Balenă sau sirenă?

Am primit pe mail zilele astea un mesaj care m-a amuzat din cale-afară. "Balenă sau sirenă?" La început n-am ştiut despre ce e vorba, dar citind m-am distrat copios, pentru că are tare multă dreptate în tot ce spune. Iată-l:

Acum câteva zile, într-un oraş din Franţa, pe un afiş cu o tânără spectaculoasă la intrarea într-o sala de gimnastică, scria:
"În vara aceasta ce vrei să fii: sirenă sau balenă?"

Se spune că o femeie tânără, ale cărei caracteristici fizice nu contează, a răspuns la întrebarea de publicitate în aceşti termeni:

"Dragă domnilor:
Balenele sunt mereu înconjurate de prieteni (delfinii, leii de mare, oamenii curioşi). Acestea au o viaţa sexuală foarte activă, rămân gravide şi au balenuţe micuţe drăgălaşe, pe care le alăptează.
Se distrează de minune cu delfinii, umplându-si burta cu creveţi. Se joaca şi înoată, cutreieră mările, cunoscând astfel de locuri minunate ca Patagonia, marea Barens sau recifii de corali din Polinezia.
Balenele cântă foarte bine şi chiar înregistrează CD-uri. Sunt impresionante şi, practic, nu au nici un duşman care să le vâneze, în afară de om. Ele sunt iubite, apărate şi admirate de toata lumea.
Sirenele nu există. Şi dacă ar exista, ar sta la coadă la cabinetele de psihoterapie, deoarece acestea ar avea o problemă serioasă de personalitate: "femeie sau peşte?".
Nu au viaţă sexuală, pentru că-i omoară pe bărbaţii care se apropie de ele, şi pe lângă acest aspect, pe unde şi cum ar putea? Deci, din aceasta cauză, nu au copii. Ele sunt frumoase, adevărat, dar singure şi triste. Oricum, cine ar vrea sa apropie de o tipă care miroase ca un peşte?
Pentru mine este clar, doresc să fiu o balenă!
PS: În vremurile astea, în care toată mass-media ne baga în cap ideea că doar femeile slabe sunt frumoase, eu prefer să mă delectez cu o îngheţată împreună cu copii mei, cu o cina bună cu un bărbat care mă face să vibrez sau cu o cafea şi prăjiturele împreună cu prietenele mele.
Cu timpul câştigăm în greutate, pentru că acumulăm multe cunoştinţe şi informaţii şi când nu mai au loc în cap sunt distribuite în restul corpului. Aşa că nu suntem grase, suntem teribil de culte. De astăzi, când o să mă uit la fundul meu în oglindă, o să mă gândesc: "Dumnezeule, ce inteligentă sunt .... "

Obsedate de aspectul nostru, bombardate de media care ne toarnă în cap pe orice cale că 90-60-90 este idealul, obligându-ne să ne comparăm cu nişte schelete ambulante pe jumătate moarte de inaniţie, care-şi zic fotomodele, ne complexăm, ne ascundem, uitând că suntem reprezentantele frumuseţii şi creativităţii lui Dumnezeu (spre deosebire de bărbaţi, care au forţa şi autoritatea). Să nu mă acuzaţi că gândesc ca-n Evul Mediu, dar îmi ştiu locul în viaţă şi îl accept, fără să-mi doresc să fiu altceva decât ceea ce sunt. Mă mulţumesc să las bărbaţilor greul deciziilor, munca grea care solicită muşchi şi eu să mă ocup de ceea ce ştiu mai bine: să-mi fac casa un cămin cald şi primitor, să-mi educ copiii şi să mă bucur de tot ce-mi oferă viaţa.
Cum e mai bine? Să ne chinuim cu diete care nu ne ajută să fim mai iubite şi mai respectate dar ajung să facă din noi nişte acrituri crispate, sau să fim noi însene şi să considerăm că frumuseţea vine din interior, din dragoste, sacrificiu şi bunătatea de care dăm dovadă atunci când stăm cu mâna pe fruntea înfierbântată a copilului nostru răcit.
Haideţi, doamnelor, să ne dorim să fim frumoase fără a fi anorexice sau bulimice!

Iată ceva nou!

Dar nu ce mi-aş fi dorit eu. Gripă! Mă gândeam că mă plictisesc....
Cum spunea Rodica.... "şi nu te zdruncina prea tare că nu se întâmplă nimic... ba mai bine bucură-te... că peste tot se aud numai veşti proaste aşa că ...tu eşti bine."
Cât mă ţin balamalele, stau la calculator, că am amorţit în pat de miercuri, strănutând şi tuşind, ca să văd ce mai faceţi voi.
Fata mea de 10 ani are un prieten care o tot necăjeşte, iar ieri, ca să-l ierte, i-a dat un trandafir. Pe care ea mi l-a adus mie, ca să mă simt mai bine. Iată-l:

Sunt bune vremuri ca astea... când toţi profită de vremea de afară ca să se plimbe, ca să iasă în natură, iar eu stau singură gândindu-mă la ce nu vreau să mă gândesc. Dar, cum sunt optimistă, spun şi eu ca Murphy: "Zâmbeşte, mâine va fi mai rău...!"
Ooops! Nu asta am vrut să spun! Unde sunt capetele galbene când ai nevoie de ele?
Până la urmă, toate-s vechi şi nouă toate! Sau sunt zece? Că de la febră m-am dilit şi nu mai ştiu!
Cred că de fapt voiam să spun că e bine că nu e... porcină! După aviară şi aia a vacii nebune, s-au cam amestecat rasele şi nu mai poţi ştii ce dobândeşti în ziua de azi!
Pe data viitoare, când voi fi mai limpede la cap, vă salută o gri(pată)!

Nimic nou...

Toate-s vechi şi nouă toate! Parcă în ultima vreme stă timpu-n loc. Trăiesc în locul în care nu se întâmplă nimic. sunt nedreaptă: se întâmplă, dar nu sunt eu acolo să aflu… trece o zi după alta fără nimic spectaculos. Sunt eu de vină că nu mai simt nimic? Sau sunt bune şi perioadele astea de relax la ceva? Cine poate şti? Aşa că nu e nimic nou pe frontul de vest! La radio cântă: aştept să se întâmple ceva nou în viaţa mea… nu-mi vine să cred că tocmai acum am dat drumul la radio….

Aştept să se întâmple ceva… nici măcar nu ştiu ce. Unii spun că perioadele astea sunt bune ca să acumulezi energie pentru câte rele vor veni… dar eu nu sunt negativistă. Şi nu văd răul ca pe o catastrofă: dacă e să se întâmple, se întâmplă! Ce pot face eu? Din fiecare rău putem învăţa o lecţie. Depinde cu ce atitudine trecem prin toate. Dacă vedem fiacre şut în fund ca pe un pas înainte avem toate şansele să avansăm. Altfel stăm pe loc şi amorţim. Ca mine acum. Măcar un lucru am învăţat de la viaţă: să nu mă preocupe soarta altora când eu n-am nimic de făcut. Nu e de folos nimănui să mă uit în curtea altuia. Şi nici să-mi fac planuri pe care nu le voi împlini niciodată. Viaţa îmi spune de o vreme: time out! Aşa că mă bucur de pauza asta fiind pe aici, cu voi. Mă bucur de fiecare din rândurile voastre, pentru că pe mine m-a părăsit inspiraţia de o vreme. Şi n-a mai venit acasă de o vreme destul de lungă. Ce să fac? Aşa sunt eu. Spuneau şi profesorii la şcoală că sunt brânză bună în burduf de câine şi că lucrez în salturi. Nici măcar vreun film excepţional n-am văzut de o vreme. De la Powder. Caut scop şi sens în toate şi nu găsesc în nimic.

Spre surprinderea mea, nu sunt singură în tăcerea mea. Dau o căutare pe net că nu mai ştiam exact cum era povestea aia cu locul în care nu se întâmplă nimic şi găsesc o grămadă de pagini… bloguri… etc. Deci nici în a face nimic nu sunt mai bună ca toţi. Nici în asta nu sunt originală… Ca în bancul acela: „Ce faci dragă azi? Nimic. Păi, parcă asta ai făcut şi ieri! Da, dar n-am terminat!”

Aşa că ataşez una din ultimele poze cu piticul nostru pentru că ea ne mai umple existenţa cu câte ceva nou în fiecare zi.