marți, 22 decembrie 2009

Sărbătorile vin.....


Cea mai frumoasă perioadă a anului! Pentru mine.
Serbările copilaşilor, costume din epoci biblice, felicitări idilice cu căsuţe înzăpezite şi luminiţe la ferestre, mirosul de pădure adus de brad în case, aromele de cozonaci şi sărmăluţe, toate mă duc cu gândul la Cel care a venit, de bunăvoia, acum 2000 de ani pentru scoate lumea din robia păcatului.
Bucurie, colinde, zâmbete pe feţele tuturor, daruri şi dragoste, asta înseamnă pentru mine sărbătoarea Crăciunului.
Un an greu, de lupte mari, de lipsuri şi mai mari, vine parcă acum să-şi ceară scuze şi să ne dea zăpadă pentru sanie, bucuria unui Crăciun alb, vis împlinit al tuturor copiilor şi nu numai a lor. După toate farsele acestui an, după toate jocurile politice la care am asistat neputincioşi, parcă simt aşa, o descătuşare... parcă-mi vine să respir liber şi să spun: ce-a fost mai greu, a trecut. Să dea Dumnezeu.
Tuturor celor care mi-aţi trecut pragul în acest an şi nu prea înţeleg cum se face pentru că am stat mult timp deoparte.... tuturor vă urez un An nou muuuuult mai bun şi mai îmbelşugat, mai plin de pace în suflete, în inimi, în familii şi în buzunare. Şi să aveţi căldură-n case de aceste sărbători minunate în care parcă legătura cu Dumnezeu se înoieşte în fiecare an. Bilanţul să vă fie pozitiv şi planurile pentru anul care vine mari. Pentru că, ştiţi cum se spune: cine nu-şi face planuri nu împlineşte nimic, cine-şi face planuri, chiar dacă nu le împlineşte toate, merge înainte. Vă doresc să mergeţi înainte şi umblarea voastră să vă fie curată şi biruitoare.
La mulţi ani, Lia, Quasi, Daniel, Andreea D, Fratele, VerSdinCer, Claudiu N, Florentina, Sorina, Mărguţa, Beth, Evelina, Rodica, Claudia, Diana, Vindecătoru, Călătorru, Ciprian, Valentina, Stargates.... iar cei pe care i-am omis, trageţi-mă de urechi să vă trec! :)

vineri, 20 noiembrie 2009

Criza din... noi înşine...


Criză, cuvânt de ordine în zilele noastre…. Dicţionarul defineşte criza ca o manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Iar eu o simt ca pe o haină prea strâmtă. Care, cu cât respir, cu atât se strânge mai tare în jurul meu.
În asemenea vremuri când „tună şi fulgeră” în afară, am tendinţa să mă întorc spre mine. Dar şi acolo dau tot de criză. Aţi mai auzit de criză de identitate la patrujde ani…. ? :)
Am auzit ieri în autobuz o conversaţie între doi bărbaţi în vârstă:
- Câţi ani ai?
- 78.
- Ooooo, eşti mai mare ca mine cu 2 ani! Când era tânăr şi auzeam că cineva a trecut de 50 de ani, îmi ziceam: „Ce bătrân e!” Da’ acum, un om la 50 de ani mi se pare un tinerel!
Aşa şi eu. La 20 de ani mă uitam la adulţii din jurul meu şi îmi păreau serioşi, aşezaţi şi maturi. Dar eu parcă n-am fost aşa niciodată. Mintea mea încă hoinăreşte pe coclauri neştiute de nimeni, încă mă bântuie întrebări existenţiale, încă stau cu ochii-n tavan când mă trezesc dimineaţa.
Cum aud mereu în jurul meu cuvântul criză, mă simt hărţuită. M-am săturat: ce are asta de-a face cu mine? Parcă sunt o picătură într-un ocean în furtună. Simt cum mă poartă valul în sus şi-n jos dar rămân tot eu. Nu mă rup, nu mă divizez, rămân tot eu, simt doar forţa furtunii cum mă poartă.
Pentru mine 2009 a fost un an greu. Un an de tăceri adânci. Un an de lipsuri mari. Un an de frământări extreme. M-am simţit tot anul ca la un sfârşit de ceva şi la un început de altceva, fără să pot defini nici una din stările astea. Mă simt fără putere ca atunci când am nevoie de vitamine, dar mi-e prea lene să mă ridic din pat şi să iau.
Fiecare sfârşit de an îmi readuce speranţa. Am ocazia să trag linie şi să adun. Şi să sper că anul care vine va fi mai bun. Şi aşa va fi…
Am trăit un an de incertitudini. Trăiesc pentru a fi de folos altora. Şi e frustrant când ţi se spune: am nevoie de ajutorul tău, ca pe urmă să vezi că de fapt nimic din ce oferi nu este aprobat, nici apreciat. O spun la modul cel mai general, pentru că ştiu că mulţi vă recunoaşteţi în postura asta ingrată.
Îmi vine să-mi las baltă toate interesele (ca-n Primăvara lui Topârceanu)! Cam la asta mă gândesc acum. Cât timp şi energie să mai investesc în ceva ce s-a dovedit de multe ori a fi o imensă pierdere de vreme? Vorba ceea: decât să muncesc degeaba, mai bine stau degeaba.
N-am cum să nu văd în jurul meu câtă nevoie au oamenii de unele lucruri… şi când te oferi să-i ajuţi, dezinteresat, te trezeşti că te refuză. Şi n-ai de ales decât să baţi în retragere. Dragoste cu sila nu se poate face, pentru că asta se numeşte viol… Am constata că oamenii nu mai ştiu să primească. Poate pentru că nici ei nu sunt conştienţi de ceea ce vor, poate pentru că se tem să nu le ceri ceva în schimb! Şi atunci de ce se mai plâng? Suntem un neam de plângăcioşi… care nu fac nimic decât să stea pe la porţi cerşind. Care mai nou nu se mai roagă să moară capra vecinului, ci să moară vecinul ca să-i ia capra!
Când ai trecut cândva prin aceleaşi lucruri prin care trec acum alţii, rezonezi fără să vrei cu ei şi vrei să le întinzi o mână de ajutor, dar te trezeşti cu uşa trântită-n nas. Şi te întrebi ce rost mai are.
Ca să încerc să înţeleg şi eu: criza din afară ne modelează înlăuntrul sau criza din noi înşine se răsfrânge în afară, dând naştere efectului de domino pe care-l vedem cu toţii în jurul nostru?


marți, 17 noiembrie 2009

Cum poţi să....

La mine chestia asta du-te-vino e ciclică. Stau pe tuşă cu lunile, apoi aş reveni dar nu ştiu de unde să încep. Şi mai trece un timp. Ce ştiu este că mi-e tare dor de voi toţi. Aşa că am dat o raită, să văd ce-aţi mai făcut. Unii nu mai sunt pe aici. Alţii sunt pe baricade şi mă bucur tare. M-am amuzat de vaca lui Răsvan, de indecizia lui Lia, tot voi înşivă aţi rămas şi în lumea mea zguduită din ultima vreme, oaza voastră mi-a dat din nou siguranţă. Gândurile mele haotice nu vor să se aşeze deocamdată în ordine, aşa că mă mulţumesc să vă salut şi să vă asigur că sunt tot pe aici şi trec pe la voi chiar dacă tac. Uneori (mai tot timpul) mi se pare că n-am nimic de spus sau, cel puţin, nimic ce ar putea răsturna lumea cu susu-n jos şi atunci tac. Piticul nostru a început şcoala, cea mare este deja a cincea, iar nepoţica a făcut un an, dar am trecut peste toate fără să le împărtăşesc cu voi. Mi-am imaginat că dacă mă voi angaja, o să-mi ajut familia în vremea asta de criză, dar n-a fost aşa. Între nevoile financiare şi familie, după două luni grele şi frustrante am ales familia. Mi-e mai bine să fiu aici, cu ei, să ştiu pas cu pas ce se întâmplă şi ce au nevoie decât să stau plecată până seara şi să suport grandomania unora care-şi zic patroni numai pentru că au avut odată bani şi inspiraţia ce să facă cu ei. Deşi, dacă sunt cu totul sinceră, trebuie să recunosc că am dat peste oameni faini. Doar programul nelimitat cu muncă pe schimburi, cu ore suplimentare vineri şi sâmbătă, cu efortul acela care te seacă de viaţă, cu nivelul atât de … nu mai spun cum… al colegilor, al oamenilor cu care intram în contact… Am văzut oameni care cred sincer că munca pe brânci le aduce o oarecare satisfacţie. Vorbesc de muncă pe brânci la propriu, în fabrică unde se muncesc între 9 şi 12 ore într-un ritm inuman încât atunci când ajungi acasă nu poţi decât să te trânteşti în pat pentru că te dor toate celulele corpului… mă gândesc la cele 9 ore de la 9 la 6 zilnic în care nu-ţi stau picioarele în loc nici cât să mănânci şi pe deasupra frigul îţi pătrunde-n oase încât atunci când intri în casă, copleşit de frig şi oboseală te trage patul a somn şi nu mai eşti în stare nici să ţii ochii deschişi cât să vezi un serial de jumătate de oră. Şi atunci cum să nu fie românul îndobitocit? Cum să-şi facă românul o educaţie? M-am gândit mult la toate astea în ultima vreme, dar nu m-am adunat suficient cât să le scriu…. De când am acces la net mă tot plâng de nivelul de educaţie al românilor dar acum ŞTIU că n-au de ales. Pleci dimineaţa şi vii noaptea pentru un salariu care nu-ţi ajunge nici cât să supravieţuieşti, sau dacă-ţi ajunge, nu mai ai timp să te bucuri de nimic sau nici nu mai ştii cum s-o faci. Pentru că lucrurile s-au schimbat muuuult. Am văzut deunăzi un interviu mai vechi de-l lui Dinică la Garantat sută la sută în care vorbea de vremurile în care oamenii se adunau împreună de drag. Când aveau despre ce vorbi, când oamenii de valoare abia aşteptau să dea mai departe comorile lor de cultură, educaţie, experienţă de viaţă. Acum ştiu că este uşor să judeci oamenii când nu ştii ce se întâmplă în viaţa lor… dar când am trecut prin lunile astea în care n-am ştiut şi n-am putut să mai fac nimic pentru că nu mai era timp, mi-am dat seama că în viaţă nu poţi fi şi în car şi în căruţă. Iar alegerea este grea. Eu sunt o persoană destul de comodă şi probabil nu ştiu să mă organizez suficient de bine încât să le pot face toate. Ce mai pot face când ajung acasă la 6? Când găsesc toată casa-ntoarsă de nu ştiu de care treabă să mă apuc întâi?! Când sunt prea obosită ca să gândesc… Nu ştiu… eu n-am găsit încă soluţia. Cum poţi jongla între carieră şi familie? Cum poţi spera să-ţi crească bine şi curat copiii pe care-i vezi o oră pe zi? Cum poate sta-n picioare o căsnicie căreia-i acorzi 3-4 ore pe săptămână? Cum rezişti tu, ca om, fără să ai comunicare reală cu familia, cu prietenii şi totul ajunge să se reducă la câteva telefoane şi să nu-ţi mai rămână decât puţin timp, cât să dormi? Am rostit des anul acesta cuvântul îndobitocire… dar au fost două luni în care l-am trăit. Deocamdată îmi trag sufletul şi mă odihnesc. Şi mă gândesc: cât de bine-i acasă, chiar dacă ar fi să trăiesc cu coji de cartofi şi cotoare de varză…. (nu vă speriaţi, e o expresie a soacrei mele care a trecut prin aşa ceva, iar altă expresie de a ei este: mănânci luni, marţi şi duminică…. ). Cea mai mare dilemă a mea este cum să jonglez cu toate astea? Dacă mă voia mama jongler, mă dădea la circ… numai că viaţa este un circ mai mare decât Circul Mare Bucureşti! Se pare c-am trăit degeaba! Recitind textul ca să nu scap greşeli, la concluzia asta ajung! Nu degeaba-degeaba, că am unele care rămân în urma mea, ci degeaba că n-am înţeles nimic din viaţă! Voi înţelegeţi ceva?

Şi dacă tot am rămas în urmă cu noutăţile, vă alătur fetele mele, că ele sunt viaţa mea.



video

vineri, 28 august 2009

Culese de la voi

Am întâlnit pe aici oameni de o reală valoare, deşi nu ştiu dacă asta este cea mai potrivită exprimare. Avem tendinţa să folosim „ticuri verbale”, stereotipuri care, credem noi, exprimă exact ceea ce vrem să spunem, dar de obicei efectul e exact contrar. Părem oameni cu limbă de lemn, produse ale celor 50 de ani de „libertate”. Mă uit la un serial pe Hallmark „Atingerea îngerilor” şi chiar acum, gândindu-mă la voi, Lia, Răsvan, Dan, Quasi, Călătorru îmi vin în minte aceste cuvinte. Atingerea voastră virtuală face să vibreze ceva în mine de fiecare dată când am binecuvântarea de a citi câte ceva din scrierile voastre. Eu sunt tare inconstantă în ce scriu aici pentru că am tendinţa să mă implic cu totul în ceea ce fac şi am avut o perioadă care m-a făcut să fiu pe aici doar vizitator.
Mereu trag de mine şi mă cert că iar n-am postat nimic de două luni… dar apoi tot eu mă conving că asta nu e muncă de ocnă sau de galere, fac ce pot, când pot, dacă vreau. Dar uneori, când găsesc câte un articol care îmi spune ceva, care reprezintă o provocare pentru mine, când citesc câte o carte sau văd un film bun, tare aş vrea să le împărtăşesc cu voi toţi, dar încă pentru mine spaţiul acesta a rămas sacru: nu pun aici chiar tot ce-mi trece prin minte, deşi am făcut şi asta câteodată, pentru că era pauza prea mare, ci vreau să dau ce am mai bun în mine… şi în minte. Nu ştiu dacă vouă vi se întâmplă, poate că nu, dar eu mereu mă trezesc fără cuvinte. Deşi gândesc şi simt în cuvinte mai tot timpul uneori, când aş vrea să exprim ceva mult de tot, mă trezesc că mi-e limba legată. Habar n-am de ce şi atunci vă invidiez pe voi, cei care lăsaţi să curgă cuvintele cu atâta uşurinţă iar oamenii se simt cu voi, acolo unde sunteţi şi de unde povestiţi. Zilele astea m-am trezit în faţa unui răspuns neaşteptat. Andreea întreba ce facem când ne simţim singuri. Şi mi-am dat seama că nu mai ştiu ce înseamnă starea asta, sau sentiment, ce-o fi. Am ştiut cândva ce înseamnă să-ţi auzi doar propria voce cât e ziua de lungă, dar e aşa de mult de atunci încât am nevoie de binoclu să văd până acolo!
Singurul lucru care îmi provoacă oarecare nelinişte este monotonia. Dar atunci intru pe aici şi citesc fărâme din sufletele voastre. Şi mă îmbogăţesc. Mă îmbogăţiţi. Îmi plac oamenii sinceri, care nu se ascund după formule, după stereotipuri, ci spun ce gândesc. Şi modul în care-şi toarnă sufletul mă înfioară de fiecare dată. Dan, pe care-l cunosc înaintea internetului, a scris zilele astea câteva lucruri care mi-au dat de gândit.
„Unele amintiri trebuie păstrate cu grijă, aşezate frumos ca să nu se sfărâme; trebuie îndepărtate murdăriile de prin preajma lor, aşa cum te fereşti să te aşezi pe o bancă murdară când porţi pantaloni de culoare deschisă.
Te uiţi
Priveşti
Vezi lucrurile.
Le vezi fără să te uiţi şi fără să le priveşti.
Le vezi pentru că sunt.
Le ignori pentru că nu sunt pentru tine.
………………
Apoi te uiţi.
Feţe, paşi, priviri, zâmbete sau opusul zâmbetelor, câini loviţi de maşini şi descompunându-se la marginea drumului, gazele de eşapament care te îneacă şi irită, tipa deşucheat îmbrăcată care-ţi fură privirea, bătrâna care-şi târăşte paşii şi amintirile pe un drum care nu duce nicăieri.
Cauţi oameni, anumiţi oameni care s-au desprins din masa de anonimi şi ţi-au păşit în suflet. Şi te rogi să nu te înşeli şi apoi te întrebi unde şi de ce ai greşit?”
Constatări de viaţă, despre viaţă. Pline de realismul zilelor pe care le străbatem. Pline de aroma florilor văratice şi a duhorilor animalelor în descompunere care zac pe lângă noi... bine că descompunerea sufletului nu miroase! Sau miroase?!
Lia posta zilele astea ceva despre relaţia de prietenie între un bărbat şi o femeie, ambii căsătoriţi. Şi aşa, când îţi vezi gândurile expuse şi rostite de alţii, cum poţi să te mai simţi singur?!
Răsvan a postat o serie numită „Cronici mondene” şi citindu-le, nu încetez să mă minunez de profunzimea lui, de felul adânc şi uşor ironic cu care pătrunde esenţa lucrurilor şi îmi readuce mereu zâmbetul.
Citesc de ceva vreme şi nu mai reuşesc să termin o carte de Larry Crabb, „Presiunea a dispărut”. Am găsit ecouri ale cărţii pe pagina lui Răsvan şi a Liei, în moduri diferite. Acum 11 ani, aflată la început de drum în creştinism, am avut o mulţime de frământări, de întrebări fără răspunsuri, pentru că Dumnezeu nu e un automat în care bagi o monedă şi cade răspunsul, ci trebuie să ne învăţăm propriile lecţii. Autorul vorbeşte aici despre două căi: Calea Veche, cea care ne îndeamnă cu insistenţă să „stoarcem” tot ce putem din relaţia cu Dumnezeu, în sensul că El e Tatăl şi TREBUIE să ne dea ce poftim pentru că este un Tată bun şi cealaltă este Calea Nouă, calea care are ca principal şi unic obiectiv prezenţa lui Dumnezeu Însuşi şi asta este suficient. O numeşte Cale Nouă nu pentru că el ar fi descoperit-o, ci pentru că e nouă pentru el. După o viaţă în care a încercat să fie sfânt pentru a merita binecuvântările lui Dumnezeu a înţeles că singură, prezenţa lui Dumnezeu este cea care ne împlineşte. Am să redau câteva frânturi din blogul lui Răsvan:
„Frivolitatea, senzualitatea vaporoasă sunt alungate din comunitate.
Tinerii, mai ales adolescenţii, chiar dacă au fost îndelung duşi la biserică, par să aibă, uneori, un aer de amoralitate, fără consecinţă imediată. Adolescenţa, fiind o vârstă a visării romantice prin excelenţă, este şocată de agresivitatea privirilor scrutătoare, încărcate de reproş, pe care adulţii, saturaţi de ranchiună sau de drame ale existenţei proprii, le aruncă către ei.
Maturii întrevăd tragedii potenţiale, suferinţe şi decepţii fără leac, care pot marca viaţa unei fete cu un decolteu mai neglijent sau o fustă ce pare să arate, şi nu să ascundă, înmugurirea frumuseţii şi a feminităţii sale.
Comitete ad-hoc sunt mereu gata să se alcătuiască şi să judece ce este permis şi ce nu, ce se cade şi ce nu se cade. Sunt elocvente când te fac să crezi că, dacă Adam nu ar fi avut grijă de ea, Eva ar fi umblat cu tivul rochiţei sale de vară, din frunze fine, descusut exact acolo unde nu ar fi trebuit.
Tinerii suferă de poezie, cu metafora şi simbolismul ei, cerşindu-se din priviri, în timp ce o doamnă soră de sub vraful de ani al istoriei, conceptualizează orice strângere de mână, surprinsă la colţul bisericii ei, distrugând farmecul, uneori desuet, al fanteziei dragostei dintâi.
Imaginarul unor bărbaţi, religios funcţionali, este de Ev Mediu timpuriu, în care femeia este un simplu vânat potenţial; nu iubită, ci poftită. Se sperie cumplit, anticipând catastrofe care le pot atinge familia sau biserica, proiectând tragedii de pe ecranul mânjit al epocii în care trăim, în spaţiul imediat. Ne zăvorâm, fie în misoginism, fie în mănăstirile noastre cu libertate programată.
Trăirile capătă accente de un burlesc total în exprimare, de cele mai multe ori nesancţionate, aprobate tacit, încurajate chiar.
În spatele epistolelor pauline se pot ţese teologii, care nu vor accepta niciodată, drept posibilă, „domesticirea” imaginaţiei agresive masculine.
Ce scandal ar ieşi dacă un pastor ar spune că o femeie nu este numai soţie, mamă, soră sau fiică, ci uneori femeie, din gura şi din pupila căreia, Dante a luat, la vremea lui, ”toată electricitatea mistică a sărutului care salută”, cum spunea Y Gasset cândva.
Pecetea noastră masculină, despre ceea ce trebuie să fie femeia creştină, o poate masculiniza iremediabil pe aceasta.
Soţiilor, mamelor, surorilor sau fiicelor creştine li se ofilesc feminitatea şi farmecul, în umbra geloziei absurde a bărbaţilor, stâlpi de adunare, care n-ar fi scris în veci o „Carte a Cântărilor”, sau a bigotelor ce poartă în sine matricea unui ideal de masculinitate, pe care nu l-au împlinit în spaţiul iubirilor trecute, metabolizându-l, în schimb, în chiorâşul blândei bârfe de parcurs spre cer.”
Încercaţi să vedeţi cât de clar descrie realitatea bisericilor noastre. În spatele zâmbetului pe care mi l-a provocat citind rândurile astea, a rămas un gust amar, al creştinismului pe care-l trăim azi. Poate când voi reuşi să-mi adun gândurile, o să scriu pe celalalt blog mai multe despre părerea mea cu privire la problemele astea.
Ca să nu o mai lungesc, dragii mei, vă mulţumesc din nou şi din nou pentru tot ce-mi oferiţi.

joi, 20 august 2009

Savarine

Dacă tot nu am mai postat nimic de două luni, mă gândeam să vă arăt ce-am mai "produs".

Cam atât....

Dar umblând prin fişierul cu poze am descoperit nişte scrisori vechi, am să văd dacă le pot posta ca să vă amuzaţi şi voi puţin:


În cazul în care nu se văd bine scrisorile, vi le scriu, dar nu mai corectez diacriticele, le redau cum le-am luat de pe net:

Draga sotule,

Iti scriu aceasta scrisoare deoarece vreau sa te parasesc pentru totdeauna. Am fost o sotie buna pentru tine (cred eu), timp de 7 ani si nu am nimic sa imi reprosez.
Ultimele doua saptamani au fost iadul pe pamant. Seful tau m-a sunat sa imi spuna ca ti-ai dat azi demisia, iar asta a fost picatura care a umplut paharul. Saptamana trecuta, ai venit acasa si nu ai observat ca mi-am aranjat parul si unghiile, ti-am gatit mancarea ta preferata si am purtat chiar si o rochie de satin noua. Tu ai venit acasa si ai mancat in 2 minute, apoi ai mers direct la somn, dupa ce te-ai uitat la meci.
Nu imi mai spui ca ma iubesti, nu ma mai atingi... Ori ma inseli, ori nu ma mai iubesti, indiferent care din aceste doua lucruri s-au intamplat, PLEC.

P.S. Daca incerci sa ma gasesti, mai bine renunta. FRATELE tau si cu mine ne mutam impreuna in West Wirginia! Sa ai o viata minunata!

Fosta ta sotie

**********************

Draga fosta sotie,

Interesanta scrisoarea ta. E adevarat ca am fost casatoriti timp de 7 ani, insa faptul ca "ai fost o sotie buna" e mult prea departe de adevar.
Vizionez meciuri atat de mult fiindca m-am cam saturat sa ma tot cicalesti. Imi pare rau ca nu a mers. Ba da, am observat ca te-ai tuns aproape zero saptamana trecuta, insa primul lucru care mi-a venit in minte a fost: "Arati ca un barbat!"
Mama mi-a spus ca mai bine nu spun nimic decat sa spun ceva urat.
Cand mi-ai gatit "mancarea favorita", probabil ca m-ai confundat cu fratele meu, fiindca eu nu mai mananc porc de 7 ani.
Am plecat direct la culcare dupa meci fiindca am vazut eticheta cu pretul care atarna inca pe rochia ta de satin noua.
M-am intrebat daca a fost o coincidenta faptul ca fratele meu a imprumutat de la mine 50 $ dimineata, iar pretul rochiei tale de satin era 49.99$.
Dupa toate astea, inca te mai iubeam si simteam ca pot face ceva ca sa mearga intre noi. Asa ca, atunci cand am descoperit ca am castigat la loto 10 milioane de dolari, mi-am dat demisia si am cumparat pentru noi doi 2 bilete in Jamaica. Dar cand am ajuns acasa, plecasesi.
Cred ca totul se intampla cu un motiv pe lumea asta. Sper ca ai viata pe care ti-ai dorit-o mereu. Avocatul meu a spus ca, avand in vedere scrisoarea pe care mi-ai lasat-o, nu vei vedea un cent de la mine. Asa ca ai grija!

P.S. Nu stiu daca ti-am spus vreodata, insa Carl, fratele meu, a fost inainte Carla. Sper ca asta nu e o problema pentru tine.

Cu bine,

Ex-sotul tau



marți, 16 iunie 2009

Real versus virtual.... sau invers!

Plecând de la o întrebare pe forumul Revistei şi de la definiţii:

VIRTUÁL, -Ă adj. 1. care există ca posibilitate, fără a se produce în fapt; potenţial. 2. (despre imaginea unui obiect) obţinută prin intersectarea prelungirilor unor raze de lumină divergente. 3. (despre noţiuni din mecanica cuantică) care nu desemnează obiecte sau fenomene reale.

REÁL, -Ă, reali, -e, adj. 1. Care are o existenţă obiectivă, independentă de conştiinţă sau de voinţă, care există în realitate; obiectiv, adevărat. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce există, ceea ce este real; realitate. 2. De netăgăduit; efectiv, indiscutabil, veritabil

încerc să găsesc şi eu diferenţe sau similitudini între aceste două aspecte….

Aşa că m-am pus pe cercetat. Unde? Desigur: pe internet. Citez din Motzoc

(http://forum.softpedia.com/lofiversion/index.php/t210178.html)

Să detaliez un pic:

În ceea ce priveşte comunicarea ... lumea virtuală este formată tot din oameni, la fel ca şi cea reală, iar oamenii sunt la fel peste tot, fie că sunt pe stradă sau în faţa monitorului. Să luăm exemplu forumului. Tot ca şi în viaţa reală, unii se poartă şi în virtual cu naturaleţe, alţii încearcă să pară ceea ce nu sunt în viaţa reală, fără să-şi dea seama că, mai devreme sau mai târziu, se trădează singuri. Dacă eşti puţin atent, îţi poţi face o idee despre un user urmărind ce, unde, când şi la ce anume subiect răspunde, sau ce post decide să citeze, sau cât timp petrece pe forum şi la ce ore sau cât de mult insistă să convingă pe ceilalţi de ceea ce spune etc. ... toate astea spun destul de multe despre acel om, trebuie doar să nu priveşti cu superficialitate, să ştii sau să vrei să le vezi.

Pentru unii oameni, (de exemplu cei timizi), să comunice pe forumuri/chat-uri/e-mail e mai uşor decât în viaţa reală pentru că, datorită emotivităţii excesive, puşi în faţa unui interlocutor, simţindu-se priviţi, se intimidează şi îşi pierd cuvintele, nu reuşesc să găsească o replică şi rămân apoi cu frustrarea că ar fi putut să spună ce aveau de spus, dar lumea virtuală este un lucru extraordinar şi reprezintă ceva benefic în măsura în care ne folosim de ea pentru a ne face viaţa mai uşoară. Problema intervine atunci când începi să cauţi în ea un refugiu, când preferi să trăieşti mai mult în virtual decât în real, pentru că asta înseamnă că ceva în viaţa ta reală nu este aşa cum ar trebui sau cum ţi-ai dori să fie. Iar uneori este mai uşor să te ascunzi undeva decât să lupţi cu realitatea.”

Asta este părerea dumnealui. Eu doar am câteva adăugiri de făcut. Mă gândeam şi eu la aspectul că şi lumea virtuală este alcătuită tot din oameni, până să fie alcătuită din roboţi mai avem… aşa că şi în spaţiul acesta regăsim aceleaşi caracteristici ca şi în realitate. Ce am observat eu ca fiind diferit este aceea că spaţiul virtual este mult mai generos şi mult mai permisiv, ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Dacă în lumea –hai să-i zicem mai degrabă materială decât reală - nu vei putea publica decât cu mare greutate şi mulţi bani o carte, în spaţiul virtual pătrunzi cu uşurinţă şi lumea este mult mai bogată acum, nemailovindu-se de atâtea „amenzi” şi critici ca şi până a nu fi existat internetul. Acum mai mulţi oameni au posibilitatea să se exprime aşa cum vor, fără a fi necesar să-şi dea adevăratul nume, ca să poată urmări în pace reacţiile celorlalţi. Odinioară, chiar şi o sumă de scriitori au folosit anonimatul pentru a se proteja sau pentru că nu puteau pătrunde altfel în tagma literaţilor….

Exact cum spunea domnul citat, mai devreme sau mai târziu vei ştii cu cine ai de-a face pentru că adevărata faţă va ieşi la iveală până la urmă.

Mie, de când mă învârt prin spaţiul virtual, mi-e tot mai clar un lucru: şi acesta este la fel de real ca… cel real. Poate mai poluat pentru că pot pătrunde şi oameni de calitate îndoielnică, dar cu puţin discernământ, vom ştii unde să ne oprim. În ce priveşte oamenii timizi, nu sunt în totalitate de acord. Eu sunt nici pe departe o persoană timidă, dar tot nu-mi place să vorbesc în public. Îmi pierd concentrarea şi prefer să scriu. Chiar şi acasă, când sunt lucruri serioase de rezolvat prefer să le scriu, ca să mi le pot ordona mai uşor, să nu-mi pierd controlul sau să nu uit ceva. Aşa că aici mă simt în largul meu şi mi s-a îmbunătăţit mult părerea despre oameni, în general, pentru că la un moment dat, mă temeam că spaţiul nostru (ca popor dominat de kitch şi manele) este atât de toxic încât cu greu îi poţi supravieţui fără să te molipseşti, însă aici am găsit valori cu care poate altfel nu m-aş fi întâlnit şi mi-au îmbogăţit viaţa mult.

În ce priveşte înlocuirea realităţii cu spaţiul virtual, chiar nu cred că acest lucru este posibil. Realitatea te confruntă zi de zi, oricât ai încerca să fugi de ea. Chiar cu câteva luni în urmă auzisem că cineva a spus despre o altă persoană că are dublă personalitate. Pentru că cunosc acea persoană, am început să mă informez cu privire la acest subiect şi, deşi am văzut o grămadă de filme care tratează acest subiect, am aflat că în România nu există cazuri diagnosticate cu dublă sau multiplă personalitate. Aşa că, n-avem de ce să ne temem! Putem fi online cineva şi în viaţa de zi cu zi altcineva fără ca persoana noastră să sufere dereglări sau deteriorări semnificative. Fiinţa umană este atât de complexă încât poate face faţă acestor provocări fără a se deregla. Şi poate că este bine să avem posibilitatea acesta nelimitată de a spune ce gândim, de a ne permite să fabulăm, pentru că spiritul omului este bogat şi liber şi de aici se pot naşte idei mari şi schimbări importante. N-am să cred niciodată că cineva se poate identifica până la contopire cu spaţiul virtual. Acesta aduce un plus vieţii reale dar n-o va înlocui niciodată. Lumea noastră de azi este mult mai bogată decât cea dinaintea internetului pentru că acordă o şansă celor care altfel nu ar fi avut niciodată posibilitatea de a se exprima liber. Chiar şi vulgaritatea este o formă de exprimare şi noi, cei cărora le repugnă, cu un singur clic putem schimba pagina. Cu toţii tindem spre mai bine, mai înalt, mai sus… dar oare ce ne face să credem că numai noi avem dreptate, că numai noi suntem corecţi şi perfecţi? În lumea aceasta mare au loc şi alţii, care au alte valori, altă educaţie, altă cultură. Făcând pe grozavii nu vom face decât să ne punem singuri la colţ…. să ne izolăm… să fugim de realitate.

Până la urmă: care este diferenţa între real şi virtual? Ştie cineva? Să-mi spună şi mie….

Şi, mai ales, dacă cineva a aflat unde e graniţa, aş vrea să aflu şi eu, pentru că, de una singură, cu cât sap mai adânc, cu atât îmi dau seama că Groapa Marianelor este doar un exemplu palid….

Ca să mă întorc de unde am plecat: definiţia sugerată de D.E.X. nu corespunde cu ceea ce înţelegem noi că este virtualul. Probabil că acum câţiva ani, înaintea netului şi a Wikipedia, Google, etc. consideram şi noi ca valabilă această definiţie. Dar acum ar trebui să apară o altă definiţie. Pentru că cine poate afirma că internetul nu este ceva real? La fel de real ca televiziunea sau radioul…. Se pare că mintea omului este în stare de mult mai multe decât ne-am fi imaginat cu o sută de ani în urmă, important este să ţinem pasul cu toate aceste schimbări. Întâi noi, ca adulţi, ca apoi să ne putem învăţa şi copiii să ia ce e bun din toate astea, deşi nu prea văd cum am putea să facem asta când, chiar şi cu o sută de ani în urmă, când nu exista nici măcar televiziune, părinţii tot erau consideraţi depăşiţi.

Unde este graniţa între virtual şi real? Cine poate spune?

vineri, 22 mai 2009

Balenă sau sirenă?




Am primit pe mail zilele astea un mesaj care m-a amuzat din cale-afară. "Balenă sau sirenă?" La început n-am ştiut despre ce e vorba, dar citind m-am distrat copios, pentru că are tare multă dreptate în tot ce spune. Iată-l:

Acum câteva zile, într-un oraş din Franţa, pe un afiş cu o tânără spectaculoasă la intrarea într-o sala de gimnastică, scria:
"În vara aceasta ce vrei să fii: sirenă sau balenă?"

Se spune că o femeie tânără, ale cărei caracteristici fizice nu contează, a răspuns la întrebarea de publicitate în aceşti termeni:

"Dragă domnilor:
Balenele sunt mereu înconjurate de prieteni (delfinii, leii de mare, oamenii curioşi). Acestea au o viaţa sexuală foarte activă, rămân gravide şi au balenuţe micuţe drăgălaşe, pe care le alăptează.
Se distrează de minune cu delfinii, umplându-si burta cu creveţi. Se joaca şi înoată, cutreieră mările, cunoscând astfel de locuri minunate ca Patagonia, marea Barens sau recifii de corali din Polinezia.
Balenele cântă foarte bine şi chiar înregistrează CD-uri. Sunt impresionante şi, practic, nu au nici un duşman care să le vâneze, în afară de om. Ele sunt iubite, apărate şi admirate de toata lumea.
Sirenele nu există. Şi dacă ar exista, ar sta la coadă la cabinetele de psihoterapie, deoarece acestea ar avea o problemă serioasă de personalitate: "femeie sau peşte?".
Nu au viaţă sexuală, pentru că-i omoară pe bărbaţii care se apropie de ele, şi pe lângă acest aspect, pe unde şi cum ar putea? Deci, din aceasta cauză, nu au copii. Ele sunt frumoase, adevărat, dar singure şi triste. Oricum, cine ar vrea sa apropie de o tipă care miroase ca un peşte?
Pentru mine este clar, doresc să fiu o balenă!
PS: În vremurile astea, în care toată mass-media ne baga în cap ideea că doar femeile slabe sunt frumoase, eu prefer să mă delectez cu o îngheţată împreună cu copii mei, cu o cina bună cu un bărbat care mă face să vibrez sau cu o cafea şi prăjiturele împreună cu prietenele mele.
Cu timpul câştigăm în greutate, pentru că acumulăm multe cunoştinţe şi informaţii şi când nu mai au loc în cap sunt distribuite în restul corpului. Aşa că nu suntem grase, suntem teribil de culte. De astăzi, când o să mă uit la fundul meu în oglindă, o să mă gândesc: "Dumnezeule, ce inteligentă sunt .... "



Obsedate de aspectul nostru, bombardate de media care ne toarnă în cap pe orice cale că 90-60-90 este idealul, obligându-ne să ne comparăm cu nişte schelete ambulante pe jumătate moarte de inaniţie, care-şi zic fotomodele, ne complexăm, ne ascundem, uitând că suntem reprezentantele frumuseţii şi creativităţii lui Dumnezeu (spre deosebire de bărbaţi, care au forţa şi autoritatea). Să nu mă acuzaţi că gândesc ca-n Evul Mediu, dar îmi ştiu locul în viaţă şi îl accept, fără să-mi doresc să fiu altceva decât ceea ce sunt. Mă mulţumesc să las bărbaţilor greul deciziilor, munca grea care solicită muşchi şi eu să mă ocup de ceea ce ştiu mai bine: să-mi fac casa un cămin cald şi primitor, să-mi educ copiii şi să mă bucur de tot ce-mi oferă viaţa.
Cum e mai bine? Să ne chinuim cu diete care nu ne ajută să fim mai iubite şi mai respectate dar ajung să facă din noi nişte acrituri crispate, sau să fim noi însene şi să considerăm că frumuseţea vine din interior, din dragoste, sacrificiu şi bunătatea de care dăm dovadă atunci când stăm cu mâna pe fruntea înfierbântată a copilului nostru răcit.
Haideţi, doamnelor, să ne dorim să fim frumoase fără a fi anorexice sau bulimice!

duminică, 17 mai 2009

Iată ceva nou!

Dar nu ce mi-aş fi dorit eu. Gripă! Mă gândeam că mă plictisesc....
Cum spunea Rodica.... "şi nu te zdruncina prea tare că nu se întâmplă nimic... ba mai bine bucură-te... că peste tot se aud numai veşti proaste aşa că ...tu eşti bine."
Cât mă ţin balamalele, stau la calculator, că am amorţit în pat de miercuri, strănutând şi tuşind, ca să văd ce mai faceţi voi.
Fata mea de 10 ani are un prieten care o tot necăjeşte, iar ieri, ca să-l ierte, i-a dat un trandafir. Pe care ea mi l-a adus mie, ca să mă simt mai bine. Iată-l:


Sunt bune vremuri ca astea... când toţi profită de vremea de afară ca să se plimbe, ca să iasă în natură, iar eu stau singură gândindu-mă la ce nu vreau să mă gândesc. Dar, cum sunt optimistă, spun şi eu ca Murphy: "Zâmbeşte, mâine va fi mai rău...!"
Ooops! Nu asta am vrut să spun! Unde sunt capetele galbene când ai nevoie de ele?
Până la urmă, toate-s vechi şi nouă toate! Sau sunt zece? Că de la febră m-am dilit şi nu mai ştiu!
Cred că de fapt voiam să spun că e bine că nu e... porcină! După aviară şi aia a vacii nebune, s-au cam amestecat rasele şi nu mai poţi ştii ce dobândeşti în ziua de azi!
Pe data viitoare, când voi fi mai limpede la cap, vă salută o gri(pată)!

miercuri, 6 mai 2009

Nimic nou...

Toate-s vechi şi nouă toate! Parcă în ultima vreme stă timpu-n loc. Trăiesc în locul în care nu se întâmplă nimic. sunt nedreaptă: se întâmplă, dar nu sunt eu acolo să aflu… trece o zi după alta fără nimic spectaculos. Sunt eu de vină că nu mai simt nimic? Sau sunt bune şi perioadele astea de relax la ceva? Cine poate şti? Aşa că nu e nimic nou pe frontul de vest! La radio cântă: aştept să se întâmple ceva nou în viaţa mea… nu-mi vine să cred că tocmai acum am dat drumul la radio….

Aştept să se întâmple ceva… nici măcar nu ştiu ce. Unii spun că perioadele astea sunt bune ca să acumulezi energie pentru câte rele vor veni… dar eu nu sunt negativistă. Şi nu văd răul ca pe o catastrofă: dacă e să se întâmple, se întâmplă! Ce pot face eu? Din fiecare rău putem învăţa o lecţie. Depinde cu ce atitudine trecem prin toate. Dacă vedem fiacre şut în fund ca pe un pas înainte avem toate şansele să avansăm. Altfel stăm pe loc şi amorţim. Ca mine acum. Măcar un lucru am învăţat de la viaţă: să nu mă preocupe soarta altora când eu n-am nimic de făcut. Nu e de folos nimănui să mă uit în curtea altuia. Şi nici să-mi fac planuri pe care nu le voi împlini niciodată. Viaţa îmi spune de o vreme: time out! Aşa că mă bucur de pauza asta fiind pe aici, cu voi. Mă bucur de fiecare din rândurile voastre, pentru că pe mine m-a părăsit inspiraţia de o vreme. Şi n-a mai venit acasă de o vreme destul de lungă. Ce să fac? Aşa sunt eu. Spuneau şi profesorii la şcoală că sunt brânză bună în burduf de câine şi că lucrez în salturi. Nici măcar vreun film excepţional n-am văzut de o vreme. De la Powder. Caut scop şi sens în toate şi nu găsesc în nimic.

Spre surprinderea mea, nu sunt singură în tăcerea mea. Dau o căutare pe net că nu mai ştiam exact cum era povestea aia cu locul în care nu se întâmplă nimic şi găsesc o grămadă de pagini… bloguri… etc. Deci nici în a face nimic nu sunt mai bună ca toţi. Nici în asta nu sunt originală… Ca în bancul acela: „Ce faci dragă azi? Nimic. Păi, parcă asta ai făcut şi ieri! Da, dar n-am terminat!”

Aşa că ataşez una din ultimele poze cu piticul nostru pentru că ea ne mai umple existenţa cu câte ceva nou în fiecare zi.

vineri, 24 aprilie 2009

Gentuţe

Cam aşa arată părţile croite pe care am lipit întăritura. Numai pe partea care va veni pe faţă, pe căptuşeală nu este nevoie. La bază bucăţile au cca 34-35 cm iar fundul genţii va avea cca 21/13 cm. Geanta are la partea în care va fi cusut nastule şi gaica cca. 17 cm iar la partea unde sunt cusute mânerele cât vrei, 22-25 cm. Mânerele pot avea 45 cm ca să se poată înnoda destul.

Aici le cos una de alta. Am dat şi un tighel pe faţă ca să ţină. Ştiţi şi voi că femeile îşi poartă cu ele toată casa în poşetă.
Aşa arată prinse părţile de fundul genţii fără mânere şi căptuşeală.
Asta este gentuţa aproape gata fără să fi înnodat mânerele.
Aici este întoarsă cu dosul. Am ales să fac căptuşeala galbenă, iar mânerele sunt şi ele duble, o parte albă, o parte galbenă.
Aici sunt gata, dar încă nu sunt călcate.
Vă urez spor la confecţionat gentuţe pentru voi şi pentru fetiţele voastre. Cu cât vor fi mai colorate, cu atât vor fi mai vesele şi mai uşor de asortat.

joi, 23 aprilie 2009

Sărbătorile de Paşte în familia noastră

Fără să ridic pretenţia că voi transforma acest blog în unul culinar, vă arăt câteva poze din "transformarea" tortului meu de Paşte. S-a vrut un tort de zahăr ars. Cu frişcă şi căpşuni.





Ouăle le-am făcut doar roşii. Nu suntem adepţii vopsirii a zeci de ouă în muuuulte culori. Singurul "rabat" a fost acela că fetele şi-au lipit diverse... de-ale lor din desene animate.

Am primit o felicitare cu această imagine şi mi-a plăcut ideea. Aşa că am făcut-o şi noi. Numai că "aparatul meu foto", adică telefonul, nu este prea performant. A ieşit ce vedeţi.

Şi dacă sărbătorile s-au cam dus, m-am apucat de lucru. Am fost în joia mare la o întâlnire de femei şi am primit de acolo cele două trăistuţe pe care le vedeţi în prima fotografie. Aşa că m-am pus pe treabă şi am făcut din resturile pe care le-am avut prin casă gentuţele pe care le vedeţi în cea de a doua fotografie.

luni, 13 aprilie 2009

Alte imagini din primăvara hunedoreană

Cu ocazia Paştelor catolice avem şi noi un iepuraş în centrul oraşului, iar cu ocazia Floriilor, avem crucea de flori.





sâmbătă, 11 aprilie 2009

Primăvară capricioasă...

...la noi abia începe... e întârziată ca un prunc care trece de 9 luni şi nu vrea să vină pe lume, ca un copil care spune dimineaţa la trezire "mamă, mai lasă-mă să dorm 5 minute..." .... în acest an m-am hotărât să privesc lumea cu ochii... nu cu vorbele... aşa că-s înceată la vorbă şi iute la privit...
câteva lucruri mi-au atras atenţia şi, cum am mereu telefonul cu mine, le-am imortalizat şi vi le dăruiesc şi vouă...
cam asta este primăvara pe la noi:



miercuri, 1 aprilie 2009

Menopauza, bat-o vina!

video
Oameni cu o bogată cultură generală, nu? Dar ce tot spun eu? Asta nici măcar nu ţine de cultură generală.
Mi-am găsit de lucru. Aşa că de mâine voi începe. Am găsit un articol interesant pe idieta şi aş fi vrut să-l reproduc aici, dar nu am primit încă aprobarea. Aşa că vă trimit acolo ca să-l citiţi şi voi (cele care sunteţi interesate de începerea lucrului în afara celor patru pereţi ai casei).

http://idieta.ro/cariera_gata_de_munca_dupa_o_perioada_de_respiro.html

miercuri, 11 martie 2009

De 8 (9) Martie

Întâlnire cu prietenele, discuţii paşnice, râsete, cântece, copii, o cafea, un ceai, o felie de tort - cam aşa decurge în viaţa mea o sărbătoare de ziua mamei.



Am primit azi un powerpoint, dar pentru că nu ştiu cum să-l pun aici, am să pun numai ce scrie în el. Mi-a plăcut mult ce spune, aşa că-l împărtăşesc cu voi.
"Să nu permiţi niciodată unui bărbat să te înrobească,
Tu te-ai născut pentru a iubi, nu pentru a fi sclavă.
Să nu permiţi niciodată ca inima ta să sufere în numele iubirii,
Pentru că iubirea este un act de fericire. De ce să suferi?
Să nu permiţi niciodată ca ochii tai să verse lacrimi
Pentru cineva care nu te face să râzi.
Să nu permiţi niciodată să aştepţi ore întregi
Pe cineva, care nu va veni niciodată, chiar dacă ţi-a promis.....
Să nu permiţi niciodată ca numele tău să fie rostit în van
De un bărbat.... care nici nu ştii dacă are nume.
Să nu permiţi niciodată să-ţi fie folosit trupul.
Ştiind că el este sălaşul sufletului...... apreciază-l.
Niciodată să nu crezi că cineva se va întoarce
Când el nu a fost niciodată prezent.
Niciodată să nu permiţi ca durerea, singurătatea, tristeţea,
Să îţi fure din strălucirea ochilor tăi,
Şi să diminueze forţa care există în tine.
Să nu pierzi niciodată demnitatea de A FI FEMEIE!"

vineri, 6 martie 2009

De 8 (6) Martie



video
Serbări, fuga de colo-colo, felicitări, mărţişoare, poezii şi cântecele, cam aşa se derulează o zi într-o familie cu copii în apropierea zilei mamei. video

luni, 2 martie 2009

N-am chef de clişee!

Nu ştiu de ce, dar anul ăsta n-am chef de clişee. „Vine, vine, primăvara” mi se pare perimat, supărător, răsuflat. Mi se pare că toată lumea se chinuie să respire, se chinuie să iasă de sub sacul pe care ni l-a pus iarna tuturor în spate în octombrie trecut şi nu mai pleacă…. Mă bucur ca fiecare de răsăritul soarelui dimineaţa, de culoarea lui roşie care aprinde cerul, de plăpândul ghiocel care ne opreşte în stradă să ne ademenească să-l ducem acasă…. Dar, parcă m-am săturat de clişee. Parcă vreau ceva nou, formule noi, cuvinte noi, urări proaspete, cu sens şi conţinut. Vreau sinceritate, da, cred că asta e. fac urări pentru că toţi fac dar nu cred în ele nici cât ei… fac pentru că aşa fac toţi şi aşa se obişnuieşte, dar mă simt prea epuizată ca să le fac din inimă, cu sinceritate şi energie pentru că iarna lungă m-a uscat de putere.

Umanitatea din noi ne face să venim cu clişee la fiecare eveniment sau doar dorinţa de a fi ca alţii? Vrem să nu rămânem pe dinafară sau chiar dorim binele celui de lângă noi? Ne adormim conştiinţa pentru acele momente cu adevărat importante când aproapele are cu adevărat nevoie de noi?

Poate şi presiunea crizei îşi spune cuvântul. De ce să nu recunoaştem că avem probleme şi să le ascundem sub covor? Pentru că vine curând şi vremea curăţeniei de primăvară… şi atunci unde le mai dosim?

Ghiocei drăgălaşi, mărţişoare, ziua mamei, toate astea ne fac mai buni, mai atenţi sau doar mai plictisiţi? Mai conformişti…

N-am nimic împotriva sărbătorilor, uneori chiar mă bucur de ele. Dar anul acesta nu! Nu mă întrebaţi de ce…. Mi se pare că această primăvară este deprimantă. Sau doar eu sunt?! Să-mi spuneţi voi!

Ca să nu spuneţi că exagerez, iată cum arată primăvara la noi: (ca la voi, nu?)


Dar, pentru că fetele mele au muncit la mărţişoare, vi le arăt şi pe acelea:


Îmi doresc să vină odată primăvara. Cu adevărat!


marți, 3 februarie 2009

Repetiţii?!



Pauzele lungi şi dese.... ştiţi: cheia marilor succese!
Deh, ce să-i faci? Sechele ale educaţiei comuniste! Mi-e tare dor de voi, de toţi, de blog! Lunile de pauză au folosit unor noi experienţe. Printre care şi acea în care joc un rol nou: acela de bunică. Sentimente amestecate: de a-mi vedea existenţa încununată cu urmaşi, acela de a mă simţi în acelaşi timp tânără şi bătrână, sentimente pe care nu le bănuiam şi abia acum încep să le desluşesc. Poţi fi tânăr şi bătrân în acelaşi timp? Este un sentiment plăcut acela de a fi căutat şi dorit şi ascultat datorită experienţei acumulate... însă există acolo şi o teamă de a nu fi depăşit, expirat... Ce înseamnă a te lăsa în voia sentimentelor? Ce înseamnă a simţi? Trec ani după ani şi viaţa se desfăşoară înaintea mea iar eu sunt actorul sau spectatorul?! Iată nepoţica şi tortul ei! Totul roz... te duce cu gândul la spuma de căpşuni. Cercul închis al vieţii: pe când să spun"am scăpat de scutece" ele apar din nou în viaţa mea. Roluri, experienţe... Viaţă! Nu-mi ajunge timpul să mă bucur de toate. Parcă trece din ce în ce mai repede: acum e dimineaţă, acum e seară. Acum e Revelionul, acum e iar Crăciun. Acum începe anul şcolar, acum ne pregătim de serbarea de sfârşit de an şcolar. Unde se duce timpul? Ce-l înghite? Voi ştiţi? Contează ce rămâne... sau mai bine zis: contează ce rămâne? Îi mai pasă cuiva? Tonul meu dulce-amar nu vine dintr-o decepţie, aşa cum probabil pare. Ci din gânduri acumulate în luni de tăcere. Who cares?

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails