Discutam ieri cu Raluca, pe drumul de întoarcere de la biserică, despre lume şi viaţă. Mă întreabă: „Mama, dar eu de ce nu-mi văd faţa decât în oglindă? Nu ţi se pare ciudat că nu ne putem vedea faţa?”
Am avut un moment de perplexitate. Nu mă gândisem niciodată la asta. Dacă nu am avea oglinzi, dacă nu am avea pe cineva lângă noi să ne spună cum arătăm, nu am ştii cine suntem.
Sigur, răspunsul meu s-a vrut „deştept”! Că ochii sunt orientaţi spre exterior, că numai cu ajutorul lor percepem lumea, ca să ne putem raporta la ea…. etc. Şi ea a zis: „Mie mi se pare că ar trebui să existe nişte „ochi” cu care să ne vedem şi pe noi înşine, nu numai faţa, ci să ne vedem cumva şi ce e în noi….”
Ce să mai spun la asemenea replică?
Aşa că am tăcut şi m-am gândit la toate teoriile alea, cum că lumea este aşa cum o vedem noi, cum că pentru fiecare lumea este altfel, cum că toate informaţiile le trecem prin filtrul nostru personal şi le facem ale noastre în mod particular, de aici mii de neînţelegeri… cum că încă nu s-a stabilit dacă ereditatea este mai importantă ca mediul în care creştem şi ne dezvoltăm (adică, până la urmă, educaţia).
Mda, m-a pus pe gânduri. Eu m-am considerat mereu o persoană introspectivă. Şi iată că fiica mea de 12 ani îmi dă clasă! Hm! De ce nu avem ochi orientaţi spre interior? Cu ce ne privim faţa? ???
Tot din categoria cine n-are de lucru îşi face, este şi această activitate. Am primit nişte materiale, mostre de perdele şi m-am apucat să confecţionez din ele săculeţi. Iată-i:
Am revăzut azi dimineaţă „Numere fatale” cu Nick Cage. Ieri am citi un articol, sau am văzut la tv., că nici nu mai ştiu, că prezicătoarea Vanga a prezis începerea celui de al 3-lea război mondial în noiembrie 2010. Eu nu cred în aşa ceva, dar un gând mi-a încolţit în minte: dacă ar fi aşa, cum mi-aş trăi ultima lună de viaţă? Sigur că chestia asta se aplică şi celor care află că au o boală terminală…. care devin mai conştienţi de finalitatea a ceea ce avem aici decât cei mai mulţi dintre noi, care ne trăim viaţa ca şi cum am avea în faţă timp nelimitat. Cum e mai bine? Să ştii sau să nu ştii?
„Nu cred în ghicitori în stele şi-n cafele şi-n palmă. Dar îmi place tare tare să cred că exista lucruri ilogice. Lucruri pe care nu le putem înţelege. Lucruri care îi vor tot surprinde de-a lungul vieţii chiar şi pe cei mai cerebrali dintre noi. Minuni care ne fac să înţelegem că nu ştim nimic. Indicii care ne călăuzesc paşii pe un drum şi nu pe altul. Suflete pereche. Întâlniri karmice. Pasiuni care ne depăşesc puterea de înţelegere. Coincidenţe izbitoare. Senzaţii de deja-vu.
Îmi spun uneori că sunt un copil mare fiindcă mă încred în toate cele înşirate mai sus. Că (...) ar fi cazul să mă fac mare, să învăţ unde stă pragul de sus pe care îl izbesc în mod repetat cu fruntea. Poate. Poate că sunt toate nişte mari prostii. Dar tare tristă mi-ar fi viaţa daca n-aş înflori-o cu toate aceste detalii...”
So... ce-aş face dacă... Mi-aş opri viaţa în loc, cu tot ce înseamnă ea şi m-aş aşeza pe lângă vatră cu cei dragi? Sau m-aş grăbi să recuperez tot ce am amânat, ca să mor cu norma făcută?
O zi cu multe bucurii. A fost destul de greu, pentru că primăria a refuzat să se implice aşa că am cartat noi şi am lucrat singuri zona care era mai aproape de oraş ca să nu fim nevoiţi să cărăm sacii kilometri.... Vineri, după un mail trimis primăriei, am primit o adresă în care mi se spunea că primăria se va implica. Am sunat şi mi-au spus că pentru noi nu au saci şi nici mănuşi decât pentru doamna profesoară care i-a solicitat din timp. Totuşi, la insistenţa doamnei Cristina Marioanei care s-a ocupat de organizare la noi în judeţ, au trimis maşină de gunoi după sacii lasaţi în pădure de cei care au fost acolo de dimineaţă.
O întreagă aventură. Dar a fost frumos. Am fost împreună cu prietenii noştri dragi şi am simţit că facem şi noi ceva pentru comunitate.
Ăştia am fost noi: Giulia, Andra, Yan, Dana, Diana, Raluca, Noemi, Elena, Nati, Alex, Dora, Cristina, Cristi şi Heidi, Emil a făcut poza iar Neluţu a ajuns mai târziu.
Aşa arăta zona noastră pentru curăţare
... şi aşa după...
...iar ăştia sunt 4 din cei 25 de saci adunaţi
Nu mi-am imaginat că poate fi amuzant la strâns gunoaie. Dar a fost. Ne-am simţit bine împreună, am râs, am glumit şi apoi, după muncă, a urmat masa: am făcut mici şi cartofi prăjiţi. Ce-i mai trebuie unui om ca să fie fericit? Când are familie, când are prietenii lângă el, când face parte din ceva important, are totul!
Când spun B, pot pune acolo ori Boc ori Băsescu! Nu contează. Alta era ideea. Mă gândesc la marele scriitor Ioanid care arăta că nu e numai Iuda vinovat.
Şi noi ne căutăm un Iuda pe care să dăm vina. De toate relele care se întâmplă. C-o fi Băse, c-o fi Boc, nu contează: să aibă grădină să-i pot arunca mâţa moartă!
Zilele astea au fost destul de pline de… autocercetare. Mă gândeam la… criză! Şi nu numai. Am câteva prietene care lucrează la un Centru de consiliere prolife. M-am dus să le iau un interviu pentru Ziarul Gloria Pro Deo. Am mai scris despre avort şi efectele lui în câteva rânduri, pe bloguri sau prin alte părţi. Sunt lucruri cu care avem de-a face mereu în munca de consiliere creştină. Dar acum alte gânduri îmi bântuie mintea: să fie B (sau orice alt X, Y, Z) vinovat? Şi mi-am răspuns singură: nu. Staţi, nu daţi cu pietre înainte să mă explic.
Populaţia României a scăzut cu 1.400.000 din 1990 până în 2002. Zic unii. De ce? Unii zic că este consecinţa legalizării avortului (citat dintr-un articol despre legalizarea avortului: printre primele masuri luate de către CPUN după Revoluţia din decembrie 1989 a fost Decretul din 26 decembrie (al patrulea), care abroga Decretele 770/1966 si 441/1985 şi articolele 185-188 din Codul Penal privind avortul. Prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989, avortul este permis în primele 3 luni de sarcină, urmând a fi efectuat numai în unităţi spitaliceşti cu dotare şi cu personal ATI. Avortul este permis şi după trei luni de sarcină, dacă apare starea de necesitate sau dacă unul dintre părinţi suferă de o boală gravă care se transmite ereditar sau care poate duce la malformaţii congenitale grave). Alţii zic că vinovatul este emigrarea masivă. Cert este că nu mergem înainte.
Fiică-mea m-a întrebat azi de ce e viaţa atât de grea în România? Şi m-a pus mai mult pe gânduri. Puse cap la cap, toate informaţiile m-au dus spre trecut. Când am făcut eu şcoala generală am fost 7 clase de a I-a. La soră-mea, un an după mine, a fost 12. Până la litera L. Acum, abia de se adună, trase de păr, două clase pe şcoală.
Cu şase ani în urmă am participat la o pregătire pentru un centru antiavort. Ni se spunea că, statistic, în 7 ani populaţia va scădea atât de mult încât 70 la sută dintre profesori îşi vor pierde locurile de muncă pentru că nu vor mai avea pe cine să înveţe. Iată că se confirmă. Din toate datele, populaţia îmbătrânită a ţării nu face faţă la criza în care ne lăfăim. Când spun asta să nu se înţeleagă că am ceva împotriva pensionarilor, populaţia e îmbătrânită pentru că numărul pensionarilor depăşeşte numărul persoanelor active profesional.
N-am pretenţia că fac analize financiare, sociale sau de altă natură. Constat doar fapte. Azi avem atâţia pensionari şi aşa puţini angajaţi că nu mai are cine plăti pensiile. În câţiva ani va fi şi mai rău. Din 1990 încoace am omorât prin avort 17 milioane de copii (o parte din cifre declarate, o parte deduse, asta pentru că nici avorturile din clinici şi spitale nu mai sunt numărate) aşa că viitorul nostru, ca popor, este sub un maaare semn de întrebare. Facem doar câte un copil că-i viaţa scumpă. Sau nu-l facem nici pe acela. Ucidem copiii nenăscuţi pentru că ni s-a spus că nu-i copil până nu vine pe lume. Credem că avem libertatea morală de a face ce vrem cu viaţa noastră, cu trupul nostru, după bunul nostru plac, pentru că femeia a descoperit feminismul…. care îi spune că nu mai are nici un motiv să fie feminină pentru că e egală cu bărbatul, care îi spune că are dreptul să facă ce vrea ea, că e singura stăpână pe viaţa ei. De aceea se pune pe acelaşi plan cu el încercând să-i fure tot ce are: de la meserii la sporturi, căutând să-i fie egală. Asta e împotriva firii, împotriva naturii, dar noi aşa vrem pentru că cineva a luptat acum 100 de ani pentru dreptul de a fi egale….
Am legalizat avortul în numele libertăţii de a alege. În numele libertăţilor individuale… împotriva drepturilor unui copil care nu se poate apăra singur. Şi ne-am ucis ţara, viitorul, dreptul la pensie. Iar acum, după 20 de ani, venim şi-l blamăm din toţi rărunchii pe Băsescu, că are şuviţa nu ştiu cum sau pe Boc că are înălţătoare la tocuri. Dar, cine în locul lor ar fi putut inversa consecinţele devastatoare ale deciziilor noastre greşite, ca naţiune, luate acum 20 de ani în deplină cunoştinţă de cauză?
Ei sunt oameni. Poate nici măcar nu reuşesc să vadă problemele în ansamblu, cum nu pot nici eu, că şi eu sunt doar un om!
Să fie Iuda vinovat? Sau, cum ne stă nouă în caracter, mereu căutăm vinovatul la alţii?
Habar nu am dacă se mai poate face ceva. Uneori este prea târziu. Deja profesorii sunt concediaţi şi şcolile se închid. Deja cei mai vrednici medici şi cei mai buni profesionişti din toate domeniile îşi caută pe dincolo răsplată pentru inteligenţa şi munca lor. Noi cu ce rămânem?
Din nou un articol ticsit de semne de întrebare şi fără nici un răspuns, aşa cum sunt de obicei articolele mele. Ai fi zis că de la o vârstă afli mai multe răspunsuri. Mie mi se tot adună întrebări. Dar nu cu iz de „de ce, Doamne, mi se-ntâmplă numai mie” ci cu iz de amărăciune. Aşa, la modul general… naţional. La modul de „ce-am fost şi ce-am ajuns!”
Citeam de curând despre un domn care spunea despre România că este o ţară frumoasă şi plină de resurse. Păcat că duce lipsă de oameni harnici! Asta era atunci când el ne analiza. Acum e ceva de genul: duce lipsă de oameni, pur şi simplu!
Săracu’ Iuda! Ce bine că există el ca să avem pe cine da vina! Asta, ca să nu ne uităm în ograda noastră şi să nu fim nevoiţi să recunoaştem că, dacă e genocid naţional, aşa cum îi place presei să titreze mare şi pompos, atunci e pentru că am pus fiecare din noi umărul la asta.
Vorba lui Văcărescu:
„Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Şi-a patriei cinstire.”
Măcar el avea ce să lase în urmă. Dar noi? După noi, potopul!
După săptămâna de tabără cu tinerii şi adolescenţii la Vărmaga câteva zile am spălat şi am tot curăţat păianjenii de prin colţuri şi, pentru că n-am fost deloc mulţumită de rezultat, sâmbătă mi-am intins pe covor în sufragerie toate aţele, petecele şi seminţele rămase din tabără şi iată ce a rezultat:
Mda! Şi pentru că pe data de 9 fiica mea (de la Creioane Colorate ) a împlinit 12 ani şi era plecată în tabără, i-am făcut un tort pe când s-a întors. Iată-l:
A fost bun.
Deci, cine n-are de lucru, îşi face!
Aşa şi eu! :)
Iar n-am mai scris de muuultă vreme…. Iar n-am găsit nimic special de comentat! Poţi spune „cum nu?” – când lumea vuieşte de subiectul sinuciderii Mădălinei…. atât de important!
Să nu înţelegeţi cumva că încerc să minimalizez aşa o dramă! Numai că fiecare dintre noi trăim propriile noastre drame şi ni se par cele mai grozave drame din lume! Fiecare, care am depăşit 40 sau 50 de ani trăim un sentiment de neîmplinire sau nemulţumire la un moment dat şi ne încearcă gânduri negre. Dar de aici până la a ne premedita sinuciderea e drum lung. Desigur, depresia este o boală pe cât de trecută cu vederea, pe atât de gravă. Cum să iei în serios proasta dispoziţie a cuiva? Cum să-ţi dai seama că viaţa ei/lui este în joc când zâmbetul pe care-l afişează este aproape acelaşi? Dacă specialiştii nu ştiu cum să trateze problema asta, cum am putea noi, muritorii de rând, să-i facem faţă?
Am vrut să intru pe Goagăl să caut ceva influenţe astronomice ca explicaţie logică a numărului mare de sinucideri din ultima vreme. Dar, 1- nu sunt genul care crede în stele şi 2 – nu am găsit timp. Oricum, ceva grav se întâmplă pentru că este vizibil rezultatul. Nu voi da vina nici pe criză, nici pe astre. Însă problema este serioasă, e ca o pandemie. Iar vin eu să întreb ce este de făcut. Şi tot eu răspund: fiecare dă socoteală de el însuşi.
Şi eu am trecut cu greu de pragul de 40 de ani. M-au încercat sentimente negative cu carul! Chiar dacă nu eram vedetă care-şi căuta drumul printre siliconate. M-am văzut ca o persoană neimportantă. Nesemnificativă. Fără rost pe lume. Plină de complexe, cearcăne şi celulită. Ştearsă şi diformă. Nu este aşa, dar aşa m-am văzut eu. După ce o vreme eram sigură de locul meu pe lume, acum cerşeam zilnic, fără cuvinte, încurajare. Că sunt şi eu bună la ceva. Că merit să fac umbră pământului. Că ceea ce am este muuult mai preţios şi mai important ca ceea ce-mi lipseşte. Ştiu ce simte cineva care nu mai vrea să trăiască. Am avut şi eu episoadele mele şi „tentativele” mele. Şi nu e uşor să te învingi pe tine însuţi. Poate este prima dată când vorbesc despre asta. Face cât 10 psihologi, să recunoşti propria problemă.
Eu mi-am găsit supapa în scris. În relaţia cu prietenele mele. În citit. În relaxarea din faţa televizorului. Dar, mai ales în credinţă. Deşi, în perioade din astea, numai la Dumnezeu nu îţi vine să te gândeşti. Te vezi atât de mic şi de nevrednic, de neputincios şi inutil încânt, numai dacă ai experimentat dragostea lui Dumnezeu poţi depăşi momentul. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu ca pe Stăpânul neîndurător care pedepseşte, eşti pierdut. Ţi se pare că El este primul care îţi vrea capul pe tavă!
Aşa că, de data asta, n-am să caut nod în papura sinucigaşilor. N-am să caut, ca şi cei de la televiziuni reprobabile, explicaţii ştiinţifice sau oculte la ceea ce se întâmplă. Ce am înţeles eu foarte clar este că facem parte cu toţii dintr-un tot care merge într-o anumită direcţie, cu un scop. Nu sunt adepta predestinării, însă cred că fiecare trebuie să ne aflăm atât locul cât şi rostul. Pentru a ne descoperi valoarea personală. Fără asta, suntem ca o frunză în vânt. Deşi părem o îngrămădire de celule şi substanţe chimice, totuşi existăm ca fiinţe raţionale. Conştiinţa de sine este ceea ce ne defineşte ca oameni. Altfel, am fi tot în regnul animal! Diferenţa este că animalele nu simt nevoia să-şi curme existenţa, căutând metodele cele mai sigure. Trebuie că cineva care alege acest drum este fooooaaaarte sătul de ceea ce simte. Mai mult decât de ceea ce trăieşte. După părerea şi experienţa mea personală, trecem cel mai greu peste ceea ce simţim. Dacă nu învăţăm să canalizăm corect partea de emoţii negative, neapărat ne paşte acest pericol, ca şi cum ne-am îmbolnăvi de virusul morţii. Ajungem să ni se pară o rezolvare încetarea vieţii, a simţirii. E mai greu să trăim decât să sistăm totul.
Până la urmă, cine poate ştii ce este moartea? N-avem un răspuns absolut, ci doar mii de variaţiuni pe aceeaşi temă. Fiecare o vedem prim prisma educaţiei, inteligenţei, culturii personale. De aceea dau eu mereu vina pe lipsa educaţiei în legătură cu toate problemele sociale. Deşi, nici asta nu e o explicaţie. Şi cei educaţi au probleme.
Până la urmă, în afara învârtitului în jurul propriei cozi, n-am rezolvat nimic nici acum! Am înmulţit numărul întrebărilor cu care începusem. Răspunsurile? Altă dată. Când le voi afla. Din surse sigure! Da, aici era necesar un cap galben. Cu orice expresie.
O experienţă cu totul nouă. Emoţii cât pentru un an sau mai mult. Oamenii minunaţi, dar despre care habar n-ai că există. Tineri dedicaţi, minunaţi, excepţionali, cu suflet în care încape lumea întreagă. Astea sunt câteva cuvinte sărace care abia pot forma o vagă idee despre ce înseamnă tabăra din 9 până în 16 mai, la Vărmaga, judeţul Hunedoara. Acest loc de vis „Casa Harului”, este condus de doi oameni minunaţi, Beni şi Mia Medrea. Încă o dovadă a faptului că reuşesc numai oamenii care au planuri mari. Dacă îţi faci multe planuri, o parte din ele se vor împlini, dacă nu-ţi faci nici un fel de planuri, nu vei face nimic toată viaţa. Nu ştiu unde am auzit cuvintele astea, dar ele au prins viaţă în acea săptămână memorabilă, petrecută cu familia mea şi oamenii aceia minunaţi pe care i-am cunoscut acolo. Dar s-o iau de la început.
Am cunoscut de curând o domnişoară extrem de simpatică, din Canada de loc, Carolyn, care ne-a invitat în această tabără pentru persoane cu autism. Am acceptat pentru că era ceva nou pentru noi, reprezenta o provocare. Ştiam vag despre persoanele cu autism că sunt închise în ele însele, că nu pot comunica aproape de loc cu exteriorul, cu mediul, că nu înţeleg de ce ar trebuie să facă asta, însă unii sunt extrem de inteligenţi, reuşind să numere şi să înmulţească din minte cifre cu şase numere sau mai mult, toate aceste informaţii le culesesem din filme gen Rainman. Cum întotdeauna socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, aşa a fost şi în acest caz. Toată pregătirea dinaintea taberei nu a putut nici pe departe să ne dea o idee cât de cât reală despre ceea ce înseamnă autismul. Despre lupta continuă pe care o duc părinţii acestor copii cu educarea lor, cu ei înşişi, câtă răbdare şi putere de sacrificiu dovedesc, încât nouă, părinţii copiilor tipici ne e ruşine de toate nemulţumirile noastre.
Acum, după alte două săptămâni, amintirile pălesc şi mai tare, însă gândul nostru, împreună cu o bucăţică din suflet, ne-au rămas cumva acolo.
Auzisem despre cazul mediatizat al gemenelor din Bucureşti şi am găsit pe internet articolul scris de mama lor, din care am scos un fragment aici:
„ Împreună cu familia mea ne-am gândit mult dacă să facem un site sau nu… să facem totul public… să cerem ajutor şi sprijin direct…. Mândrie, ruşine?! Aş vrea să vă spun că mi-am schimbat percepţia… cred că societatea în care trăim este mai autistă decât toţi aceşti copii la un loc, care până la urmă sunt nişte suflete mult mai sensibile decât lasă să se vadă… Copii care fac mult mai multe eforturi de a se adapta unei aşa zise vieţi «normale» decât noi. Şi cine defineşte «normalitatea»? Depinde numai de noi, ca indivizi, să schimbăm ceva… Şi am fost foarte surprinsă să văd că m-au ajutat oameni de la care nu aşteptam nimic, iar informaţiile cu care m-au ajutat, oamenii cu care am fost pusă în legătură, toate, toate au conlucrat la rezultatul pe care îl avem în prezent cu fetiţele noastre. Am fost foarte norocoşi din acest punct de vedere, toate informaţiile s-au pus cap la cap, ne-am mobilizat foarte repede, astfel încât, la vreo trei săptămâni de la aflarea diagnosticului, găsisem deja, clar cu ajutor, tutori pentru terapia comportamentală, un tratament adecvat, doctori pe care ne putem baza. Şi puţină speranţă pentru viitor.”
La cuvintele ei este de prisos orice aş adăuga eu, pentru că nu poţi înţelege aşa ceva până când nu eşti acolo, în mijlocul problemelor. Mi-au plăcut cuvintele ei „cred că societatea în care trăim este mai autistă decât toţi aceşti copii la un loc” pentru că are foarte multă dreptate. Percepţia noastră despre copiii cu autism este că sunt nişte roboţei fără simţire, însă noi am putut vedea şi auzi felul în care reuşesc ei să spargă zidul cu care i-a încurajat dereglarea neurologică de care suferă şi au pătruns la noi zâmbetele lor, îmbrăţişările lor, râsul lor.
Cel mai mare dintre copii a fost Alex din Făgăraş. Tatăl lui, Gabi, este un model pentru orice părinte din lume. Deşi a suferit cu câţiva ani în urmă un accident în urma căruia nu-şi mai foloseşte decât o mână, îşi ajută copilul să se orienteze în lumea aceasta vitregă cu atâta răbdare şi dedicare încât nouă, mie şi soţului meu, încă nu ne-a fost dat să vedem. În prima zi când a venit a alergat într-una cu tatăl lui după el pentru că voia să cerceteze totul, să ştie unde se află şi cine suntem noi. Apoi, în fiecare zi, la fiecare program, a stat cuminte şi liniştit şi a ascultat atent învăţând totul încât ne-a şocat pe toţi când l-am auzit reproducând cântecele care i-au plăcut mai mult. În ultima zi de tabără Alex a cântat singur. Una din melodiile care îi plăcuseră. Şi acum îmi vin lacrimi în ochi când îmi amintesc ce am simţit. Sensibilitatea cu care cânta, pasiunea pe care o punea… ne-a dat gata pe toţi. Mame, terapeute, lideri, toţi plângeam. Mi s-a pus un nod în gât şi n-am mai putut scoate un sunet. Fiica mea cea mică era la mine în braţe şi când a văzut că nu mai cânt, s-a întors spre mine şi m-a întrebat: „mami, de ce plângi?” Fata mea cântă foarte frumos, are vocea unui mic înger. I se părea ciudat să plâng atunci când aud pe cineva cântând, pentru că ea cântă în mod natural tot timpul. Ea i-a tratat pe toţi în mod natural, firesc, cum ar fi tratat orice copil de la ea din clasă. La început am avut certuri nesfârşite cu ea pentru că plângea şi se supăra rău când îi spuneam cum să trateze copiii şi să lase după ei în anumite situaţii pentru că ea nu vedea nimic neobişnuit la ei. Mai ales la cei care vorbesc şi se poartă la fel cu cei din clasa ei (ca gemenii, sau Rareş).
Lupta lui Gabi şi a soţiei lui a fost titanică. Singuri au căutat informaţii despre această afecţiune şi s-au luptat până când fiul lor a învăţat să cânte singur la chitară şi orgă, iar acum deja se descurcă singur în multe alte lucruri care nouă, celorlalţi, ni se pare firesc să le facem încă de la un an şi jumătate, doi: să mergem la baie, să ducem o lingură la gură, să stăm la masă când mâncăm, etc.
Rareş are blog. O să găsiţi adresa mai jos. Când stăteam cu părinţii şi terapeuţii la programul în care ne împărtăşeau experienţele lor, mama lui Rareş m-a surprins cu un comentariu. Dar n-o să încep cu asta. Ci cu efectul pe care l-a avut această doamnă asupra mea. Când a venit nici n-am ştiut că ea este mama copilului, pentru că era însoţită de trei din cele 4 terapeute ale lui Rareş. Şi, pentru că toate sunt tinere şi frumoase, n-am înţeles la început care era mama. La prima întâlnire cu părinţii mi-am dat seama că ea e când s-a prezentat. E o femeie micuţă şi frumoasă, veselă, destinsă, degajată… nu ştiu cum să o mai descriu. Deşi am fost chemaţi acolo pentru părinţi, pentru cazul în care ar avea nevoie să plângă pe umărul cuiva (le-am şi spus asta doamnelor şi ele s-au amuzat pe seama noastră), ce am văzut la aceşti domni şi doamne ne-a făcut să ne fie ruşine de felul îngust în care percepem lumea. Mama lui Rareş este şi ea un exemplu. Nu pot descrie forţa cu care această doamnă micuţă şi, aparent fragilă, trece prin viaţă. Are o energie care pune pe roate totul, are ceva din puterea leoaicei atunci când vine vorba despre fiul ei şi numai despre el vine vorba pentru că Maria nu are altă prioritate în viaţă. Povestind despre experienţa ei cu Rareş a spus într-una din şedinţe: „Mă uit seara la el, când doarme. Mie mi se pare un copil perfect. Este perfect pentru mine.” Şi glasul îi era gâtuit de emoţie. Atunci din nou mi-au dat lacrimile, mie, care mă consider o persoană care nu se emoţionează uşor. Cu greu mi-am stăpânit lacrimile în acea săptămână în mai multe rânduri. Dar, de data asta, când mama lui Rareş se declara atât de mândră de fiul ei perfect, mi-a fost ruşine. De toate dăţile când mi-am criticat copiii sau nu i-am lăudat destul. De fiecare dată când au venit cu 9 şi le-am zis: „puteai mai bine!” Zâmbetul continuu al lui Rareş, bucuria cu care trăieşte fiecare secundă, felul lui ştrengăresc de a fi m-au dat gata. Şi m-au învăţat că viaţa trebuie trăită cu intensitate. Că fiecare clipă în care-mi plâng de milă este o clipă pierdută. Că fiecare zi în care nu-mi încurajez şi nu-mi apăr suficient copiii este un minus pentru mine şi pentru ele. Că fiecare zâmbet al copilului meu perfect este ca o rază de soare într-o zi ploioasă.
Pentru noi, părinţii care se înfurie atunci când copilul vine cu genunchii juliţi sau îşi face dezordine în cameră este de neimaginat prin ce trece un părinte cu un copil care are autism şi care luptă câte un an sau doi să-şi facă copilul să înţeleagă de ce trebuie să ducă lingura la gură când mănâncă sau de ce trebuie să meargă la baie pentru nevoile fiziologice.
Sunt atât de multe lucruri pe care le-am învăţat de la părinţii aceştia minunaţi, de la puterea de sacrificiu nelimitată şi punerea deoparte a întregii vieţi personale pentru a-şi vedea copilul recuperat şi integrat în societate până la răbdarea cu care luptă să înveţe luni de zile copilul un cuvânt, o noţiune pe care ceilalţi par să o aibă din naştere….. nu sunt cuvinte care să descrie ceea ce experimentează şi trăiesc ei zi de zi.
Multă vreme, dezamăgită de direcţia în care merge „democraţia” noastră (fără să am vreo pretenţie sau intenţie să intru în discuţii politice) am numit ţara noastră o ţară de manelişti şi plină de mediocritate. Dar comentariul mamei gemenelor din Constanţa este mult mai pertinent: „cred că societatea în care trăim este mai autistă decât toţi aceşti copii la un loc, care până la urmă sunt nişte suflete mult mai sensibile decât lasă să se vadă… Copii care fac mult mai multe eforturi de a se adapta unei aşa zise vieţi «normale» decât noi. Şi cine defineşte «normalitatea»?”
Ce mai poţi adăuga la toate astea? Oricum, a rămas de vorbit despre Toni de la Deva, despre Maria de la Iaşi…. Au fost acolo 7 copii. Dar în alt articol. Deocamdată vă las cu aceste prime gânduri sperând că am reuşit să transmit o fărâmă din emoţia pe care am trăit-o în săptămâna 9-16 mai alături de cei mai minunaţi oameni pe care i-am cunoscut vreodată.
Câteva linkuri despre autism şi Rareş le găsiţi mai jos. Informaţi-vă, pentru că cei mai mulţi dintre noi habar nu avem ce comori se ascund în oamenii care trăiesc ceea ce noi am numi tragedie. Iar ei se bucură de fiecare sunet, fiecare culoare, fiecare cuvânt, fiecare realizare a copiilor lor şi sunt mult mai bogaţi sufleteşte decât noi, cei veşnic nemulţumiţi. Am ataşat şi câteva poze din tabără ca să asociaţi numele unui chip. Va urma partea a doua despre Maria şi Toni.
„Obsesia” a fost una din cărţile de căpătâi a tinereţii mele. Autorul vorbeşte despre „expansiunea personalităţii umane”, despre modalitatea de a-ţi extinde personalitatea dăruind. „Dacă vei încerca proiectarea personalităţii dumitale, acordând ajutoare cuiva, va trebuie să te aştepţi la o mulţime de insuccese, dezamăgiri şi silă. Vei avea tot felul de nemulţumiri, după ce vei constata c-ai cheltuit bani şi ţi-ai pierdut timpul cu câte un individ despre care vei afla mai târziu c-a fost un netrebnic şi un ipocrit. Vei fi înşelat, vei fi şantajat de nenumărate ori. Vei întâlni oameni atât de lipsiţi de recunoştinţă, încât te vei revolta. Dar din când în când s-ar putea să dai peste un caz care te va răsplăti pentru toate nemulţumirile precedente.”
Fiecare trecere a cuiva prin viaţa mea a lăsat urme adânci. Dar ştii ce? Am să iau din fiecare ce a fost bun. N-am să las bucăţi din mine să fie purtate spre nicăieri. Cine spune că fiecare relaţie rupe o bucată din noi şi ne lasă mai săraci, are dreptate. Dar eu aleg să nu fie aşa. Eu voi lua înapoi ce mi s-a furat şi am să devin din nou întreagă.
„De o vreme încoace, bunicule, m-am gândit îndelung la problema sufletului. Am rămas mirat de faptul că majoritatea descrierilor pe care le citim despre suflet, nu fac altceva decât să ne determine să perseverăm într-o înspăimântătoare greşeală. Autorii acestor dizertaţii te întreabă: „Ce faci cu, pentru sau în interesul sufletului tău”, cu aceeaşi indiferenţă ca şi când te-ar întreba: „Când ai de gând să duci maşina asta hodorogită la un garaj?” Eu nu sunt în stare să spun „sufletul meu”, ca şi cum aş spune „pălăria mea”, „barca mea”, „ficatul meu”… Eu însumi sunt suflet! Am un trup. Trupul acesta se uzează şi în ziua când nu-l voi mai putea repara, îl voi lepăda între hodoroage, dar asta nu înseamnă că mă voi arunca şi pe mine…. Eu sunt legat de o „Personalitate Majoră”, ca şi raza luminii de soare… Prin urmare nu voi pierde forţa de care dispun, înainte de a şi-o pierde şi ea pe a ei….”
Ce mai poţi spune după asemenea gânduri? Aud mereu spunându-se că avem mâner doar pe interiorul uşii inimii noastre… şi că depinde numai de noi dacă deschidem sau rămânem zăvorâţi.
Toate emisiunile sau filmele despre ucigaşi în serie spun că fiecare a ajuns aşa din cauza experienţelor negative din viaţă, a suferinţei şi abuzului. Care este butonul care, apăsat la timp, face din oamenii abuzaţi oameni de calitate, care lasă în urmă realizări mari? Pentru că sunt atât de puţini oameni care să nu fi fost marcaţi în copilărie de ceva rău….
Ce ne costă să deschidem uşa şi ce ne costă să o lăsăm închisă? Alegem să stăm în turnul nostru de fildeş singuri sau alegem să dăm mai departe ce ştim şi ce putem? Experienţa vieţii m-a învăţat că atunci când te cocoţi singur pe munte nimeni nu mai poate ajunge la tine şi rămâi singur. Asta ţi-ai dorit? Fiecare tânjim după aprobare, fiecare tânjim după afectivitate, fiecare îşi vrea rezervorul emoţional plin. Dar cu ce dacă alegem să rămânem singuri? Interacţiunea înseamnă hrană, viaţă, putere. Este adevărat că a fi deschis înseamnă a fi vulnerabil, dar, aşa cum spunea autorul „Obsesiei” (Lloyd C. Douglas): „din când în când s-ar putea să dai peste un caz care te va răsplăti pentru toate nemulţumirile precedente.”
Nu sunt oameni mai patetici decât cei care-şi plâng de milă. Şi eu nu vreau să mă număr printre ei. Nici măcar atunci când nu reuşesc să-mi adun laolaltă gândurile. Filmul lui Will Smith „Şapte suflete (Seven pounds)” mi-a spus mult. Şi „Dă mai departe (Pay it forward)” de asemenea.
Oare chiar nu mai avem ce dărui? Un zâmbet, o încurajare, o floare… o îmbrăţişare! N-ar fi timpul să scoatem capul din nisip şi să dăruim? Lumea ar fi cu mult mai bună. Dar ea este aşa cum o facem fiecare dintre noi. Este suma a ceea ce dăruim noi. Atâta timp cât nu facem nimic, să nu avem aşteptări. Şi să nu ne mirăm dacă trăim într-o lume de manelişti. Dacă noi nu dăm, dau ei. Nu cred nici o clipă că putem numai atât. Unde ne-am pierdut curajul?
Nu ştiu de ce par să revin la viaţă în fiecare primăvară doar odată cu primele raze de soare… Parcă până atunci hibernez… de fapt mai aproape de ceea ce simt ar fi cuvântul vegetez… Mă simt ca o plantă uscată, fără vlagă, istovită, abandonată. Şi apoi ies primele raze de soare şi încep să-mi dispară cutele de pe frunte. De o bună bucată de vreme mă bântuie durerile facerii…unui gând. Am văzut un film oarecare din care am reţinut doar o expresie: „Învăţătoarea mi-a spus că lumea e un canal şi că suntem în iad. Dar eu continui să cred că viaţa este frumoasă şi oamenii sunt în esenţă buni. Dacă nu mă integrez, prefer să trec prin viaţă ca un retardat decât să accept realitatea urâtă a celorlalţi.”
De la aceste cuvinte a prins contur embrionul din mintea mea. Realitatea urâtă a celorlalţi…
Totul în jurul meu pare clasificare, statistică, fiecare spune că punctul lui de vedere este… sau este… Parcă nimic nu mai e corect sau greşit, după o ordine clară. Acum fiecare are dreptate şi toţi au dreptate. Într-o lume atât de tolerantă este greu să găseşti un echilibru pentru propriile-ţi gânduri.
Până gândul îşi adună laolaltă celulele necesare pentru a deveni un organism viu, travaliul poate deveni epuizant. Şi, uite-aşa te trezeşti cu o criză biliară… Că fierea se adună. Şi când dă pe dinafară, să te ţii… Că „revărsarea” nu mai ţine cont de cauze! Te tot abţii, cât poţi, dar n-ai încotro, până la urmă gândul atinge cele „9 luni” necesare şi erupe! Acum trebuie să-mi spun părerea despre lumea în care trăiesc! Numai că există o problemă: nu mi-a cerut nimeni părerea. Şi aşa mă trezesc cu palma… Cum spune un minunat prieten:
„La început ai răbdarea să încerci să înţelegi de ce eşti pălmuit în văzul tuturor. Apoi te obişnuieşti. Îţi iei porţia de pălmi şi ripostezi ambiguu. Mai mult de ochii celorlalţi, decât că ţi-ar păsa. Chiar dacă nu înţelegi (încă) de ce ţi-o iei, ai putut băga de seamă că toţi trebuie să se supună umilinţei ăsteia. Nu-ţi mai pasă. De vreme ce toţi se aşează în rând şi-şi primesc părechea de pălmi peste obrajii îngroşaţi de slănina nesimţitei suficienţe, nici nu mai poate fi vorba de umilinţă. Mai degrabă aveţi de a face cu un obicei destul de frecvent, cu o cutumă, cu o lege nescrisă şi întocmai respectată. Momentul face parte din programul social al mediului în care viermuieşti. Te trezeşti, mănânci, mergi la serviciu, te întorci acasă, socializezi o ţâră pe internet şi, între două dintre aceste îndeletniciri, hop şi părechea de pălmi. Vine negreşit şi-ţi aduce aminte că iar te-ai masturbat (deşi te învârţi între treizeci şi cincizeci de anişori), că iar ai spus prostii cu aerul că ştii ce vorbeşti, că iar te-ai lăsat pradă cărnurilor tale, că iar te-ai prefăcut că eşti inteligent... Părechea de pălmi aparţine unei entităţi care nu trebuie să ţină seama de orgoliul nimănui.”
Şi atunci ce-i de făcut? Aduni totul în tine până societatea îşi va căpăta necesara şi obligatoria educaţie, cei 7 ani de-acasă? Rişti să treacă viaţa pe lângă tine aşteptând ca să-i pese cuiva de ceea ce ai tu de spus.
Chiar dacă învăţătoarea mi-a spus că lumea e un canal şi suntem în iad, eu tot aleg să caut trandafirii printre spini! Mă puteţi condamna? Nu, nu sunt o idealistă cu capul între nori, nu, nu sper să fac lumea mai bună pentru copiii mei, doar mă rog ca ei să poată suporta suficienţa şi mediocritatea măcar la fel de bine ca mine, fără a se complace în ele… Am încetat războiul lui Don Quijote! Nu mă mai lupt cu morile de vânt! Şi iată-mă trecând prin viaţă ca un retardat! Iată-mă spunându-mi părerea necerută de nimeni: lumea nu-i un canal şi nu suntem în iad. Fiecare îşi poate alege iadul sau raiul în care să trăiască.
Dincolo de statistici, dincolo de clasificări sau catalogări, viaţa ESTE! Eu am ales: după categoriile lor, aleg să trec prin viaţă ca un retardat! Sau ca o legumă. Nu înseamnă că sunt aşa dacă aşa zic ei! Refuz clasificarea lor! Eu sunt aici şi asta nu-i o întâmplare. Voi continua să-mi strig părerea până voi răguşi… sau până mă va auzi cineva. Şi atunci îmi voi fi împlinit rostul: ce am avut de zis, s-a auzit.
Se pare că încă gândul meu nu şi-a strâns toate celulele… prea-i neclar. Dar, cine are urechi de auzit, aude! Sau, poate le-a strâns însă mai trebuie lăsate la dospit. Numai că eu ştiu povestea asta cu dospitul: că, cică, iei făina şi adaugi sarea şi apa şi apoi drojdia. Abia acum începe munca: frământatul propriu-zis. Pe când să zici c-ai terminat, abia de-l laşi la crescut. Pe urmă coptul. Iar apoi, în loc să te bucuri de aroma pâinii proaspete, te arunci s-o devorezi că ţi-e prea foame, încât, pe lângă că nu-i mai simţi aroma, te mai şi arzi şi-ţi cade greu la stomac!
Mda! Cam asta-i tot: lumea nu-i un canal şi nu suntem în iad!
O primăvară minunată tuturor!Fie ca această revenire a vieţii şi căldurii să readucă în inimile voastre viaţa şi căldura. Dup-atâta frig şi ceaţă... era cazul să scoatem nasul de sub zăpadă şi să ne întoarcem la viaţă şi la ale noastre, destul am hibernat!
O lume fără modele…. Am auzit ideea asta cu câţiva ani în urmă, când vizionam o casetă video a lui James Dobson. El spunea că tinerii sunt debusolaţi pentru că lumea e cu susu-n jos din lipsă de oameni care să fie modele! Teoria lui despre război şi apoi mişcarea feministă mi-a părut plauzibilă, dar, probabil, e mai mult decât atât. Cert e că, din lipsă de modele demne de urmat, tindem să punem totul în cutiile noastre înguste… să etichetăm, să categorisim, să punem limite şi standarde.
Ca să supravieţuiesc, îmi „pregătesc” cutia în care îmi e bine şi comod şi orice nu se încadrează dau afară… sau mai bine zis nu primesc înăuntru, tai şi ajustez, dacă mi se permite, după ideea patului lui Procust.
De aceea m-am simţit foarte mustrată când am urmărit un film excepţional de câteva minute, pe care o să încerc să-l pun aici şi dacă nu merge, vizionaţi-l la The light of darkness.
Acest subiect este atât de vast… încât nu poate fi dezbătut într-un articolaş de blog, dar mi-ar prinde bine şi părerile voastre.
La mulţi ani! A început un nou an. Mulţumesc tuturor care treceţi pe aici, deşi nu prea înţeleg pentru ce treceţi, pentru că scriu atât de rar şi de puţin. Mulţumesc noilor mei cititori, Cella şi Iulian Gavriluta, căruia îi datorez acest articol, pentru că m-a provocat cu ultimul său articol. M-am gândit: "chiar aşa puţin "productivă" sunt încât mă plictisesc chiar şi pe mine, hai să mai scriu ceva...." şi apucându-mă de treabă am scris şi am scris.... dar apoi am vrut să adaug răvaşele de mai jos aşa că am reuşit să şterg tot articolul şi nu l-am mai putut recupera! So, mă mulţumesc cu atât! Nu mai am chef să o iau de la capăt! La început de an, ca fiecare, caut să-mi fac planuri. Doar că nu-mi găsesc schiţele! Glumesc... nici măcar schiţe n-am! Zice bine domnul Gavriluţă: "moduri diferite de a privi acelaşi lucru... suntem legaţi prin fire invizibile unul de celălalt, dincolo de ce se vede, de aceea sacrul şi profanul trebuiesc reconciliate, spărgând crusta subţire de ignoranţă şi neştiinţă." Ca să vă edificaţi, citiţi blogul lui, articolul Sacrul şi profanul, dihotomia minţii.
Pare să nu aibă legătură o frază cu alta... şi aşa este! Nu caut să fiu enigmatică... sau criptică, ci pus şi simplu sunt fără cap şi coadă, ca de obicei! (Cap galben care râde) Aşa că vă las cu câteva texte de răvaşe pe care le-am tradus de pe site-uri englezeşti-americane pentru că ceea ce găseam pe la noi erau folosite şi depăşite (adică le-am tot folosit) şi le puteţi şi voi folosi cu orice ocazie să mai descreţiţi frunţi şi să mai dezgheţaţi atmosfera.
Cea mai mare avere a ta este numărul mare de prieteni pe care îi ai. Fii pregătit pentru minunatele oportunităţi care te aşteaptă. Abilitatea ta de a purta greutăţile te va duce departe. Am împlini lucruri mari dacă nu am crede că sunt imposibile. „Nu pot” niciodată nu împlineşte nimic; „Voi încerca” face minuni. … Începe prin a face ce e necesar, apoi ce e posibil şi dintr-o dată vei realiza imposibilul. Ca să realizezi lucruri mari, trebuie nu numai să acţionezi ci să şi visezi, nu numai să planifici ci să şi crezi. Ceea ce un om împărtăşeşte cu drag, păstrează. Ceea ce păstrează cu egoism, pierde. Întotdeauna când deschidem gura, oamenii privesc în mintea noastră. Rolul liderului este să producă mai mulţi lideri nu mai mulţi admiratori. Dacă vrei curcubeul, trebuie să accepţi să stai în ploaie. Fericirea apare în viaţa ta când începe să-ţi pese de alţii. Secretul mersului înainte este în primul pas. Succesele tale trecute vor fi umbrite de succesele tale viitoare. Toate vremurile grele au rămas în urma ta. Mari aventuri îi aşteaptă pe cei dispuşi să accepte schimbarea. Un lucru înţelept este să fii pregătit pentru a fi luat pe nepregătite. Încă este timp pentru a începe un drum nou. O călătorie de mii de mile începe cu un singur pas. Cel care râde de el însuşi nu va rămâne niciodată fără motive de râs. Pe cât e punga de goală pe atât e inima de plină. Natura, timpul şi răbdarea sunt trei dintre cei mai buni doctori. Nu confunda tentaţia cu oportunitatea. Concluzia este pur şi simplu locul în care te afli când ai obosit să gândeşti. Cel care aruncă cu noroi pierde teren. Un cinic este întotdeauna un optimist frustrat. Un fanatic este unul care nu-şi poate schimba gândirea şi nu vrea să schimbe subiectul. Lumea poate fi scoica ta, dar asta nu înseamnă că vei produce perle.
