miercuri, 28 aprilie 2010

Uşa inimii noastre

           „Obsesia” a fost una din cărţile de căpătâi a tinereţii mele. Autorul vorbeşte despre „expansiunea personalităţii umane”, despre modalitatea de a-ţi extinde personalitatea dăruind. „Dacă vei încerca proiectarea personalităţii dumitale, acordând ajutoare cuiva, va trebuie să te aştepţi la o mulţime de insuccese, dezamăgiri şi silă. Vei avea tot felul de nemulţumiri, după ce vei constata c-ai cheltuit bani şi ţi-ai pierdut timpul cu câte un individ despre care vei afla mai târziu c-a fost un netrebnic şi un ipocrit. Vei fi înşelat, vei fi şantajat de nenumărate ori. Vei întâlni oameni atât de lipsiţi de recunoştinţă, încât te vei revolta. Dar din când în când s-ar putea să dai peste un caz care te va răsplăti pentru toate nemulţumirile precedente.”
             Fiecare trecere a cuiva prin viaţa mea a lăsat urme adânci. Dar ştii ce? Am să iau din fiecare ce a fost bun. N-am să las bucăţi din mine să fie purtate spre nicăieri. Cine spune că fiecare relaţie rupe o bucată din noi şi ne lasă mai săraci, are dreptate. Dar eu aleg să nu fie aşa. Eu voi lua înapoi ce mi s-a furat şi am să devin din nou întreagă.
              „De o vreme încoace, bunicule, m-am gândit îndelung la problema sufletului. Am rămas mirat de faptul că majoritatea descrierilor pe care le citim despre suflet, nu fac altceva decât să ne determine să perseverăm într-o înspăimântătoare greşeală. Autorii acestor dizertaţii te întreabă: „Ce faci cu, pentru sau în interesul sufletului tău”, cu aceeaşi indiferenţă ca şi când te-ar întreba: „Când ai de gând să duci maşina asta hodorogită la un garaj?” Eu nu sunt în stare să spun „sufletul meu”, ca şi cum aş spune „pălăria mea”, „barca mea”, „ficatul meu”… Eu însumi sunt suflet! Am un trup. Trupul acesta se uzează şi în ziua când nu-l voi mai putea repara, îl voi lepăda între hodoroage, dar asta nu înseamnă că mă voi arunca şi pe mine…. Eu sunt legat de o „Personalitate Majoră”, ca şi raza luminii de soare… Prin urmare nu voi pierde forţa de care dispun, înainte de a şi-o pierde şi ea pe a ei….”
              Ce mai poţi spune după asemenea gânduri? Aud mereu spunându-se că avem mâner doar pe interiorul uşii inimii noastre… şi că depinde numai de noi dacă deschidem sau rămânem zăvorâţi.
               Toate emisiunile sau filmele despre ucigaşi în serie spun că fiecare a ajuns aşa din cauza experienţelor negative din viaţă, a suferinţei şi abuzului. Care este butonul care, apăsat la timp, face din oamenii abuzaţi oameni de calitate, care lasă în urmă realizări mari? Pentru că sunt atât de puţini oameni care să nu fi fost marcaţi în copilărie de ceva rău….
               Ce ne costă să deschidem uşa şi ce ne costă să o lăsăm închisă? Alegem să stăm în turnul nostru de fildeş singuri sau alegem să dăm mai departe ce ştim şi ce putem? Experienţa vieţii m-a învăţat că atunci când te cocoţi singur pe munte nimeni nu mai poate ajunge la tine şi rămâi singur. Asta ţi-ai dorit? Fiecare tânjim după aprobare, fiecare tânjim după afectivitate, fiecare îşi vrea rezervorul emoţional plin. Dar cu ce dacă alegem să rămânem singuri? Interacţiunea înseamnă hrană, viaţă, putere. Este adevărat că a fi deschis înseamnă a fi vulnerabil, dar, aşa cum spunea autorul „Obsesiei” (Lloyd C. Douglas): „din când în când s-ar putea să dai peste un caz care te va răsplăti pentru toate nemulţumirile precedente.”
               Nu sunt oameni mai patetici decât cei care-şi plâng de milă. Şi eu nu vreau să mă număr printre ei. Nici măcar atunci când nu reuşesc să-mi adun laolaltă gândurile. Filmul lui Will Smith „Şapte suflete (Seven pounds)” mi-a spus mult. Şi „Dă mai departe (Pay it forward)” de asemenea.
               Oare chiar nu mai avem ce dărui? Un zâmbet, o încurajare, o floare… o îmbrăţişare! N-ar fi timpul să scoatem capul din nisip şi să dăruim? Lumea ar fi cu mult mai bună. Dar ea este aşa cum o facem fiecare dintre noi. Este suma a ceea ce dăruim noi. Atâta timp cât nu facem nimic, să nu avem aşteptări. Şi să nu ne mirăm dacă trăim într-o lume de manelişti. Dacă noi nu dăm, dau ei. Nu cred nici o clipă că putem numai atât. Unde ne-am pierdut curajul?


5 comentarii:

Eci si Cami spunea...

Foarte frumoasa postare ! Chiar am sa=l linkez.....
Am sa caut neaparat si filmul Seven pounds pentru ca nu l-am vazut...
salutari !

kid4ever spunea...

nu l-am pierdut..l-am uitat pe undeva..il vom gasi :)

Mobila bontas spunea...

Salut! Vrei să facem schimb de link-uri? Dacă vrei adaugă următoarele date în blogroll-ul tău: titlu: jocuri noi şi url: http://www.ejocuri-noi.ro . Eu îţi voi adăuga link-ul site-ului tău pe blogul oficial şi anume http://www.blog.ejocuri-noi.ro . Scrie-mi un comentariu pe blog să ştiu dacă să-ţi pun link-ul. Mulţumesc. :d

denisia spunea...

O sa mai dureze ceva pana o sa ne deschidem inimile inspre altii. Am trait prea mult incorsetati in reguli ce nu ne apartin si am preluat prea mult cultul suferintei.

AxelPain spunea...

Salut, doresc să fac un link exchange cu acest blog.
Blogul meu este

Adresa : http://ceasuridemanabarbatesti.blogspot.com/
Nume : ceasuri
aştept răspuns, cu numele şi adresa care vrei să o adaug .

O zi bună 

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails