marți, 17 noiembrie 2009

Cum poţi să....

La mine chestia asta du-te-vino e ciclică. Stau pe tuşă cu lunile, apoi aş reveni dar nu ştiu de unde să încep. Şi mai trece un timp. Ce ştiu este că mi-e tare dor de voi toţi. Aşa că am dat o raită, să văd ce-aţi mai făcut. Unii nu mai sunt pe aici. Alţii sunt pe baricade şi mă bucur tare. M-am amuzat de vaca lui Răsvan, de indecizia lui Lia, tot voi înşivă aţi rămas şi în lumea mea zguduită din ultima vreme, oaza voastră mi-a dat din nou siguranţă. Gândurile mele haotice nu vor să se aşeze deocamdată în ordine, aşa că mă mulţumesc să vă salut şi să vă asigur că sunt tot pe aici şi trec pe la voi chiar dacă tac. Uneori (mai tot timpul) mi se pare că n-am nimic de spus sau, cel puţin, nimic ce ar putea răsturna lumea cu susu-n jos şi atunci tac. Piticul nostru a început şcoala, cea mare este deja a cincea, iar nepoţica a făcut un an, dar am trecut peste toate fără să le împărtăşesc cu voi. Mi-am imaginat că dacă mă voi angaja, o să-mi ajut familia în vremea asta de criză, dar n-a fost aşa. Între nevoile financiare şi familie, după două luni grele şi frustrante am ales familia. Mi-e mai bine să fiu aici, cu ei, să ştiu pas cu pas ce se întâmplă şi ce au nevoie decât să stau plecată până seara şi să suport grandomania unora care-şi zic patroni numai pentru că au avut odată bani şi inspiraţia ce să facă cu ei. Deşi, dacă sunt cu totul sinceră, trebuie să recunosc că am dat peste oameni faini. Doar programul nelimitat cu muncă pe schimburi, cu ore suplimentare vineri şi sâmbătă, cu efortul acela care te seacă de viaţă, cu nivelul atât de … nu mai spun cum… al colegilor, al oamenilor cu care intram în contact… Am văzut oameni care cred sincer că munca pe brânci le aduce o oarecare satisfacţie. Vorbesc de muncă pe brânci la propriu, în fabrică unde se muncesc între 9 şi 12 ore într-un ritm inuman încât atunci când ajungi acasă nu poţi decât să te trânteşti în pat pentru că te dor toate celulele corpului… mă gândesc la cele 9 ore de la 9 la 6 zilnic în care nu-ţi stau picioarele în loc nici cât să mănânci şi pe deasupra frigul îţi pătrunde-n oase încât atunci când intri în casă, copleşit de frig şi oboseală te trage patul a somn şi nu mai eşti în stare nici să ţii ochii deschişi cât să vezi un serial de jumătate de oră. Şi atunci cum să nu fie românul îndobitocit? Cum să-şi facă românul o educaţie? M-am gândit mult la toate astea în ultima vreme, dar nu m-am adunat suficient cât să le scriu…. De când am acces la net mă tot plâng de nivelul de educaţie al românilor dar acum ŞTIU că n-au de ales. Pleci dimineaţa şi vii noaptea pentru un salariu care nu-ţi ajunge nici cât să supravieţuieşti, sau dacă-ţi ajunge, nu mai ai timp să te bucuri de nimic sau nici nu mai ştii cum s-o faci. Pentru că lucrurile s-au schimbat muuuult. Am văzut deunăzi un interviu mai vechi de-l lui Dinică la Garantat sută la sută în care vorbea de vremurile în care oamenii se adunau împreună de drag. Când aveau despre ce vorbi, când oamenii de valoare abia aşteptau să dea mai departe comorile lor de cultură, educaţie, experienţă de viaţă. Acum ştiu că este uşor să judeci oamenii când nu ştii ce se întâmplă în viaţa lor… dar când am trecut prin lunile astea în care n-am ştiut şi n-am putut să mai fac nimic pentru că nu mai era timp, mi-am dat seama că în viaţă nu poţi fi şi în car şi în căruţă. Iar alegerea este grea. Eu sunt o persoană destul de comodă şi probabil nu ştiu să mă organizez suficient de bine încât să le pot face toate. Ce mai pot face când ajung acasă la 6? Când găsesc toată casa-ntoarsă de nu ştiu de care treabă să mă apuc întâi?! Când sunt prea obosită ca să gândesc… Nu ştiu… eu n-am găsit încă soluţia. Cum poţi jongla între carieră şi familie? Cum poţi spera să-ţi crească bine şi curat copiii pe care-i vezi o oră pe zi? Cum poate sta-n picioare o căsnicie căreia-i acorzi 3-4 ore pe săptămână? Cum rezişti tu, ca om, fără să ai comunicare reală cu familia, cu prietenii şi totul ajunge să se reducă la câteva telefoane şi să nu-ţi mai rămână decât puţin timp, cât să dormi? Am rostit des anul acesta cuvântul îndobitocire… dar au fost două luni în care l-am trăit. Deocamdată îmi trag sufletul şi mă odihnesc. Şi mă gândesc: cât de bine-i acasă, chiar dacă ar fi să trăiesc cu coji de cartofi şi cotoare de varză…. (nu vă speriaţi, e o expresie a soacrei mele care a trecut prin aşa ceva, iar altă expresie de a ei este: mănânci luni, marţi şi duminică…. ). Cea mai mare dilemă a mea este cum să jonglez cu toate astea? Dacă mă voia mama jongler, mă dădea la circ… numai că viaţa este un circ mai mare decât Circul Mare Bucureşti! Se pare c-am trăit degeaba! Recitind textul ca să nu scap greşeli, la concluzia asta ajung! Nu degeaba-degeaba, că am unele care rămân în urma mea, ci degeaba că n-am înţeles nimic din viaţă! Voi înţelegeţi ceva?

Şi dacă tot am rămas în urmă cu noutăţile, vă alătur fetele mele, că ele sunt viaţa mea.



7 comentarii:

claudiunitisor spunea...

Sal, felicitari pentru articol.
Vreau sa iti zic ca de astazi pot fi citit aici:

http://claudiunitisor.wordpress.com

O zi buna.

Liliana Mihordea - Corbu spunea...

Elena draga, Dumnezeu sa-ti fie calauza si Speranta vieti in orice vreme si El sa te binecuvinteze pe tine si cei dragi ai tai! Multumesc la randu-mi pentru ca, ai ramas aceeasi Elena simpla, prietenoasa si credincioasa Domnului. Sa ai parte de multe bucurii!

elena spunea...

Claudiu, multumesc pentru adresa, erai in lista mea la Bloguri crestine. Asata e noua?

elena spunea...

Lia, multumesc. Esti o scumpa, ca intotdeauna... :)

Rodica Botan spunea...

Bine ai "revenit" elena...

Povestind despre viata ta din ultimele luni, am recunoscut viata clasica a emigrantului. Peste toate alea insa mai adauga uneori lipsa comunicarii, a limbii, si a familiei si a prietenilor uneori.

Cred ca trebuie sa ocolim in viata excesele. Ele vor exista intotdeauna...

Iti doresc un timp bun de odihna ...9mi-am spus si mie acelasi lucru ca si eu am obiceiul sa duc lucrurile la extrema si sa uit ca nu sint un robot...mai ales cind incep sa-mi pierd piesele pe drum...)

Daniel spunea...

bine te-am regasit :)
prin ce ai trecut tu in acele doua (parca) luni trec si eu de vreo 6. Unde lucrez eu nu e chiar atat de rau- adica lucram doar 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana (uneori nici nu prea lucram pentru ca e o fabrica "tanara"), dar indobitocirea e prezenta. Din cauza ca de cele mai multe ori nu pot sa-mi tin gura si sa rabd am avut si mici conflicte cu un sef- ma deranja ca-mi vorbeste urat, de sus oarecum, cand prostia lui e evidenta pentru toata lumea, si se stie ca a primit postul doar pentru ca are "pile". Consider ca e foarte gresit ca un om incapabil pentru un post de conducere sa-l obtina prin relatii. In primul rand are fabrica de pierdut, pentru ca muncitorii lucreaza mai "putin" cand sunt stresati, dar nu ai cui sa-i spui asta, sau daca ai nu esti luat in seama.
Inainte sa incep lucrul (cand inca mai aveam mici economii de la vechiul loc de munca) aveam idei si timpul ca sa mi le astern pe hartie. Acum nici nu-mi mai permit sa gandesc- daca as faceo la capacitate maxima nu as rezista.
E foarte trista situatia in care am ajuns...
zile frumoase iti doresc :)

elena spunea...

imi pare rau, Daniel dar ma bucur ca mai aud cate ceva de la tine. sper sa ai sarbatori fericite, pentru ca spiritul sarbatorilor il avem in noi insine, nu ar trebuie sa ne pese de circumstante. aici, jos, nu va fi mult mai bine niciodata....

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails