoşti propria problemă.
Eu mi-am găsit supapa în scris. În relaţia cu prietenele mele. În citit. În relaxarea din faţa televizorului. Dar, mai ales în credinţă. Deşi, în perioade din astea, numai la Dumnezeu nu îţi vine să te gândeşti. Te vezi atât de mic şi de nevrednic, de neputincios şi inutil încânt, numai dacă ai experimentat dragostea lui Dumnezeu poţi depăşi momentul. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu ca pe Stăpânul neîndurător care pedepseşte, eşti pierdut. Ţi se pare că El este primul care îţi vrea capul pe tavă!
 Aşa că, de data asta, n-am să caut nod în papura sinucigaşilor. N-am să caut, ca şi cei de la televiziuni reprobabile, explicaţii ştiinţifice sau oculte la ceea ce se întâmplă. Ce am înţeles eu foarte clar este că facem parte cu toţii dintr-un tot care merge într-o anumită direcţie, cu un scop. Nu sunt adepta predestinării, însă cred că fiecare trebuie să ne aflăm atât locul cât şi rostul. Pentru a ne descoperi valoarea personală. Fără asta, suntem ca o frunză în vânt. Deşi părem o îngrămădire de celule şi substanţe chimice, totuşi existăm ca fiinţe raţionale. Conştiinţa de sine este ceea ce ne defineşte ca oameni. Altfel, am fi tot în regnul animal! Diferenţa este că animalele nu simt nevoia să-şi curme existenţa, căutând metodele cele mai sigure. Trebuie că cineva care alege acest drum este fooooaaaarte sătul de ceea ce simte. Mai mult decât de ceea ce trăieşte. După părerea şi experienţa mea personală, trecem cel mai greu peste ceea ce simţim. Dacă nu învăţăm să canalizăm corect partea de emoţii negative, neapărat ne paşte acest pericol, ca şi cum ne-am îmbolnăvi de virusul morţii. Ajungem să ni se pară o rezolvare încetarea vieţii, a simţirii. E mai greu să trăim decât să sistăm totul.
Până la urmă, cine poate ştii ce este moartea? N-avem un răspuns absolut, ci doar mii de variaţiuni pe aceeaşi temă. Fiecare o vedem prim prisma educaţiei, inteligenţei, culturii personale. De aceea dau eu mereu vina pe lipsa educaţiei în legătură cu toate problemele sociale. Deşi, nici asta nu e o explicaţie. Şi cei educaţi au probleme.
Până la urmă, în afara învârtitului în jurul propriei cozi, n-am rezolvat nimic nici acum! Am înmulţit numărul întrebărilor cu care începusem. Răspunsurile? Altă dată. Când le voi afla. Din surse sigure! Da, aici era necesar un cap galben. Cu orice expresie.

3 comentarii:

disa spunea...

Cu ocazia acestui eveniment tragic, mi-am facut o retospectiva a aceleeasi varste, si am realizat cat de aproape am fost de-o drama in viata mea. Cine m-a salvat? Cel de Sus.

"petale de culori" spunea...

Sunt de acord cu voi, si eu am trecut prin aceste trairi si experiente si tot Dumnezeu a facut sa trec cu bine peste prapastia care se crease in fata mea.

amatorul spunea...

Incerc sa fac legatura dintre titlu si subiect, dar nu ironic ci intelegtor. Mi-am imaginat ca "vara" este anotimp de tranzitie, aproape un anotimp al crizei, un anotimp din care privesti cu nostalgie peste umar, la florile de cires,la verdele pictat al gradinilor, si cu groaza la lipsa de viata din crengile negre, ude si reci ale iernii (un punct de vedere). Dar vara privita de la o alta "fereasta", are lanuri cu maci, floarea soarelui zambind la astru, veselia copiilor stropindu-se cu apa din rau, caldura mult ravnita iarna, spicul copt ce asteapta sa-i hraneasca pe oameni...
Si acum un gand pentru cei care, in toiul verii sunt cuprinsi de gerul iernii, de cenusiul devitalizat al stancilor umede. Schimbati fereastra, priviti veselia macilor care desi n-au un rol practic in lan, au unul estetic si asta ii determina sa se deschida cu toata frumusetea lor.
Nu radeti de mine, sunt un visator, chiar daca imi presez cu palmele fruntea ce ma doare ingrozitor, cred ca viata este extraordinara.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails