miercuri, 25 iunie 2008

Reflectii de "log-er"

Log in şi sunt aici! În lumea pestriţă a internetului. Ce caut eu aici? Informaţii? Relaţii? Ce-mi oferă internetul şi ce vreau eu de la el? Am început din necesitate. Acum doi ani nu mi-aş fi imaginat ce voi găsi aici. Toată lumea are calculator, toată lumea are internet, vreau şi eu să fiu în rând cu lumea! Scriu logger intenţionat pentru că încă nu sunt sigură cum funcţionează treaba cu blogul. Ce e blogul? Locul în care îmi înfig unghiile în piept şi las să curgă de acolo emoţii, simţiri, gânduri, direct pe pagini publice, sau locul în care pot fi cu uşurinţă orice altceva decât sunt în realitate? Cine mă poate verifica? Imaginaţia mea, alimentată de ceea ce văd pe aici mă poate convinge să fiu orice doresc. Îi dau curs? Sau încerc să rămân eu însămi? Cât pot publica şi cât nu? Ce pot publica şi ce nu? Cât din mine las pe aici şi cu ce risc? Îmi amintesc începutul meu pe netlog. Îmi fac pagina, pun o poza şi intru să verific. Mă sperii. Cineva face o remarcă deplasată. Dau bir cu fugiţii şi neştiind cum să ştreg pagina, o las acolo. După două luni aud din nou de netlog. Curioasă, revin. Îmi fac prieteni. Începe să-mi placă. Încep ziua în faţa monitorului, trimiţând şi citind mesaje. O activitate plăcută care mă convinge că exist şi contez. Aveam nevoie de asta? Nu. Aveam relaţii în carne şi oase pe care acum le neglijez. Şi atunci de ce continui? Dă dependenţă? Cu siguranţă. Mă trezesc şi privesc spre modem. Are doar luminiţa de veghe aprinsă. Vai de mine, cum îmi verific azi contul? Aproape intru în panică. Sun la reţea să remedieze defecţiunea şi îmi caut motivaţia: doar plătesc abonament, nu? Asta să fie? Sau gândul că nu suport să stau departe de prietenii mei o zi?! Am gânduri adunate pe hârtie de ani întregi. Le trec pe foi virtuale. Ce să fac cu ele? Caut un loc unde să le public. Dau de o cafenea. Mi se pare un loc potrivit! Mă înşel rău. Sunt făcută albie de porci. Oamenii nu îmi înţeleg sentimentele, le iau în tăbarcă. Încerc să şterg contul şi nu pot. Decretez: acest site este cel mai neserios din câte am vizitat până acum! Renunţ să mai intru. Dar îmi las acolo o urmă de suflet şi regrete: cine m-a pus? O vreme nu mai intru nicăieri. Mă mulţumesc cu mailul. Dar mă trage aţa înapoi. Ce mai găsesc? Dau de oameni faini. Au gânduri bune. Mă încurajează să revin. O fac, dar cu rezerve. Nu mai am curaj să-mi expun chiar aşa sufletul. Unii au alte valori şi nu le pasă ce furtuni nasc cuvintele lor. Până la urmă cine hotărăşte ce e valoros şi ce nu? Cine decide ce e poezie, ce e proză, ce e publicabil? Toţi suntem cunoscători. Toţi ştim totul şi ne dăm cu părerea pentru că e la liber! Este loc pentru toţi. Tocmai asta nu înţeleg: dacă este loc pentru toţi, de ce nu încăpem unii de alţii? De ce căutăm cu atâta duşmănie să ne desfiinţăm reciproc? De ce ne ascuţim dinţii ca lupul din poveste ca vorbele să fie cât mai mieroase, pentru ca atacul să fie şi mai de efect? Care e limita bunului simţ? Oare de ce nu putem pur şi simplu să lăsăm în pace ce nu ne place? De ce simţim neapărat nevoia să aruncăm cu pietre? Asta ne ridică în proprii ochi? Sau credem că suntem mai buni ca alţii dacă găsim ceva rău de spus? Deci, ce să fac? Să îmi înfig unghiile în piept şi las să curgă de acolo emoţii, simţiri, gânduri, direct pe pagini publice, sau să fiu orice altceva decât sunt în realitate? Sunt om, am nevoie să mă exprim, oare dacă pozez în alcineva, nu mă va durea aşa rău dacă voi fi atacată şi voi putea face haz în voie de cei care mă bălăcăresc? Sau ar fi mai simplu să opresc monitorul şi să mă întorc între cei reali, pe care i-am neglijat?!

A doua sansa 2

Au trecut sase luni de la nasterea fetitei. Ileana statuse doar doua luni cu ea si trebuise sa mearga la serviciu. Dar o alapta pe fetita in continuare. De la o vreme, fetita plangea mult si Ileana nu mai stia ce sa faca cu ea. S-a dus la doctor sa vada ce se intampla, daca fetita era cumva bolnava, dar ce a aflat n-a avut darul s-o bucure: era din nou insarcinata. Doamne, era greu cu una, ce va face cu doi copii, acum? Dupa avortul acela, prima sarcina fusese foarte dificila. Ileana slabise tare si medicii au pus-o de mai multe ori pe masa ca sa intrerupa sarcina, dar ea nu-si daduse acordul, asa ca avea 41 de kilograme cand se nascuse prima fetita. Se gandea acum cu groaza ca o sa o ia de la capat. Cum se putuse intampla asa ceva? Credea ca daca alapteaza, e ferita de o noua sarcina. S-a dus la doctor sa vada ce putea face. Doctorul i-a spus:
-Imi pare rau, dar nu mai pot face nimic pentru tine. A fost dat un decret in luna cand ai nascut si nu mai avem voie sa intrerupem sarcini. Ne paste inchisoarea daca o facem. Nu-mi risc libertatea pentru tine, oricat mi-ai oferi.
Asa ca Ileana mai facu o fetita, la un an si doua luni diferenta de prima si-si zise ca sa se incurajeze: ”Cu un drum, scap de scutece deodata si cresc impreuna, fie ce-o fi! ”
A trecut timpul. Fetele cresteau. Cand prima fetita, Eliza, implini doi ani, Ileanei ii era greu sa ingrijeasca doi copii mici, incercase sa tocmeasca dadace, dar le dadea tot ce castiga, sa le duca la cresa i-a fost mila, asa ca le-a dus o vreme la mama ei, la tara. Nu le putea vizita prea des fiindca era foarte departe. Eliza crescuse, avea doi ani si Ileana s-a dus sa le vada. A intrat in curte si fetita era in bratele bunicii. Ileana a chemat-o:
-Hai la mama! Dar fetita s-a intors cu spatele la ea si a zis:
-Nu mama. Si s-a ghemuit in bratele bunicii.
Ileana s-a suparat tare si si-a promis sa nu mai stea niciodata atat de departe de fetele ei asa ca le-a luat acasa. Mihai o astepta la gara. Au chemat un taxi, dar masina nu mergea pe drumul obisnuit. Ileana a intrebat unde merg si s-a plans ca e obosita. Mihai i-a spus ca merg pana la matusa ei, dar ca nu vor sta mult. Au oprit in fata unui bloc nou. Ileana s-a mirat, nu cunostea locul si a presupus ca matusa se mutase. Au urcat si cand Mihai a deschis cu cheia usa, fara sa bata, Ileana s-a gandit ca matusa ii lasase cheia sa aiba grija de flori. Era curioasa sa vada cum se aranjase, dar cand a intrat a vazut o multime de lucruri cunoscute inauntru. A facut ochii mari si a intrebat:
-Ce cauta lucrurile mele in casa matusii… si atunci a inteles: era casa lor. Nu si-a mai incheiat fraza, ci, coplesita, s-a asezat pe pat si a plans cat a putut. Mihai s-a asezat langa ea si a tinut-o in brate. Cand s-a potolit, s-a intors spre el si l-a certat:
-Pai bine, mai omule, vrei sa ma omori? Puteai sa-mi spui…, dar Mihai a intrerupt-o:
-Atunci n-ar mai fi fost surpriza! Nu?
Anii au trecut. Eliza era o strengarita care-si surprindea parintii cu sotiile ei. Ileana povestea cu placere cand cea mica avea sase luni si ii daduse biberonul, i-l lasase sprijinit de perina si plecase la treaba in bucatarie. La scurt timp, aude fata plangand, isi zice ca probabil cazuse sticla si s-a dus s-o aseze la loc. Dar sticla nu era nicaieri. A cautat sub pat, nu era. Atunci si-a dat seama, trebuia s-o fi luat Eliza. A gasit-o pitita dupa o usa, cu sticla goala langa ea. Cand a vazut ca fusese descoperita, s-a uitat la mama ei cu teama, stiind bine ce facuse, incat Ileana a plecat de acolo razand si a pus o alta sticla micutei, noroc ca pregatise o cantitate mai mare. Alta data, Ileana o auzi pe cea mica plangand. S-a mirat, parca dormea. Cand s-a dus sa verifice, a gasit-o pe Eliza cocotata in pat, sezand pe spatele micutei si tipand: ”Dii, calu!” I-a stat inima-n loc. Cum sa bati un copil de doi ani?
Dar curand a inceput si scoala. Cand Eliza a mers in clasa I, sora ei a mers la gradinita. Pentru Ileana a fost o perioada destul de grea. Fetele nu erau nici mari, nici mici, dar plangeau dupa ea sfâşietor de cate ori ieşea din casa. Dar nu avea de ales, trebuia sa lucreze. Asa ca a angajat o femeie de la ţara sa stea cu ele, apoi inca una, pana fetele au avut sapte si opt ani. Dupa aceea, le-a invatat sa umble la aragaz, le-a legat cheia cu un snur la gat si le-a lasat sa se descurce. In ziua cand ea lucra, fetele veneau la ea la servici si stateau pana seara.
Asa au trecut primii ani din viata Elizei.

A doua sansa 1

Începuseră durerile. Era pentru prima dată şi nu ştia ce-o aşteaptă. Şi-a chemat soţul şi au plecat la spital, dar, stupoare, spitalul era în carantină şi s-a trezit într-o salvare care o ducea în alt oraş sa nască. Se temea că va naşte în salvare. N-avu prea mult timp să se gândească, ajunseră acolo şi veni iute pe lume primul ei copil, o fetiţă. Oare ce va zice Mihai? El şi-a dorit băiat, dar n-a zis decât: ”bine ca sunteţi sănătoase amândouă”.
Stând în spital, Ileana se gândea la viaţa ei. Venise de la tară, locuise o vreme la un unchi, se angajase şi îl cunoscuse pe Mihai. S-au căsătorit şi şi-au găsit o cameră cu chirie. Începuseră de la lingură, cum se spune. El era constructor, lucra pe şantier şi sperau că vor primi curând o locuinţă. După ce s-au căsătorit, ea a rămas însărcinată imediat, dar n-a ţinut copilul, a zis că sunt prea săraci şi n-au unde sta aşa că s-a dus la spital, a plătit o taxă, s-a suit pe masă şi… gata! Fusese băiat, dar lui nu i-a spus fiindcă nu fusese de acord cu întreruperea sarcinii. Dacă ar fi ştiut că fusese băiat, tare s-ar mai fi supărat pe ea! Au trecut trei ani de atunci şi de câte ori treceau pe stradă pe lânga un cuplu cu copii mici, el îi spunea: ”vezi, atâta ar fi fost şi al nostru acuma!”. Aşa că, acum i-a făcut o fată. Oare de ce-i trebuiau lui copii aşa mult, Ileana nu înţelegea. Viaţa era atât de grea, dar i-a făcut pe plac. Iat-o acum mămică, la 23 de ani. Fetiţa era mică, fragilă şi negricioasă, semăna cu el. Ai lui erau aşa ţigănoşi, ea avea o piele albă, greu de bronzat. Fetiţa era brunetă, neagră la păr ca pana corbului. Mai născuse odată cu ea şi o ţigancă, dar fata ei nu era aşa neagră. Îi dăduseră fetiţa ţigăncii la alăptat, râdea când îşi amintea, o să-i spună fiică-sii când va creşte că au dat-o unei ţigănci la alăptat! Se spune pe la ţară că va avea noroc în viaţă. Să dea Dumnezeu!
O femeie făcuse crize de isterie când născuse, îl muşcase pe doctor şi-şi înjura bărbatul. Ileana se amuza: ce-o fi avut cu bietul om? Era şi ea la fel de “vinovată”. Ileana se gândise doar la mama ei, o femeie micuţă şi plină de viaţă. Ea născuse şase copii şi-i muriseră trei. Oare cum rezistase? Ileana îşi iubea mult mama. Se măritase târziu, cu un bărbat cu şapte ani mai tânăr. Era mult mai înalt ca ea, falnic ca brazii din pădurea satului, dar n-o respecta deloc. O bătea cumplit de câte ori avea chef şi de multe ori Ileana o scosese pe mama ei din mâinile lui. Ea îşi dorea ca soţul ei să nu fie niciodată aşa. Îl întâlnise pe Mihai, un ardelean blajin şi muncitor din Cluj, care venise în oraş la un frate, dornic să-şi croiască un viitor departe de satul în care crescuse. La început, Mihai îi scria poezii, era atât de romantic! Pe când o curta, ea stătea cu chirie la o bătrânică. Într-o dimineaţă el o căută acasă. Bătrânica îi spuse Ilenei că el o aşteaptă afară. Ileana nu-i permitea să intre în casă. Nu era casa ei şi nu-şi permitea să-l invite înăuntru. În aceeaşi casă locuia o altă tânără căreia îi mersese vestea că băga în casă, noaptea, pe fereastră, bărbaţi. Ileana ţinea la reputaţia ei, aşa că ieşi să-i spună lui Mihai să stea puţin până se îmbracă. Intrând să se îmbrace, găsi corespondenţa neridicată şi o luă cu ea înăuntru. Primise scrisori de acasă şi se puse să le citească, apoi să le comenteze cu gazda ei, uitând cu totul de bietul Mihai, care aştepta afară. Dacă văzu că Ileana nu se mai întoarce, el trecu drumul la un chioşc şi-i cumpără un parfum care se numea “nu mă uita” făcut din florile cu acelaşi nume, cu gând să bată la uşa casei şi să i-l dea. Dar Ileanei îi amintise de el gazda, se îmbrăcase iute şi ieşise să vadă dacă o mai aştepta afară.
Ileana zambi amintindu-si aceste lucruri. Oare ce le va rezerva viitorul?

luni, 16 iunie 2008

Ostatic sau liber? 5

A avea o mentalitate de victimă şi a trăi o viaţă plină de bucurie sunt două lucruri care se exclud. Ce înseamnă mentalitatea de victimă? A spune mereu: eu nu pot, mie nu mi se cuvine, toate mi se-ntâmplă numai mie, nu mai suport, etc. Cu toţii suferim în viaţă, fiecare trecem prin încercări, prin pierderi, prin probleme. Dar unii sunt optimişti, alţii fatalişti. Unii înţeleg suferinţa ca pe o rampă care-i aruncă tot mai sus, alţii o văd ca pe o mână care-i ţine cu capul sub apă. Care atitudine este mai potrivită pentru a înainta? Desigur, cea optimistă! De ce? „A fi pesimist înseamnă a vedea totul în negru de dimineaţa până seara, a semăna grâul bun şi a crede că va răsări numai neghină. Pentru pesimist nu mai răsare soarele şi totul este asfinţit. A fi pesimist înseamnă a avea mereu teamă de sine şi de alţii, a suspecta pe alţii pentru că nu avem nici o siguranţă în noi înşine. A fi pesimist este şi o formă de neîncredere şi de puţină credinţă în Dumnezeu. Optimismul nu este numai superficialitate, pentru că nu este optimist cel care zâmbeşte stupid tuturor. A vedea totul în roz nu este optimism ci, numai imaturitate care trebuie să se confrunte încă cu viaţa şi care va evita cu uşurinţă întotdeauna orice conflict care frige şi orice probă de curaj, care să fie în sfârşit semnul unei alegeri conştiente şi mature.Optimismul nostru nu înseamnă a zâmbi tuturor şi a aştepta o minune la orice colţ. Optimismul este rodul maturităţii pe care am cucerit-o şi rodul unei credinţe care în sfârşit a devenit o expresie senină a vieţii.
Viaţa este ceea ce este, adică o luptă neîncetată pentru a ne clarifica, pentru a ne maturiza. Acesta este adevăratul optimism: certitudinea că binele nu va fi niciodată pierdut. Atunci, dă jos, acei ochelari negri, scoate inima care trage clopotele de doliu în fiecare zi, când vine seara, de fiecare dată când îţi pierzi speranţa. Noi nu vrem nici lentile negre, nici lentile roz, pentru că lumea nu este nici neagră, nici roză. Lentilele nu ajută, nu schimbă faptele.
Pesimist sau optimist? Aşadar, este mai bine să fii optimist pentru că optimistul poate face mereu câte ceva pe când pesimistul are şi frica de a începe.”
(Citat din http://fratele.wordpress.com/ )
Frica este picătura de îndoială prelingându-se la început în interiorul minţii ca un şuvoi subţire de apă, săpând neîncetat o albie din ce în ce mai largă în care, până la urmă se scurg toate gândurile. (Citat din „Pietre netede pentru uriaşii zilei” de Dr. David Jeremiah).
Pasimismul şi frica sunt sentimentele care consumă azi energia pe care ai fi putut-o folosi mâine ca să realizezi ceva şi te lasă fără vlagă.
De capitolul frică ţine şi îngijorarea. Îngrijorarea este viermele care roade încet, dar sigur, rădăcinile optimismului, a speranţei, a încrederii în sine. A te îngrijora presupune crisparea aceea care paralizează orice activitate şi care parcă spune:”ce rost are să mă mai consum, şi aşa nu îmi iese nimic!”. A nu te îngrijora înseamnă a ştii ce vrei şi a şti şi cum să ajungi acolo, înseamnă a avea un scop şi un plan şi a te ţine de ele, înseamnă că iei în calcul şi neprevăzutul aşa încât să fii pregătit să schimbi ceea ce este de schimbat. Nu te îngrijora nu înseamnă: nu-ţi fă planuri. Nu te îngrijora nu înseamnă că nimic nu trebuie să te preocupe, asta devenind justificarea unui mod de viaţă la întâmplare, iresponsabil. Există multe lucruri care trebuie să ne preocupe, dar nu într-atât încât gândindu-ne la ziua de mâine să uităm să o trăim pe cea de azi! Preocuparea se concentrează asupra prezentului. Îngrijorarea se agaţă de viitor. Prezentul este aici, asupra lui putem acţiona, dar viitorul este nesigur, cine poate ştii ce va fi? Doar acţionând bine acum asupra prezentului putem avea o oarecare siguranţă asupra viitorului. Îngrijorarea este cea mai neeficientă metodă de a ne folosi timpul. Îngrijorarea dă naştere unei vieţi nebuneşti, fără destinaţie. Această alergare fără ţintă ne secătuieşte de puterea pe care o avem. A încerca să rezolvi azi problemele zilei de mâine este neproductiv şi inutil. Nu are rost să ne preocupăm de probleme absente. Ziua de azi are în ea tot ce ne trebuie, trecutul e sigilat iar viitorul abia se întrevede. Lăsaţi ziua de mâine în pace. Asta nu înseamnă să ignorăm în totalitate viitorul. Facem planuri, facem pregătiri calme, lăsăm lucrurile să decurgă liniştite fără să ne lăsăm bântuiţi de obsesii. Luaţi atitudine împotriva grijilor. Daţi-vă demisia din postul de director general al Universului!! Acest post este deja ocupat de Cineva care poate îndeplini cu succes această slujbă.
Este greu desigur să menţinem echilibrul între toate aceste urgenţe. Cum putem face să fim atenţi la ziua de azi, să nu ignorăm învaţăturile trecutului ca să putem realiza un viitor frumos? Am vorbit despre planuri. A avea o viaţă organizată este cel mai bine pentru noi. Crearea permanentă de obiective este un mod constructiv de a trăi. Anul trecut am avut un scop, un plan. L-am îndeplinit pentru că am avut grijă să-mi canalizez energia spre atingerea acelor scopuri. Acum mă simt un om împlinit, dar vreau mai mult. Cel mai bine este să-mi găsesc altceva de făcut, ceva care să mă reprezinte, care să mă ţină concentrat, care să îmi dea sens. Nu este greu, trebuie doar să mă cunosc, să-mi ştiu limitele, aptitudinile, dorinţele. Trebuie să am un grup în care să-mi desfăşor activitatea, cu care să mă consult la nevoie.
Am început acest ciclu al comentariilor de spre mentaliatea de ostatic cu un gând: oamenii pot trăi liberi. Încerc şi acum şi voi încerca mereu să ţin departe de viaţa şi de mintea mea lucrurile care mă leagă şi mă aduc în situaţia de a nu mai putea înainta. Viaţa ne oferă multe necunoscute, avem atâtea limitări pe care nu le putem controla. Ne îmbolnăvim, suferim pierderi, intrăm în relaţii care ne rănesc, ne seacă de putere, ne distrug încrederea în noi. Dar depinde numai de noi să luăm neprevăzutul aşa cum este, să-l acceptăm şi să trecem mai departe. Depinde de noi dacă rămânem legaţi sau alegem libertatea.

miercuri, 11 iunie 2008

Ostatic sau liber? 4

Există foarte mulţi oameni care nu ştiu că au de ales şi care, în consecinţă, devin ostatici ai propriilor emoţii, nevoi, dorinţe neîmplinite care se pot dezvolta până la frică şi atitudine negativă faţă de viitor.
Câţi părinţi reuşesc să otrăvească mintea copiilor, câţi profesori fac acelaşi lucru cu mintea elevilor, şefii cu subalternii, medicii cu pacienţii, pentru că toţi aceştia sunt priviţi ca persoane care reprezintă autoritatea, ca persoane în care poţi crede şi dacă ei spun ceva, trebuie luat de bun....
Oare câţi oameni continuă să trăiască într-o stare de nefericire şi totuşi nu ştiu că pot schimba lucrurile? Ochii omului percep o mulţime de informaţii pe care apoi le prelucrează. Apoi creierul decodifică aceste informaţii şi noi spunem că vedem. Dar nu e întotdeauna nevoie ca ochii să vadă ceva pentru ca noi să putem vizualiza imaginea în minte. Imaginile se stochează şi de acolo le preluăm când avem nevoie iar tot acest proces se derulează cu ajutorul minţii. Puterea imaginaţiei este incredibilă. Vizualizarea mentală este unul din secretele succesului. Un campion, un om de ştiinţă, un scriitor, un om de afaceri, trebuie să vizualizeze finalitatea muncii, a efortului lor pentru a se putea concentra asupra scopului acţiunilor lor. Vizualizarea, vederea în perspectivă este înca nefructificată de cei mai multi dintre noi. Planificarea presupune curaj: vreau să obţin ceva, fac o schiţă şi urmez paşii de care am nevoie pentru a ajunge acolo. Dar, oare câţi dintre noi organizăm lucrurile, activitaţile, viaţa aşa încât să avem un curs cu direcţie trasată? Puţini sunt aceia. Majoritatea urmează mai mult instinctiv drumul vieţii, fără speranţe, fără planuri, fără aşteptări. Capacitatea de a defini viziunea viitorului, parcă trebuie să rămână proprie numai liderilor. Dar de ce? Cu toţii suntem dotaţi cu raţiune şi cu capacitatea de a face planuri şi de a le urma.
Creierul omenesc are o componentă importantă: prudenţa. Fiecare avem înnăscută capacitatea de a ne feri de pericole, dar din cauza unor factori de stres din copilărie, sau educaţia deficitară, ori alţi factori ne pot conduce la transformarea acestei prudenţe normale în frică. Acea frică paralizantă, care ne anulează capacitatea de reacţie, ne anulează dorinţa de a ne controla starea, intrăm în panică şi eşuăm în a ne atinge scopul, în cazul în care mai avem curaj să tindem spre vre-un scop!
Dacă din experienţele pe care le dobândim în viaţă alegem să ne fixăm pe cele pozitive şi suntem capabili să menţinem o stare de spirit pozitivă în ciuda încercărilor prin care trecem, reuşim să ne limpezim mintea cât mai repede după după dezamăgire, frustrare, suferinţă, putem să ne concentrăm asupta obiectivelor pe care le avem de atins.
Pentru a ajunge la o asemenea stare trebuie să fim capabili de a ne ţine sub control tendinţa firească de a ne focaliza asupra durerii pe care o presupune orice efort şi să ne concentrăm asupra beneficiilor sau a rezultatului care va vedea în urma acţiunilor noastre.
Warren Bennis scrie: „Cheia exprimării de sine este înţelegerea propriei persoane şi a propriei lumi, iar cheia înţelegerii este învăţarea – atât din propria viaţă cât şi din experienţă. Procesul prin care o persoană devine un conducător este foarte asemănătoare cu cel prin care devii o fiinţă socială”.
Aceasta presupune înţelegerea propriei motivaţii şi a celorlalţi. De asemenea, trebuie să cunoaştem cauzele fundamentale care ne afectează: conştiinţa experienţelor trecute, pozitive ori negative, care pot distorsiona percepţiile. Înţelegerea propriei noastre fiinţe şi a celorlaţi determină capacitatea de a ne menţine concentrarea în interacţiunile cu ceilalţi. Iar menţinerea concentrării duce la controlarea propriilor emoţii şi influenţarea în mod pozitiv a emoţiilor celorlalţi. Un lucru important de reţinut este că nu putem controla felul în care oamenii răspund la ceea ce noi le oferim. Reacţia lor nu depinde de noi şi nu trebuie să ne asumăm răspunderea. Dar, dacă noi suntem cei care răspund şi reacţionează corect, pozitiv, ne putem aştepta şi la reacţii pozitive din partea lor. Dacă vom avea o judecată limpede, corectă, echilibrată, calmă asupra lucrurilor, circumstanţelor, dacă nu vom minimaliza sau nu vom exagera proporţiile lucrurilor care se întâmplă, vom putea deveni uşor oameni a căror părere va fi asculataă, oameni a căror putere de analiză va fi apreciată.
Atunci când vom descoperi sentimentul semnificaţiei şi scopului de atins cu ajutorul unei miţi concentrate, focalizate, pozitive, avem şansa de a descoperi puterea de a ne atinge scopurile. Atunci când oamenii se lasă purtaţi de gândurile negative, aceasta le va influenţa tot procesul gândirii, va limita viziunea, perspectiva, percepţia lor.
Revin la piramida lui Maslow: pe care treaptă credem că ne situăm? Suntem abia la primul nivel în care „creierul reptilian” este preponderent, trupul şi tot ce ţine de el caută împlinirea nevoilor de bază, primare, sau ne aflăm mai sus, pe treapta relaţiilor, a socializării, a auotorealizării? Care parte a creierului folosim mai des? Sistemul limbic, responsabil de căutarea şi împlinirea emoţiilor, sentimentelor, alergarea după iubire, satisfacţii sentimentale, sau accedem nivele mai înalte de cunoaştere, încercând să descoperim prin propria revelaţie sau bazaţi pe experienţa şi studiile altora ce este „dincolo de deal”? Continuăm să căutăm motive pentru a ne plânge de milă, continuăm să căutăm compătimire la ceilalţi, continuăm să ne „hrămin” cu amărăciuni, dezamăgiri, frustrări, sau alegem să învăţăm din aceste experienţe tot ce putem, pentru că „ce nu te omoară te face mai puternic” şi „fiecare şut în fund este un pas înainte”?
Alegem să rămânem ostatici, sau dorim să ne scuturăm de lanţurile robiei în care singuri ne-am închis, atunci cănd am permis cărămizilor nemulţumiri, tulburării, dezamăgirii, amărăciunii, neiertării, încăpăţânării să se adune în ziduri tot mai înalte în jurul nostru, ziduri care, în loc să ne ofere iluzoria siguranţă după care tânjim reuşesc să ne izoleze în propria noastră închisoare! Pe curând!

Ostatic sau liber? 3

Să o luăm de la capăt cu nevoile omului. Cum spuneam, Maslow a întocmit pentru prima dată piramida nevoilor umane în 1954. El susţine că fiinţele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute şi că nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare.
Deşi toate nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de puternice. Astfel, nevoile cele mai puternice au fost aşezate la baza piramidei trebuinţelor. Cu cât o nevoie urcă spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă şi specifică individului respectiv. Se observă astfel că nevoile primare sunt comune atât tuturor oamenilor cât şi animalelor. Ele includ necesităţile fiziologice (cum ar fi cele biologice ca hrana, apa, aerul, igiena), somnul, sexul şi o temperatura relativ constantă a corpului.
Odată ce individul îşi satisface acest nivel de necesităţi, se poate concentra pe nevoile de siguranţă. Acestea au de a face cu stabilitatea şi consistenţa într-o lume relativ haotică. Ele ţin mai mult de integritatea fizică, cum ar fi securitatea casei şi a familiei. În unele cazuri, nevoia de siguranţă motivează unii indivizi sa devină religioşi, religia oferindu-le confortul unei promisiuni de siguranţă printr-un loc paradiziac. Nevoile de siguranţă sunt cruciale pentru copii.
Urmează apoi nevoia de iubire şi apartenenţă. In acest nivel se includ nevoia de prietenie, familie, apartenenţă la un grup, sau de implicare într-o relaţie intima non-sexuală.
La nivelul patru sunt nevoile de stimă. Acestea cuprind atât recunoaşterea venită din partea altor indivizi (care rezulta în sentimente de putere, prestigiu, acceptare, etc) cât şi din respectul de sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, competenţă. Nesatisfacerea nevoilor de stimă rezulta în descurajare, şi pe termen lung în complexe de inferioritate. O nevoie pronunţată de acest fel (de exemplu nevoia pentru admiraţie) are la bază nesatisfacerea unor nevoi care stau în vârful piramidei, cele de auto-actualizare estetică.
Nevoile de auto-actualizare (afirmare, după alţi autori) vin din plăcerea instinctivă a omului de a fructifica la maximum capacităţile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun.
Pe primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile asa-zise "deficiente" (primare): o persoana nu simte nimic special dacă acestea sunt satisfăcute, dar simte un disconfort când nu sunt satisfăcute. Dincolo de aceste nevoi, următoarele mai sunt numite de "creştere". Acestea nu dispar când sunt satisfăcute, în schimb, motivează individul în continuare.
În 1970 Maslow a publicat o revizie a piramidei din 1954, situând în vârful acesteia nevoile cognitive (de a cunoaşte, de a înţelege şi de a explora) şi pe cele estetice (pentru frumuseţe, ordine, simetrie). Cu toate acestea, nu toate versiunile piramidei sale includ ultimele 2 nivele. Maslow a teoretizat că nevoile cognitive (care ţin de cunoaştere) nesatisfacute se transformă în nevoi neurotice (non-productive, care perpetuează un stil de viaţă nesănătos). De exemplu, copiii ale căror nevoi de siguranţă nu sunt satisfăcute adecvat pot deveni adulţi care pun deoparte bani sau diferite posesiuni.
Maslow crede că singurul motiv pentru care oamenii nu se mişcă în direcţia auto-realizării este din cauza obstacolelor puse în calea lor de societate, mai ales printr-o educaţie deficitară ce nu poate schimba o persoană cu o slabă pregătire pentru viaţă într-o persoană cu o abordare pozitivă. Maslow e de părere că educatorii ar trebui sa fie răspunzători de potenţialul pe care îl are un individ pentru a ajunge la auto-realizare în felul său.

Asta este părerea lui. V-o aduc la cunoştinţă pentru că este important să cercetăm toate lucrurile şi să luăm ce este bun.
Omul are câteva nevoi fundamentale pe care le-a desris deja Maslow. Aceste nevoi sunt motorul a ceea ce noi ne vom dori de la viaţă-sau nu! Cum spuneam în primul blog, creierul uman poate fi împărţit în trei componente: creierul reptilian (care se concentrează asupra unui singur lucru: supravieţuirea, este nonverbal, operând la nivelul stimulilor, este responsabil de nevoi elementare precum fuga, foamea, frica), sistemul limbic (dedicată emoţiilor şi sentimentelor, principalul loc în care se regăsesc emoţiile, atenţia, amintirile cu încărcătură emotională, se exprimă în mod exclusiv sub forma emoţiilor), care joacă rol de judecător între creierul reptilian şi neocortex (cu care procesăm gândirea abstractă, cuvintele, simbolurile, logica şi timpul). Neocortexul este divizat în emisfera stângă (raţională, verbală) şi emisfera dreaptă (spaţială, artistică).
Ce parte este preponderentă la noi? Suntem preocupaţi numai să ne fie satisfăcute nevoile primare: foamea, setea, siguranţa sau ne dorim mai mult? Ne conduce sistemul limbic, este el locomotiva vieţii nostre aşa încât satisfacerea nevoilor sentimentale trece pe primul loc? Sau avem aspiraţii mai înalte, ori mai echilibrate? Citez dintr-un test interesant: „Care parte a creierului foloseşti?” :
Creierul are doua emisfere care sunt facute sa lucreze impreuna. Emisfera stanga controleaza partea dreapta a corpului, iar emisfera dreapta contoleaza partea stanga.
Emisfera stanga este sediul limbajului, cuvantului, implica aspectele lingvistice ale scrierii, este sediul calculului logic, cifrelor, rationamentelor, capacitatii de analiza si abstarctizare. Prin ea, orice perceptie se traduce in reprezentare logica, semantica si fonetica. Emisfera stanga este logica, rationala, matematica, aristotelica, stiintifica, calculata.
Persoana dominata de emisfera stanga comunica cu exteriorul pe baza unui cod logico-analitic, are gust pentru dictionare, vocabular, are grija de a numi obiectele si clasele, prefera detaliile, prezinta logic faptele, are preferinta pentru relatiile cauzale unilaterale (cauza - efect), poseda arta de a structura frazele. Ea cauta de asemenea sa aibe explicatii pentru orice, gandirea fiind metodica si structurata. Inexplicabilul pentru astfel de persoane este o slabiciune.
Emisfera dreapta este sediul gandirii fara limbaj, al intelegerii nonverbale, al recunoasterii formelor, perceptiilor spatiale. Ea este responsabila pentru tonul si intonatiile vocii, pentru ritm, muzica, imaginatie, simtul culorilor, visarii. Emisfera dreapta este intuitiva, ilogica, irationala, poetica, platonica, imaginativa, romantica, mitica, religioasa.
Persoana prefera sa aiba cat mai multe analogii, scheme in abordarea universului, sintetizeazand si exprimand rezultatele cunoasterii in imagini. Imaginatia si intuitia isi au locul in aceasta emisfera, care este sediul competentei artistice si muzicale. Imaginatia creatoare afectiva isi are sediul in aceasta emisfera. Persoana cu aceasta emisfera dominanta are o memorie video spatiala, preferand o abordare intuitiva, interactiva sintetizand relatiile intre obiecte, folosind asociatiile de idei, reconstituind informatiile intr-un tot unitar. Persoana judeca lucrurile in dependenta de context, neizolat.
Avand in vedere aceste caracteristici s-au pus in evidenta profesiile in care sunt implicate una sau alta dintre emisfere in mod preponderent:- profesii care implica folosirea emisferei stangi: inginer, tehnician, economist, administrator, medic, jurist, informatician, chimist, matematician;- profesii care implica folosirea emisferei drepte: muzician, dansator, scriitor, artist, poet, psiholog, sculptor, expert in relatii umane, filozof (fondator de sistem), manager, actor.
Nu pot posta şi fotografia care era ataşată pentru că este în mişcare. Am încercat să o postez, darn u se mai mişcă. Pentru cei interesaţi, o pot trimite pe mail.
Ca să continui ideea blogului, revin asupra întrebării: cum găsim drumul înapoi spre frumuseţea vieţii? Creierul omului a fost deseori asemănat de către cercetători cu un aisberg: abia vârful se vede puţin, dar peste 70% este sub apă. Cât din subconştient cunoaştem? Oare putem avea acces la informaţiile de acolo? Ce anume ne motivează să mergem înainte? Ce anume ne motivează să mergem înapoi? Psihologii pun adesea eşecurile din viaţă pe seama suferinţelor din copilărie. Preoţii le pun pe seama blestemelor generaţionale. Şi unii şi alţii au dreptate, dacă menţin echilibrul în expunerile lor şi nu fac literă de lege din asta. Educaţia contează. Moştenirea genetică contează. Moştenirea spirituală contează. Altfel, cum se explică fenomenul larg răspândit când cineva devine alcoolic dacă şi tatăl său a fost aşa?! Este clar că dacă mama a avut cancer sau diabet, este mai mare riscul să-l fac şi eu, dar ce legătură are alcoolismul? Are şi ăsta vreo genă?
De curând am aflat un lucru cel puţin interesant. Înainte să mă acuzaţi de fanatism religios, gândiţi-vă puţin la cele pe care le voi spune. Ştim că omul are trup, suflet şi duh. Dacă moştenirea genetică este valabilă şi dovedită, de ce nu ar fi şi cea spirituală? Pentru că nu toţi oamenii cred în Dumnezeu şi pentru că este corect ca omul să aibă dreptul de a alege în ce să creadă. Însuşi Dumnezeu i-a dat omului dreptul să aleagă atunci când i-a spus: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” Dar omul a luat şi a mâncat. A murit? Nu, cel puţin nu imediat! Dar moartea este de mai multe feluri. Pe lângă moartea fizică există şi cea spirituală. Asta este despărţirea de Creatorul nostru. Prin neascultare. Sau, cum spun teologii, păcat. Ce înseamnă păcat? Pe lângă neascultare înseamnă şi ratarea scopului pentru care am fost creaţi. Oare Dumnezeu a vrut ca noi să fim limitaţi când ne-a cerut să nu atingem acel pom? Nu cred! Ştia că nu avem protecţie pentru ce va urma să înţelegem odată cu luarea din acel pom. Erau informaţii pentru care nu eram pregătiţi. Tot în acea grădină mai era un pom: pomul vieţii. Din acela nu ne-a interzis să luăm, dar n-am fost curioşi! Am ales „frucul oprit”. Neascultarea a dus la ruperea legăturii cu Cel ce este sfânt, Cel ce este Adevărul. De atunci încoace toţi ne alimentăm din pomul cunoaşterii, mai mult sau mai puţin, dar câţi din noi dorim pomul vieţii? Cei care fac asta sunt marginalizaţi de societate, primesc etichete, sunt declaraţi fanatici, oare de ce? Pentru că vor să înţeleagă ce este „dincolo de deal”! Nu trebuie să luaţi de bun ce zic eu, verificaţi! Dumnezeu ne-a lăsat aşa cum suntem pentru că are un scop cu noi. Cum am mai spus, nu ne consideră nişte marionete pe care le trage de sfori, ci nişte fiinţe scumpe Lui, a căror viaţă vrea să fie cât mai împlinită. Pentru ca să putem găsi fericirea, împlinirea, care -contrar multor filozofii- nu sunt iluzii, trebuie să folosim ceea ce El ne-a dat. Fiecare din noi avem calităţi, lucruri bune, pe care ajunge să le valorificăm. Dar oare câţi dintre noi ne punem întrebări legate de scopul vieţii noastre? Câţi ne întrebăm cu adevărat ce e viaţa şi de ce suntem aici? Adevărul este că ne temem. De ceea ce putem găsi în noi. Dar oare de ce să ne temem? E drept că putem găsi acolo şi lucruri care nu ne vor plăcea, dar ce ne împiedică să le schimbăm? Ştim cum vrem să fim, ştim cum am vrea să devenim, ce ne opreşte? Potenţialul schimbării este în noi. Şi în relaţia cu Creatorul nostru. Nu se poate să nu găsim în jurul nostru oameni pregătiţi şi oameni înţelepţi care să ne îndrume în demersul nostru! Trebuie doar să deschidem ochii!
Pornisem de la ideea de a vă spune ce am aflat de curând. Părintele acţionează în viaţa copilului său asemeni unei umbrele care-l protejează de intemperii. Dacă viaţa părintelui nu este tocmai curată, tocmai în regulă, această umbrelă are găuri. Prin care „ploile” ajung la copil. Aşa că, în pragul tinereţii ne trezim începându-ne viaţa cu poveri, cu handicapuri, cu incapacităţi, cu lipsuri, materiale, emoţionale, spirituale. Nu e vina părinţilor, ei au dat ce au putut, dar au putut doar atât! Acum rămâne la latitudinea noastră ce facem cu viaţa noastră. Dacă părinţii nu şi-au făcut treaba bine, hai să ne schimbăm noi viaţa în ceea ce ne dorim! Hai să căutăm adânc în noi, să vedem ce ne lipseşte, să vedem ce putem schimba şi să nu mai dăm mereu vina pe alţii, pe părinţi, pe viaţă, pe soartă, pe societate!
Este timpul bilanţului: asta am făcut, asta nu! Asta vreau, acesta este scopul meu, hai să găsesc şi mijloacele de a-l atinge. Oare care sunt căile prin care îmi pot atinge scopul? Scopul meu este unul bun, viabil, îmi va aduce bine şi nu va deranja pe nimeni? Mulţi sunt superstiţioşi spunând: nu pot să-mi propun nimic pentru că voi fi dezamăgit dacă voi eşua. Dar nu este o atitudine bună. Dacă ne propunem lucruri şi atingem din ele jumătate tot este mai bine decât să nu facem nimic. Altfel nu vom înainta. Oamenii pot pierde controlul asupra vieţilor lor şi pot experimenta un sentiment de frustrare din cauza faptului că se concentrează pe lucrurile neesenţiale - a lucrurilor pe care doresc să le evite sau a acelor pe care le-au pierdut. Cel puţin acestea oferă o relativă (deşi falsă) siguranţă a „potecii bătătorite”, a imaginii cunoscute! Devenim propriii noştri ostatici când facem acest lucru, iar din această cauză se produc exact lucrurile pe care dorim să le evităm.
Putem să ne convingem să intrăm într-o stare de spirit negativă sau pozitivă cu ajutorul autocunoaşterii. Faptul că ştim cum funcţionăm, ştim cine suntem şi ce putem şi ne acceptăm dorind să îmbunătăţim punctele tari şi să estompăm punctele slabe, ne poate ajuta în demersul căutării scopului personal. Lumea noastră interioară poate fie să ne încurce, fie să ne ofere un avantaj. Datorită alegerilor pe care le facem cu toţii avem puterea de a creea un succes sau un eşec. Totuşi, există foarte mulţi oameni care nu ştiu că au de ales şi care, în consecinţă, devin ostatici ai propriilor emoţii, nevoi, dorinţe neîmplinite care se pot dezvolta până la frică şi atitudine negativă faţă de viitor.
Până la următorul blog, toate urările de bine, găsiţi direcţia bună şi urmaţi-o!

Ostatic sau liber? 2

Gândiţi-vă la un exerciţiu fizic obositor: alergatul, drumeţiile pe munte, înotul…. Ce se întâmplă cu noi atunci cand facem aceste exerciţii şi ne concentrăm asupra durerii? Ne oprim. Asupra căriu lucru trebuie să ne concentrăm pentru a merge mai departe, pentru a contracara senzaţia de durere pe care o simte corpul nostru? Când întrebi sportivii de performanţă ei răspund că se concentrează asupra finish-ului, asupra momentului decernării premiilor, asupra a ceea ce văd în jur, asupra unei amintiri plăcute, asupra duşului care urmează.... Această concentrare determină starea lor de spirit, care determină rezultatele care vor urma. Putem vizualiza mental cum vom perepe lumea şi circumstanţele. În cazul multor persoane viitorul reprezintă o amintire a trecutului pentru că repetă tipare comportamentale învăţate în trecut şi le proiectează asupra evenomentelor viitoare. Citez dintr-un articlo de pe eva.ro, „Relatia dintre stima de sine-dorinţă/acţiune-nonacţiune”:

"Inchide ochii si permiteti un mic exercitiu: Propuneti un moment de relaxare, cateva minute cu tine insuti. O adevarata delectare!... Cata liniste, cat echilibru pot aduce cateva momente de relaxare in care gandurile, mintea par a se imprastia si aduna in acelasi timp fara vreo destinatie anume, fara ca tu sa faci vreun efort de a o ghida spre vreo destinatie sau tematica anume. Pe acest fond de relaxare placuta, cu ochii inchisi sau deschisi (cum iti este mai usor), cauta sa intri in contact cu acea parte din tine numita stima de sine. Odata simtita prezenta, vizualizeaza-ti propria stima de sine!""Poate fi un sentiment, o calitate, o imagine, un succes, o minge, o persoana, o amintire, permite-i "rationalului" sa se opresca la primul impuls si cu ochii interiori surprinde acel licar, acea imagine, acel ceva care pentru tine reprezinta stima de sine si incerca din ce in ce mai mult sa-i dati culoare, intensitate; sa o faci sa devina cat mai vie pe acel fundal, ecran interior. Foarte bine! Asa, foarte bine! Cat mai viu, cat mai intens! Este o parte importanta din tine! Ramai surprinsa de tabloul care se creioneaza in fata ochilor tai! Foarte bine! Acum, odata resimtita intensitatea sentimentului de stima, remarca undeva in dreapta sus un buton asemeni celui de reglare de volum al unui radio vechi si prafuit. Da! Acolo. Foarte bine!”
"Stim cu totii la ce foloseste un astfel de buton. Relaxat si detasat, asemeni unui fin observator, te invit sa rotesti usor spre stanga butonul. Foarte bine! Observa ce schimbari s-au petrecut pe acel ecran interior! Exista vreo schimbare?! Ce anume pare altfel decat stiai?!" A fost o mica invitatie la joc, jocul cu propria noastra imaginatie! Scopul?Sesizarea zonelor de rezistenta:STOP, aici e totul blank! STOP, asta este o prostie, eu nu ma joc, relaxez, eu am (intotdeauna) nevoie de control asupra a ceea ce mi se intampla!STOP, ma simt ridicol/-a!STOP, ma sperie gandul relaxarii!STOP, ma simt inconfortabil cu mine insumi!STOP, nu-mi place ce descopar in mine!STOP, eu nu sunt asta! Etc.Aceste zone de rezistenta se pot constientiza ca atare, intr-o forma "tradusa" verbal, alteori se resimte ca o stare emotionala confuza. Ne simtim inconfortabil, jenati, deranjati de ceva fara sa stim de ce anume. In astfel de contexte dezvoltam comportamente de evitare, eschivare, amanare a contactului cu noi insine.De unde acest sentiment, din ce se nasc aceste comportamente? Ele sunt comportamente dobandite in procesul de adaptare la situatiile neplacute. Sa ne amintim ca am vorbit deja despre stima de sine si imaginea de sine! Ele sunt cele care "suporta" modelari, adaptari, ajustari, presiuni, critici in functie de nevoile noastre sau in functie de context. Pentru a reusi astfel de trucuri, cosmeticizari (pozitiviste sau negativiste) actionam asupra noastra. Alteori se intampla sa nu luam nici o hotarare, sa ramanem pe loc, tintuiti intre sentimentul ca nu meritam nimic deosebit, ca nu aveam dreptul sau nu meritam sa fim fericiti si non-actiune.Alegi sa nu faci nimic din sentimentul ca nu ai nici un merit! Ce facem în acest caz? Simplu! Pasam responsabilitatea si puterea "schimbarii" in mainile celuilalt de langa noi. Ce inseamna schimbare? Dintr-odata celalalt (in cazul relatiilor interumane, celorlalti din jur) este cel care este responsabil pentru fericirea noastra. In manile lui "este" fericirea ta, sentimentul de implinire ca femeie sau ca barbat (in cazul relatiei sef-angajat, sentimentul de implinire profesionala).Acest lucru este departe de a insemna ca nu mai simti, ca nu-ti mai doresti, ca nu mai speri! Ce lipseste este trecerea la act, actul satisfacerii nevoilor resimtite acerb! Nu faci decat sa astepti reactia celuilalt, atentia celuilalt, aprobarea lui/ei ca sa ?stii? ce simti sau sa fii fericit! O imagine de sine deplorabila si o stima de sine scazuta! Te poti simti ca si cum ai fi derogat de la responsabilitatea propriei vieti de un partener critic! Nimic mai fals! Cum poate fi cineva responsabil pentru noi (exceptie copii, de exemplu etc)? Sa ne amintim ca alegerile au fost si sunt facute de noi si daca cineva pare a fi mai puternic sau ne "darama" prin simpla lui prezenta se intampla datorita faptului ca noi le permitem sa aiba acest impact!Cum putem sa ne spunem noua insine:STOP! Nu meriti;STOP! Nu mai spera! etc.Asa putem sa spunem si situatiilor care par sa ne depaseasca, si persoanelor din apropierea noastra in raport cu care ne regasim intr-o relatie de dependenta, intr-o relatie sclav-stapan! Sa le inlocuim cu noi convingeri:Pot sa fiu fericit/a!Merit sa fiu iubit/a!Merit sa ma iubesc!Sunt ceea ce sunt prin propriile eforturi, nu din intamplare!Sunt special/a! etc.Si pasii vor urma cursul firesc al schimbarii de sine. Important este ca tu sa crezi ca totul este posibil si pentru tine! Si non-actiunea se transforma in actiune! Odata implicat in procesul schimbarii sau redevenirii de sine in raport cu resursele tale interioare, viata incepe sa capete sens si "simti" ca esti "viu" si ca acest lucru este departe de a mai fi unul dureros, ci plin de bucuria de a trai, bucuria de a-ti permite sa fii tu insuti!”

La o conferinţă cu femeile am aflat un lucru foarte important: Cum ştim cu toţii, trupul este cel care îndeplineşte funcţiile vitale: respiraţie, hrănire, excreţie, înmulţire, etc. Este partea care conţine carnea, care îşi cere drepturile şi este intransigentă. Nevoile corpului sunt numite de specialişti de bază, primare. Pentru împlinirea lor omul îşi petrece cea mai mare parte din existenţă, de câte ori nu auzim expresii ca "trupul îşi cere drepturile"? Tot din nevoile trupeşti fac parte şi nevoia de siguranţă (securitate fizică, psihică, afectivă). Avem nevoie să ne simţim în siguranţă, mai ales în copilărie, ca să ne putem dezvolta normal şi să putem funcţiona normal. Orice lipsuri cu care ne confruntăm lasă urme adânci şi traume care mai târziu vor determina reacţiile şi comportamentul nostru, faţă de circumstanţe sau oameni. Şi sufletul nostru are propriile lui nevoi. Emoţiile, gândirea, sentimentele, raţiunea fac parte din suflet. Nevoia de apartenenţă (la o familie, la o comunitate, loc de muncă, etc.) şi nevoia de recunoaştere sunt legitime şi îndreptăţite şi fac parte din felul în care ne-a creat Dumnezeu. A fi iubit şi a iubi este firesc, normal, legitim. Dumnezeu ne-a creat cu aceste nevoi şi este normal să dorim să le împlinim. Se ştie cum copiii din familii dezbinate sau nefuncţionale dobândesc deprinderi deviate, din dorinţa de a fi observaţi, chiar dacă numai ca autori de fapte rele. Am văzut cu ceva timp în urmă un reportaj care evidenţia cum lipsa afecţiunii în copilărie duce la acte de violenţă. La câteva închisori din străinătate s-au făcut cercetări pe cei mai violenţi deţinuţi (cei care erau închişi pentru tâlhărie sau crimă) şi s-a constatat că nivelul testosteronului lor era mult mai mare decât al deţinutilor de drept comun (cei care fură sau înşeală, dar nu pun în pericol viaţa). Ca o caracteristică, detinuţii violenţi au şi nivelul serotoninei foarte mic. Serotonina este un neurotransmiţător care are rolul de a transmite impulsurile de la o celulă nervoasă la alta. Ea se echilibrează în prima copilărie, când mama îşi ţine copilul în braţe şi-l mângâie. Dacă copilul nu este iubit, este crescut fără părinţi şi n-are parte de dragoste, serotonina nu se produce în cantitate suficientă şi omul acela nu va avea mustrări de conştiinţă, nu îl va opri nimic să ucidă, dacă aşa simte. Dacă el se mai naşte şi predispus la o secreţie mai mare de testosteron, atunci aceasta va fi cauza principală pentru care el nu-şi va putea stăpâni impulsul de a ucide, de a viola, de a produce durere.
Căutând pe internet mai multe despre serotonină, am avut surpriza să constat că şi la persoanele care îşi produc singure rău, nivelul este scăzut. Femeile au tulburări de nutriţie, se îndoapă, se îngraşă, pentru că dacă mănâncă mult, nivelul serotoninei creşte şi femeia dobândeşte un oarecare confort. Dar efectele pe termen lung sunt devastatoare, femeia, după ce se va îngrăşa se va complexa, se va izola, îi va scădea respectul de sine, ca să nu mai punem la socoteală efectele obezităţii asupra sănătăţii. Iată doar două dintre exemple despre ce poate face lipsa afecţiunii în copilărie, la ce dereglări poate duce. Este foarte important să oferim copiilor toată afecţiunea de care au nevoie, în prima copilărie. Au nevoie şi de confort material, dar nu atât cât au adulţii. Oferiţi copiilor timpul şi dragostea voastră, lăsaţi serviciile care solicită atunci când aveţi copii mici şi staţi mai mult pe lângă ei, dacă nu vreţi să aveţi surprize neplăcute când vor creşte. Instituţia familiei e sfântă. Învăţaţi s-o respectaţi dacă vreţi să fiţi fericiţi, e poruncă divină.
O încununare a acestor nevoilor umane este nevoia spirituală, care ne va conecta la lumea spirituală, de aceea omul nu poate rămâne neutru. Se va conecta fie la Dumnezeu, fie la potrivnicul Său, dar neutru nu va putea rămâne!
De ce oamenii sunt atât de diferiţi, chiar şi gemenii identici? Pentru că suntem creaţi de un Dumnezeu plin de dragoste, care Şi-a pus creativitatea la lucru ca să ne creeze pe noi, pentru că ne-a iubit şi pentru că a gândit pentru fiecare un plan precis şi unic. Nu am apărut printr-o mutaţie genetică, ci suntem rezultatul creativităţii lui Dumnezeu şi El a pus în fiecare din noi această calitate ca să-L reprezentăm pe El, ca să creem la rândul nostru frumuseţe.
Despre golul pe care-l simţim uneori în fiinţa noastră spun teologii că ar avea forma lui Dumnezeu. Cu orice am încerca noi să umplem acest gol, el nu va putea primi niciodată ceea ce are nevoie, pentru că numai Dumnezeu îl poate umple. Aşa cum foamea acţionează asupra noastră şi ne determină să ne hrănim, aşa şi acest gol aflat în cel mai adânc şi mai ascuns loc al fiinţei noastre tânjeşte după împlinire. Pentru că nimic nu-i va putea satisface foamea decât prezenţa lui Dumnezeu, omul va căuta până Îl va găsi. Acest loc funcţionează ca un motor, care ne împinge să căutăm, să ne mişcăm. Chiar şi-n prezenţa lui Dumnezeu, acest loc rămâne uneori gol, pentru că altfel, am rămâne locului, nemişcaţi, savurând, contemplând frumuseţea lui Dumnezeu, o veşnicie. Vom putea face asta după ce vom trece la cele veşnice, acum trebuie să împlinim scopul pentru care am fost creaţi.
În Psalmul 139, psalmistul explică foarte limpede cum funcţionează viaţa noastră şi care este scopul pentru care am fost creaţi: "Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" O să spuneţi: "Vorbe mari! Cine este mulţumit cu ceea ce este?" Asta e problema noastră, de când Adam şi Eva au căzut în păcat. De atunci omul este mereu rebel, răzvrătit, nemulţumit sau prea mulţumit de sine. Cuvântul de ordine este azi că personalitatea mea este ori -"tu plus unu", ori -"tu minus unu". Este în firea noastră, nu numai să ne comparăm constant cu alţii, ci şi să fim veşnic nemulţumiţi de rezultat, pentru că societatea ne impune nişte norme şi ne obligă să ne conformăm. Dar nu acesta a fost gândul lui Dumnezeu când ne-a creat atât de diferiţi unii de alţii. Ci a dorit ca împreună să ne putem ajuta, să putem colabora, să ne putem completa. Când a creat pe Adam, deja Dumnezeu crease toate animalele şi fiecare avea pereche. Atunci Dumnezeu s-a uitat la bărbat şi a zis că nu e bine ca el să fie singur. De aceea a făcut ca omul să adoarmă şi din el a luat o parte din care a construit femeia. S-au făcut şi se fac o grămadă de glume pe seama creării femeii, dar toate astea nu fac decât să confirme ordinea în care au fost creaţi oamenii: întâi bărbatul şi apoi femeia. Dacă primii oameni au fost creaţi de Dumnezeu, următorii s-au născut sub stigmatul păcatului, cum spune David în Psalmul 51:1 -"În păcat m-a zămislit mama mea", şi asta nu pentru că mama lui ar fi fost o femeie stricată, ci pentru că David a înţeles că omul nu este bun din naştere, ci, dimpotrivă, rău şi că are nevoie de pocăinţă, de conştientizarea naturii sale căzute, de recunoaşterea nevoii de Dumnezeu. De când au păcătuit Adam şi Eva, nu s-a născut pe această planetă nici un om neprihănit, nici unul măcar (Romani 3:10), cu o singură excepţie: Isus Cristos.
Să revenim la Psalmul 139: "Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele." Iată, deci, că înainte de a fi primit ADN-ul părinţilor noştri, am primit ADN-ul spiritual al lui Dumnezeu, care a pregătit pentru noi un drum, un scop, o viaţă. Nimic nu este la voia întâmplării, oricine ce ar zice! Asta nu însemnă că Dumnezeu, de acolo din cer, ne leagă cu sfori şi ne mânuieşte ca un păpuşar, ci însemnă că ne iubeşte şi are un plan special pentru fiecare dintre noi. Cum ajungem noi să împlinim acest plan? Pentru că Dumnezeu ne-a dat şi un duh, prin el accedem în sferele spirituale. Atunci când eram doar un "boţ" cu ochi, cum ar spune Creangă, Dumnezeu ştia deja cine vom fi şi ce vom face, iar de modul în care ascultăm de El, depinde împlinirea sau nu a vieţii noastre. De multe ori în viaţă auzim vocea caldă a lui Dumnezeu, cum caută să ne îndrume sau să ne călăuzească, dar câţi dintre noi urmăm ceea ce ştim că vine de la El? Ce este paradoxal, este că ştim foarte bine ce ar trebui să facem, dar nu facem. De ce? Una din explicaţii ar fi că omul este comod, îi place rutina, îi place să fie lăsat în pace şi mai ales, nu-i place să i se spună ce să facă. Când se obişnuieşte cu ceva, găseşte în asta o oarecare siguranţă şi confort. De ce să te legi la cap, dacă nu te doare? Niciodată schimbarea nu e uşoară. Presupune renunţări, necunoscut şi riscuri şi atunci de ce să dai pasărea din mână pe cea de pe gard?
Ca să închei cu ideea cu care începusem, vreau să subliniez că majoritatea oamenilor sunt motivaţi de frică şi de evitarea durerii. Doar o mică parte sunt motivaţi de beneficii. Chiar şi în cele mai tulburătoare momente putem găsi drumul spre frumuseţea vieţii, dacă înfruntăm şi rezolvăm problemele care ne stau în cale: pierderea, suferinţa, furia, tristeţea, răzbunarea, frustrarea. Faptul că nu ne mai regăsim bucuria de a trăi în urma unei pierderi înseamnă că am devenit ostatici. Viaţa are părţi bune şi părţi rele, fiind plină de bucurii şi de dureri. Totuşi, fericirea este o stare a minţii şi reprezintă o alegere.

Ostatic sau liber? 1

Ce-aţi face dacă aţi fi luat ostatic? Cum aţi reacţiona şi cum v-aţi simţi? Ce i-aţi spune persoanei care v-a luat ostatic? Din fericire, probabilitatea de a fi luaţi ostatici este foarte mică, totuşi, putem fi luaţi ostatici la modul metaforic. Putem fi detreminaţi să ne simţim ameninţaţi, manipulaţi şi transformaţi în victime în fiecare zi de către şefi, colegi, clienţi, membri ai familiei sau de orice persoană cu care interacţionăm. De asemenea putem deveni ostatici ai evenimentelor şi circumstanţelor din viaţa noastră. Putem deveni chiar propriii noştri ostatici, lăsându-ne controlaţi de cadrul mental, emoţiile şi deprinderile noastre.
Oare câţi dintre noi permitem evenimentelor exterioare să preia controlul asupra noastră fără să ne dăm seama? Aţi fost vreodată supărat că vacanţa v-a fost stricată de vremea rea? Atitudinea negativă a cuiva v-a indispus?
Senzaţia că suntem ţinuţi ostatici este evidentă mai ales când relaţiile interpersonale în care puterea, autoritatea sau poziţia de superioritate folosite în mod abuziv sau constituie o sursă de teamă nejustificată. Întrebarea este de ce atât de multe persoane îndură situaţii nefericite? De ce rămân în relaţii abuzive, fie cu un partener, fie la serviciu, fie cu un prieten? Motivele sunt complexe, dar în esenţă este vorba de faptul că aceste persoane şi-au pierdut capacitatea de a-şi controla mintea, astfel încât să-şi folosească puterea personală pentru a acţiona pentru ieşirea din situaţia nefericită.
Potrivit neurologului Paul MacLean creierul uman este format din 3 creiere separate care se află în strânsă legătură: creierul reptilian (care se concentrează asupra unui singur lucru: supravieţuirea, este nonverbal, operând la nivelul stimulilor, este responsabil de nevoi elementare precum fuga, foamea, frica), sistemul limbic (dedicată emoţiilor şi sentimentelor, principalul loc în care se regăsesc emoţiile, atenţia, amintirile cu încărcătură emotională, se exprimă în mod exclusiv sub forma emoţiilor), care joacă rol de judecător între creierul reptilian şi neocortex (cu care procesăm gândirea abstractă, cuvintele, simbolurile, logica şi timpul). Neocortexul este divizat în emisfera stângă (raţională, verbală) şi emisfera dreaptă (spaţială, artistică).
Neputinţa este unul dintre primele semne că te laşi luat ostatic. Neputinţa otrăveşte persoana în cauză şi îi provoacă sentimente de neajutorare şi prizonierat. Care sunt cuvinetele şi expresiile care însoţesc sentimentul ca eşti luat ostatic? „n-am de ales”, „mă simt prins în capcană”, „mă simt groaznic”, „urăsc chestia asta”. Dialogul mental negativ pe care-l întreţinem cu noi înşine poate să ne ţină ostatici în acea situaţie. Sentimentul de prizonierat începe cu un cadru mental conform căruia suntem obligaţi să facem ceva ce nu dorim şi continuă cu atitudine negativă. Dacă ascultăm cuvintele pe care le folosim realizăm otrava din mintea noastră. Indiferent de cultura din care facem parte, educaţie sau vârstă, cercetătorii au dovedit că avem mai multe cuvinte care exprimă emoţii negative.
Ca o concluzie a acestui scurt rezumat, putem deveni ostatici atunci când renunţăm la puterea personală şi ne permitem să ne simţim captivi şi neajutoraţi. Fie că este vorba de o situaţie gravă, serioasă (pierderea cuiva drag, şomajul, probleme financiare) sau ceva mai puţin ireversibil (cearta cu un coleg, şef, prieten, partenerul, un vecin) faptul că ne permitem să fim luaţi ostatici de persoane sau circumstanţe înseamnă că vom avea dificultăţi în soluţionarea problemei la modul productiv. Gândirea negativă este otravă pentru mintea noastră. Antidotul pentru sentimentul neputinţei este crearea unei legături emoţionale prin relaţionarea cu oamenii sau cu anumite obiective, putem crea legături care să ne asigure că suntem suficient de puternici ca să facem faţă oricărei situaţii. Stabilirea legăturilor reprezintă un mecanism de supravieţuire pentru noi toţi şi prin intermediul acestui mecanism ne îmbogăţim vieţile.
Omul este o fiinţă socială. Nu poate supravieţui singur. Dacă vreţi neapărat să mă contraziceţi îmi puteţi da exemplu asceţii care aleg să trăiască în peşteri, dar eu aş spune că ei sunt tocmai excepţia care confirmă regula. Lloyd Douglas spune în cartea lui „Obsesia” următoarele: „I se părea straniu că ţine în mâna lui textul unei cărţi de ştiinţă, referitoare la expansiunea şi îmbogăţirea personalităţii omeneşti”. Autorul ajunge la această concluzie după ce înţelege că a oferi înseamnă mult mai mult decât a primi.
Avem întotdeauna de ales cum gândim, cum ne realaţionăm, cum acţionăm. Lumea poate fi foarte diferită în funcţie de starea noastră mentală. Faptul că învăţăm să nu devenim propriii noştri ostatici sau ai altora ne permite să ne controlăm vieţile fără ca circumstanţele exterioare să se schimbe. Dacă vom căuta satisfacţia numai în exterior vom avea numai satisfacţii efemere. Când suntem conştienţi că avem de ales în orice situaţie putem manifesta o atitudine pozitivă. Putem alege să ne bucurăm de relaţiile noastre în libertate deplină.
Starea de spirit pozitivă ne va aduce bucurie şi libertate, vom putea fi noi înşine, vom putea oferi ceea ce avem ca ceilalţi să fie îmbogăţiţi, iar prin aceasta devenim şi noi mai bogaţi.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails