joi, 25 septembrie 2008

Roluri

Când a murit Laura Stoica mi-am amintit de piesa ei „un actor grăbit” care la vremea când a apărut mi-a plăcut mult. La întâlnirile noastre cu femeile vorbim mult despre rolurile nostru de soţii, mame, femei. S-ar putea spune mult despre diversele roluri pe care le avem fiecare în viaţă. Cum să le împleteşti pe toate, cum să te bucuri de fiecare, cum să faci să schimbi „macazul” atunci când schimbi rolul, ca să fii eficient?

Sorina spunea într-un blog: „cu doar 90 cents/ride, în Central Park te simţi copil… pe căluţul de lemn…cu palmele transpirate-n strânsoarea hăţurilor…şi toate trec repede pe lângă tine…până să faci din mână celor dragi… dispar… dar aştepţi runda următoare…

să treci iar pe lângă ei…le zâmbeşti fericit şi iar dispar… şi iar…iar.. un perpetuum mobile cu flashuri de bucurii… aşa-i şi-n viaţă… ai senzaţia că tu stai şi lucrurile se învârt în jurul tău… se-nvârt de multe ori mai repede decât trebuie… şi ameţeşti… este iar luni_şi_marţi_şi_vineri… şi_pleci_şi_vii_şi_iar_te_duci… cunoşti o mulţime de oameni… şi_strigi_şi_fluieri_ţipi_şi_urli… şi iar e luni… e doar o chestie de lumini şi umbre…cred… şi, câteodată şi de culoare…”

Aşa e, câteodată ţi se pare că-ţi fuge covorul de sub picioare, dar nu-i minunat când simţi adrenalina pompându-ţi prin vene viaţă? Nu mă refer la caruselul propriu-zis, ci la luni, când te scoli ştiind că începe o nouă săptămână şi-I mulţumeşti lui Dumnezeu că poţi sta pe propriile picioare, că poţi mirosi aerul rece de afară... la vineri când ştii că s-a mai încheiat o săptămână şi ai câteva zile numai pentru tine... la duminica în familie sau când ai musafiri la masă şi te speteşti muncind în bucătărie numai ca să le vezi bucuria de pe feţe când îţi gustă bucatele.... da, e minunată viaţa văzută din carusel, când el se opreşte puţin, numai cât să ai timp să vezi cam pe unde sunt ai tăi să le faci cu mâna...

Protagonist principal: eu!

Eu în rol de femeie activă, vie, fremătând de ceea ce pâlpâie în mine purtând numele de viaţă… Eu, în rol de mamă care stă mereu cu sufletul la gură atunci când copilul se ascunde în dulap că a făcut o boacănă şi ştie că va fi pedepsit… iar eu îl caut alergând prin cartier ca o femeie nebună….. Eu, în rol de soţie care doreşte cel mai mult din toate să-şi vadă soţul fericit, să-l vadă trăgându-i ocheade ca în luna de miere… Eu în rol de învăţătoare în ale vieţii pentru copiii din familii destrămate…. Eu în rolul prietenei înţelegătoare sunată de amicele dezamăgite de soţi şi iubiţi… Eu în rolul fiicei iubitoare care sărbătoreşte recunoscătoare cea de-a 65-a aniversare a mamei… Eu în rolul bunicii încă buimăcită de acest rol nou şi necunoscut…. Eu în rolul blogăriţei însetate de nou, care bântuie pe internet avidă de ultimele apariţii… eu în rolul… eu în toate rolurile pe care mi le-a hărăzit viaţa şi pe care le iau în serios.

E minunat în caruselul vieţii care mă ameţeşte uneori, care îmi scaldă inima cu adrenalină, care mă învaţă zi de zi tot mai multele feţe ale verbului „a trăi”.

Aveam intenţia să scriu un articol despre ce ne motivează să mergem mai departe, dar cred că tocmai mi-am răspuns la asta acum. Când ne plictisim de un rol, trecem la altul… şi nici măcar nu facem asta conştient ci pentru că acel carusel despre care spune Sorina se învârte implacabil… Cum poate spune cineva că se plictiseşte? Când are timp să se plictisească… să-şi plângă de milă?

Viaţa n-a fost blândă cu mine, n-a purtat mănuşi (decât pe cele de box) aşa că acum parcă vreau să recuperez ceea ce am pierdut când eram prea tânără să-mi dau seama că trăiesc. Mi-am dat seama că am trăit ani buni fără să observ nuanţele cerului de răsărit, de înserat, mirosul aerului după ploaie… mi-am dat seama că nu ştiam să mă bucur de plânsul copiilor mei când le era foame sau când se loveau – mă enervam în loc să fiu recunoscătoare că sunt cu mine, lângă mine. Mi-am dat seama că nu ştiam că iarba e verde, alegeam să bombănesc că sunt alergică, că mă murdăresc… că vreau acasă în izolarea mea! Mă uitam urât la cei care îmi călcau pragul neanunţaţi, pentru că-mi deranjau tabieturile… dar acum îi primesc cu bucurie pentru că vor să fie cu mine, pentru că le pasă de mine, pentru că acum ştiu că viaţa e scurtă, pentru că ştiu că nu duc nimic cu mine, decât bogăţia sufletească pe care o voi putea aduna…

E minunat caruselul vieţii cu toate ameţelile, suişurile şi coborâşurile lui… e minunat când sunt pe culme şi îmi adun entuziastă energia pentru coborâre, e minunat când sunt în vale, pentru că ştiu că singurul drum este în sus….

Pentru voi cum e în carusel?


marți, 23 septembrie 2008

Când ai puţini bani....

Mă gândesc de aseară ce titlu să dau acestui articol şi m-am oprit la cel pe care îl vedeţi... cam neinspirat, dar nu mi-am văzut gândurile adunate la locul lor. Toată lumea suferă de astenia de primăvară, eu sufăr de cea de toamnă...
Mă uit la Aurora Liiceanu şi mă topesc de dragul ei, ce păcat că nu avem mai mulţi oameni ca ea în ţara asta... sau poate că avem dar nu ştim să-i apreciem.... aşa cum facem şi cu ea şi cu alţii pe care i-am enumerat într-un blog de mai jos.
Ca toţi românii, mă confrunt şi eu cu lipsuri... îmi amintesc vorbele lui Quasi "un artist trebuie să şi mănânce, din păcate"... zâmbesc, nu susţin că eu sunt artistă (ci era vorba despre el aici).. doar îmi aminteam cuvintele lui.
Aşa că îmi fac viaţa mai frumoasă din ce pot şi asta voiam să împărtăşesc cu voi. Cum să faci ceva frumos din nimic? Ei, nu chiar din nimic... ci din ceea ce alţii n-ar considera "materie primă". Mă consider o persoană practică, chiar pragmatică, dar am o latură care nu se împacă cu puţin şi aceea cere "hrană" des...
Aşa că mă trezesc că mi se pune "pata" pe câte o idee şi nu o las să dospească ci o şi pun rapid în practică.

Luaţi ce aveţi prin casă, făină, boia de ardei, cacao, mălai, griş, etc. şi stratificaţi-le într-o sticlă transparentă rămasă de pe la sucurile copiilor voştri.

Aici am adunat seminţe de tot felul (care se găsesc la magazine care vând hrană pentru animale) şi aşezaţi-le în straturi cât mai diverse. Puneţi o hârtie de împachetat în loc de capac şi legaţi cu o sfoară, pare mai rustic. Am uitat să specific: eu topesc lumânare la gura sticlei, intră mai puţin aer şi se păstrează mai mult, nu rişti să-ţi încolţească!
Am primit de ziua mea, de la fiul meu, un bonsai. Mi-a fost tare drag şi nu m-am îndurat să mă despart de el când s-a uscat. Aşa că l-am spălat bine şi l-am lăcuit şi apoi, pentru că tot nu mai aveam ce face cu coroniţa de la clasa I a fiicei mele, i-am adăugat bonsaiului flori şi frunze. Acum e "viu" şi nici nu cere prea multă muncă!
Soţul meu (care se pricepe la ale electricii) a fost chemat de o vecină să-i schimbe candelabrul. I-au rămas abajururile vechi şi a vrut să le arunce. Soţul meu i le-a cerut şi am făcut din ele diverse aranjamente. Cu câteva pietricele colorate din florărie şi câteva scoici din orice magazin de mobilă, am încropit câte ceva şi am tot dat cadou din ele, aşa că acum mai avem doar vreo două, din şase.
De regulă folosim aranjamentele astea ca "sfeşnice", pun ghilimele pentru că prin sfeşnic înţeleg altceva.
Pentru iarnă fac suporturi de lumânări din conuri de brad colorate cu auriu sau argintiu, le lipesc de un carton gros în formă de cerc şi apoi adaug o lumânare în mijloc. Poate aţi văzut de cumpărat aşa ceva, însă sunt scumpe.
Mie îmi place culoarea albastră. Aşa că, după ce am făcut mobila în sufragerie albastru cu gri metalizat, am acoperit tot ce era scaun în cameră cu albastru şi am făcut draperii tot albastre. Aşa că, să nu vă miraţi când vă spun că oricine care vine la noi, trage la somn! Credeam că numai mie mi se întâmplă, pentru că sunt leneşă, dar toţi prietenii noştri reuşesc să se relaxeze şi să se odihnească, înconjuraţi de acea culoare albastră.
Aşa că, dacă aveţi vreo aniversare şi nu aveţi prea mulţi bani, nu va sfiiţi să vă puneţi imaginaţia la încercare. Cred că darurile voastre originale vor fi mult mai apreciate decât cele de cumpărat.
Acum, gata! Vă las că am nişte idei noi!
Glumesc, fiţi liniştiţi!

miercuri, 17 septembrie 2008

Ce are a face caracterul cu puterea?

Mă gândesc de ceva vreme la putere. Puterea care te autorizează. Cea care face din tine un lider. Ce este puterea? Ceea ce văd în jurul meu, mai ales în politică, nu mă convinge. Eu asociez puterea cu un caracter frumos. Unde vezi caracter ales la politicienii noştri? Sau la patronii noştri?

Oare de ce în lumea în care trăim azi nu se mai pune preţ pe valoare? Oare de ce azi contează „puterea” pe care o dă un buzunar burduşit de bancnote, dacă se poate, străine… aşa că suntem bombardaţi de nulităţi agramate care se erijează în lideri pe toate posturile de televiziune şi în toată mass-media?!

Aceştia sunt oamenii care ne reprezintă? Aceştia sunt oamenii care ne conduc? Aceştia sunt oamenii în a căror mâini stau destinele noastre?

Am văzut azi dimineaţă un film care demasca goana omului contemporan după senzaţional. Descria descoperirea filmului original de la Roswell şi apoi distrugerea lui, mascarada care a urmat în încercarea de a câştiga un ban în plus speculând foamea omului după dramatic. Filmul surprinde foarte bine spiritul de turmă şi lipsa de discernământ a omului de rând, felul în care autorităţile maschează lucruri pe care muritorul nu trebuie să le ştie pentru că n-ar ştii ce sa facă cu ele… cum să le explice, cum să le administreze.

Căutând pe internet definiţii ale puterii, am găsit câteva maxime şi citate din diverşi autori care m-au ajutat să stabilesc câteva jaloane în gândirea mea.

Abraham Lincoln spune: Aproape toţi oamenii rezistă nenorocirilor. Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere.”

Asta am experimentat-o şi eu deseori. Am tot auzit că un om care suferă îşi şlefuieşte caracterul sau cam aşa ceva, dar adevăratul caracter al omului poate fi văzut numai când are putere: ce va face cu ea, cum se va purta cu alţi oameni?
Albert Einstein este de părere că ar trebui să încercăm să fim oameni de valoare şi nu neapărat oameni de succes. Aş fi curioasă câţi din parveniţii de azi ar fi de acord cu el.

„Aceasta este puterea - să ţii în mâini frica altcuiva şi să i-o araţi.” spune Amy Tan şi eu tind să-i dau dreptate. Cam aşa sunt văzute lucrurile pe la noi. Şi atunci ce să facem? Să trăim într-un asemenea compromis grosolan care ne dezumanizează şi distruge valorile în care credem sau să ţinem fruntea sus cu riscul de a nu reuşi nimic în viaţă, după standardele care ne definesc ca oameni de succes?

Aşa că m-am gândit mult la ce spune David Brink: „Un om de succes este acela care poate construi o fundaţie solidă cu cărămizile pe care alţii le aruncă în el.”

După ce principii mai trăim azi? Sau, oare mai avem principii? Lăsăm mereu pe alţii să ne spună cum să trăim sau ce să facem sau trăim aşa cum ştim că e bine, facem lucruri care ne-ar ajuta să ţinem mereu fruntea sus?

Până la urmă puterea, ca mulţi alţi termeni, capătă în secolul nostru cu totul alte conotaţii decât cu ceva vreme în urmă, deşi dacă stau bine să mă gândesc, întotdeauna au existat excepţii care să confirme regula.

Piramida lui Maslow are pe ultima treaptă autorealizarea sau împlinirea nevoilor spirituale. Aş fi crezut că un om care tinde către realizare personală are şi valori care să-l motiveze, dar din ce văd, societatea se îndreaptă vertiginos către anularea principiilor şi valorilor sănătoase. Am eludat valorile familiei, am anulat legea care spune că sexul are parteneri de două genuri şi milităm pentru drepturile homosexualilor, am ignorat libertatea individului de a-şi alege religia, am impus „standarde” de neatins din punct de vedere material pentru a confirma statutul de om realizat, bombardăm tinerele generaţii cu imagini pline de vulgaritate, le dăm liber acces la imoralitate susţinând lipsa valorilor cu exemplul personal a unor „vedete” adulate. Ironizăm sinceritatea şi deschiderea, transparenţa în relaţii şi în viaţa publică sau politică promovând lipsa de educaţie şi parvenitismul.

Şi vrem să ne fie bine!

Ce este puterea şi ce facem cu ea? Nu avea dreptate Lincoln „Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere”? Oare s-a răsturnat lumea cu susul în jos sau aşa a fost mereu şi n-am văzut eu? De vreo 20 de ani mă întreb dacă soluţia este trăirea sub un glob de sticlă sau confruntarea acestor mizerii care ne otrăvesc viaţa transformând-o în iadul pe pământ?! Cum să faci asta când publicarea într-un blog personal a unei păreri personale atrage după sine proces în instanţă? Ce s-a întâmplat cu libertatea cuvântului într-o ţară care se crede şi se declară liberă? Cum să crezi că eşti într-o ţară liberă când cei aleşi să te conducă te manevrează după bunul lor plac încât începi să te îndoieşti de integritatea ta mintală atunci când ştii că lucrurile sunt într-un fel şi când ieşi din casă le vezi întoarse pe dos şi pare că nimeni nu se miră. Nimeni nu ia atitudine… nimeni nu încearcă să facă ceva… toţi se uită ciudat la tine ca şi cum ai fi vreun ciumat?

Încotro ne îndreptăm?


Am să adug o continuare, cu acordul autoarei. Ea este Beth, o persoană care a reuşit să-şi păstreze intactă sensibilitatea nativă într-o lume care aleargă după urât cu toată energia. Veţi descoperi că poate fi şi foarte obiectivă:
Elena, tu eşti o persoană echilibrată şi îmi place articolul scris de tine. Totuşi, toţi exagerăm uneori (eu o fac destul de des exasperând cu sensibilităţile mele excesive, de exemplu :) )
Aş dori să polemizăm puţin pe marginea articolului, deci...
Nu sunt adeptă a extremismului, în indiferent ce domeniu. Întotdeauna am crezut că extremele dăunează, că deşi pare că sunt foarte îndepărtate una de alta, ele se ating totuşi, undeva, pentru că totul este un imens cerc, o imensă sferă. Cred, în continuare, că minus infinit şi plus infinit se întâlnesc undeva, într-un punct... că acestea ne păcălesc că sunt duşmani fiind, în fapt, foarte buni tovarăşi...
Calea de mijloc mi se pare singura sănătoasă... De aceea îţi dau şi nu-ţi dau dreptate.
Am şi eu o părere foarte proastă despre cei ce ne conduc. Cred şi eu că, dacă nu singurul, cel puţin întâiul scop al lor este propriul câştig, propria prosperitate. Doar că nu cred că sunt aşa pentru că au puterea în mână. Ei sunt aşa pentru că aşa sunt. Puterea pe care o deţin doar le permite să acţioneze... asta e diferenţa.
Sigur că şi puterea schimbă omul, indiferent care ar fi acela. Dar nu doar puterea. Şi lipsa ei, deopotrivă. Toate întâmplările din viaţa lui, experienţele trăite de acesta, toate îl schimbă... în sensul că schimbă modul lui de a gândi şi a acţiona. Dar nu-i schimbă caracterul. Ei erau aşa, doar că nu avuseseră ocazia să se dezvăluie. Chiar asta spune şi Lincoln în citatul pe care l-ai dat.
Eu urăsc generalizările. Sunt şi oameni care, având putere, fac bine... doar că ei nu-şi fac publicitate... de aceea auzim foarte rar de ei...
Ceea ce contează la om este caracterul. Bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, fericiţi sau nefericiţi... fiecare se comportă funcţie de structura sa psihică. Nu faptul că au ajuns la putere i-a schimbat. Acest fapt le-a permis, doar, să se manifeste aşa cum sunt. Uite, pune-te tu în locul unui astfel de „ajuns” al zilelor noastre. Ce-ai face dacă ai avea „un buzunar burduşit de bancnote” aşa cum spui? Sau dacă ai fi politician? Sau patron?Te-ai schimba?
Citesc „Mitologii subiective” ale lui Octavian Paler (îl ador pe Paler, i-aş învăţa cărţile „par coeur”, dacă aş putea!). Porneşte de la Heraclit care afirmă că pentru om, destinul este propriul său caracter şi analizează (subiectiv, evident!) destinul lui Oedip. Îţi amintesc că Oedip e cel care l-a învins pe Sfinx, răspunzându-i întrebării acestuia şi, drept răsplată, primeşte tronul cetăţii Theba. Nu ştia că cel pe care l-a ucis era tatăl său şi nici că propria mamă îi devenise soţie. Dar destinul lui Oedip a fost acela de a afla adevărul, chiar dacă acest adevăr l-a distrus. A ales să lase în urmă tot, a renunţat la putere pentru a cunoaşte adevărul. O persoană cu un alt caracter ar fi continuat să rămână regele Thebei fără să-i pese de trecut... ar fi avut, deci, un alt drum în viaţă...
Iată că puterea nu l-a „alterat” pe Oedip... pentru că nu puterea „alterează”. Ea poate dezvolta, însă, comportamente distrugătoare la cei care au aceste „rele” în ei, în formă latentă...
Sigur că soluţia nu este „trăirea sub un glob de sticlă”... asta ar însemna să fugi de viaţă. Trăim între oameni... suntem oameni... Fiecare avem bune şi rele şi trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem.
Spunea cineva că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine şi a devenit nefericit găsindu-se... După atâtea căutări, noi, oamenii, ne-am găsit... şi ne-am aflat aşa cum suntem noi... cu bune şi cu rele... De aici să vină nefericirea?...
beth

marți, 16 septembrie 2008

Şi la noi a început şcoala....

Am să încep cu începutul...
14 septembrie.... agitaţie de început de an şcolar... fetele ne omoară cu zile... mami, cât mai e? tati... câte zile mai sunt? mai avem 7 zile... şase zile... o zi... 20 de ore.... câteva ore....
În sfârşit, e linişte, epizate, fetele s-au dus la culcare fericite: "dormim iar mâine dimineaţă mergem la şcoală, uraaaaaa!!!!"
Şi noi la fel... urmează duminica şi ne trezim mai târziu ca de obicei... e rândul meu sa zic: uraaa!!!
Dar sună telefonul la 5 şi un sfert. Sărim din pat: "cine-o fi la ora asta?" Desigur! E Andra, fata mea cea mare. Care aşteaptă să nască.... evenimentele se derulează rapid! Pe la şase sunt deja bunică.... Asta pentru că, poate nu era destulă agitaţia cu începutul şcolii... Zâmbesc! Aşa e când eşti părinte! Nu ai timp nici să respiri, nici să gândeşti.... Nu am timp nici să simt mare lucru. Începe şcoala... am altele pe cap! Poate dacă era lângă mine.. dacă aş fi putut să o ţin în braţe.... aş fi văzut-o cu ochii mei, dar aşa, nu pot decât să-mi imaginez şi cu imaginaţia nu stau bine.
O.K., s-a făcut luni dimineaţă. Dacă era după ele, plecau de acasă la 8. Dar le-am stăpânit amintindu-le că e un careu pe la 9. Care, slavă Domnului, nu s-a ţinut! Am scăpat de stat în ploaie.
Iată fericita şcolăriţă în prima zi de clasa a 4-a.
O las în clasă şi mă duc la grădiniţă să văd piticul, care de duminică nu mai e cel mai mic membru al familiei. Acum e mătuşică!
E foarte încântată de noua căsuţă de păpuşi care a apărut în clasă în timpul vacanţei de vară.
Luăm listele de rechizite şi ne petrecem ziua de luni aranjând, etichetând, copertând.... of! Îmi amintesc fericitele zile când îmi înnebuneam eu părinţii... dar, parcă astea sunt şi mai fericite ca alea.... Retrăim copilăria împreună cu ele. Învăţăm să ne bucurăm de fiecare zi împreună. Învăţăm să ne adunăm amintiri de familie. Memorăm fiecare moment pe telefonul cu cameră sau pe film.... Îi mulţumim lui Dumnezeu că suntem binecuvântaţi. Şi fericiţi. Acum vreo două săptămâni soţul meu mi-a zis: ştii, când mă uit la fetele noastre, văd doi copii fericiţi, aşa-i? M-am gândit puţin şi i-am dat dreptate. Aşa-i! Cântă, dansează, spun poezii... ştiu să se bucure de orice şi ne molipsesc şi pe noi... ne fac să ne fie ruşine când ne îngrijorăm... mai important ca toate pentru ele este că suntem împreună. N-au mare lucru, nu avem mare lucru... dar suntem mulţumitori pentru ce avem şi ne bucurăm unii de alţii.
Şi acum fug la grădi... am ceva de lucru acolo şi apoi la şcoală... am şedinţă...

joi, 11 septembrie 2008

"Probleme" existenţiale

Să vorbeşti despre tine însuţi, până unde poţi să mergi? Ce poţi pune pe un site ca să se spună despre tine că eşti deschis şi transparent fără a fi deplasat, exhibiţionist şi exagerat? Fără a se spune după ce turui ore în şir despre tine: „Ooops, am deschis cutia Pandorei!”

Am citit azi un articol în „Pe tocuri” despre tipurile de bloguri. Mi s-a părut interesant.

Am tot citit ce ar face unul sau altul dacă i s-ar da o a doua şansă. Unii fac afirmaţii grandioase, că ar schimba totul, că ar fi mai buni, că ar fi mai moderaţi, mai echilibraţi, mai înţelepţi.... Eu n-aş fi aşa sigură că aş schimba ceva. Văd iar că unii-alţii regretă o mulţime de lucruri pe care le-au trăit, le-au făcut. Voi regretaţi ceva?

Întrebări ca „ce-ai vrea să se spună despre tine dupa ce mori?”, îmi amintesc de bancul ăla cu rabinul, preotul şi pastorul. Se întâlniseră la un pahar de vorbă şi discutau despre ce ar vrea să se spună despre ei, la înmormântarea lor. Preotul zise:

-Aş vrea să se spună despre mine că am avut o congregaţie mare, înfloritoare şi că am fost un preot bun.

Pastorul zise:

-Aş vrea să se spună despre mine că am fost un mare evanghelist, că o mulţime de oameni s-au întors la Dumnezeu datorită mie!

Când veni rândul rabinului, el zise:

- Eu aş vrea să se zică despre mine: „Uite, se mişcă!”

Fără sens scrie: „Şi un articol de genul cum scriem pe blog stârneşte controverse şi comentarii doar pentru simplul faptul că titlul este la plural. Lumea nu a prea fost atentă că eu mă refeream la mine căci e normal să spun şi eu ce-mi place şi ce nu-mi place. În acest mod până şi un experiment ştiinţific poate să producă şfârşitul lumii. Nu trebuie citite mai mult de două ziare ca să vă daţi seama pe ce se pune accentul. Negativul, haosul, urâtul stârnesc curiozitatea şi nivelează fin fără băgare de seamă psihicul unui cititor fidel. Îl droghezi pe cititor cu un răspuns aparent şi-l faci să revină. Totul este să ştii cum să aranjezi informaţia într-un mod cât se poate de normal.”

Rodica scria într-un comentariu: „fiica mea îmi spune mereu că sunt prea transparentă. Mă bucur să întâlnesc o altă "transparentă" ...cred că mărturisirile personale pot să dea curaj şi speranţă multor oameni...”

Quasimodo scrie în blogul său despre oameni emoţii. Îmi permit să-l citez fără să-l fi întrebat, pentru că mi-e tare drag: Nu vreau a vorbi despre standardele mele emoţionale, despre trucurile prin care îmi induc stări emoţionale şi nici nu vă voi plictisi cu consumul meu emoţional din timpul actelor mele de contemplare sau de creaţie.”

Aşadar, cât şi când putem vorbi despre noi înşine? Şi mai ales, cum?

Citesc bloguri care spun lucrurilor „pe nume” un pic cam prea tare, pentru urechile mele. Când dau de câte un cuvânt pe care nu-l găsesc în dicţionar am tendinţa să închid blogul, dar trec mai departe curioasă să văd dacă se ascunde şi altceva în spatele limbajului. Citesc bloguri în care oamenii înşiră toate evenimentele pe care le trăiesc. Zilnic. Îmi place transparenţa lor, dar uneori nu pot să nu mă întreb dacă ei sunt exact ceea ce vor să pară, sau joacă un rol. Soţul meu m-a „acuzat” că scriu lucrurile exact aşa cum s-au întâmplat. M-am întrebat ce ar trebui să fac: să mă ascund după un pseudonim şi să fabulez sau să fiu eu însămi şi să scriu ca un reporter exact ce văd şi ce trăiesc? Fără sens spune: „Nu trebuie citite mai mult de două ziare ca să vă daţi seama pe ce se pune accentul. Negativul, haosul, urâtul stârnesc curiozitatea şi nivelează fin fără băgare de seamă psihicul unui cititor fidel.” Îi dau dreptate. Înţeleg că vreme de „n” ani am fost bombardaţi cu o realitate falsă, că avem nevoie de adevăr, dar urmărind ştirile nu vezi decât atrocităţi. Oare asta este realitatea în care trăim? Altceva nu mai avem? Goana după senzaţional şi urât ne fură tot timpul şi nu ne mai putem bucura de frumos, de dragoste, de prietenie. Criticăm tot timpul, acuzăm tot timpul, suntem mereu cu degetul îndreptat spre alţii şi uitând că alte trei degete sunt îndreptate spre noi!

Întrebări existenţiale: încotro se îndreaptă omenirea, ce e bine şi ce nu, cum trebuie să trăim, ce trebuie să facem şi ce nu, descriu starea de haos în care trăim. Nu mai avem valori, nu mai avem principii, parcă abia acum ne-am deşteptat din somn şi le căutăm. Şi revin la Fără sens: „Informaţia manipulează şi aprovizionează psihicul cu pâine caldă.” Atâta vreme cât nu avem propria noastră scară de valori, ne putem lăsa manipulaţi de opinia oricui.

Dar să nu generalizez. Am cunoscut pe internet oameni extraordinari. Oameni de mare caracter şi de valoare (majoritatea sunt la blogroll). Mă îmbogăţesc zi de zi citind articolele lor. Şi vreau să le mulţumesc tuturor.

După două luni de blog mă uit în urmă şi-mi dau seama cât de diferite sunt lucrurile faţă de cum mi le-am imaginat eu. Plecasem la drum temătoare, tremurândă, considerându-mă prea neînsemnată pentru a-mi pune sufletul, opiniile, gândurile lângă cele pe care le citisem. Mă simţeam o mică furnică, slabă şi neînsemnată, pe cale de a fi strivită de acele minţi strălucite pe care le citeam. Quasimodo, Lia, Răsvan sunt doar câteva nume pe care le-am cunoscut aici. Oameni cu trăiri reale, care nu se tem să spună ce simt şi ce gândesc. Am fost foarte surprinsă să citesc blogul lui Dan H. şi al lui Ruben, oameni despre care nu am ştiut că ascund asemenea profunzimi sufleteşti. Am descoperit poeţi, suflete sensibile şi minunate, care mi-au dat încredere să merg mai departe atunci când voiam să abandonez.

Am şi prieteni mai noi şi mai vechi pe care îi citesc: Mărguţa, Rodica, Diana, Daniel, Mircea, Sorina, Andreea, Violeta, Ştirist (al cărui nume încă nu-l ştiu), Adrian, Florentina, Claudiu, Strargates, Vasile, Beth, minunea mea plină de sensibilitate, Valentina, o doamnă deosebită pe care o iubesc şi o respect mult, jurnaliştii noştri Dan şi Bogdan, draga mea Rely, care mă îmbogăţeste spiritual zilnic.

Vă mulţumesc tuturor, cu riscul să-l plagiez pe Quasi, care de curând a scris un asemenea blog. În ultimele duoă luni voi aţi adăugat sare şi piper vieţii mele, aţi adăugat emoţii şi bucurii. Am învăţat să trec internetul de la categoria "a se urmări de către persoanele de peste 18 ani" la primul lucru pe care-l citesc după ce deschid ochii dimineaţa. Urmăresc cu interes articolele voastre, descoperirile şi sentimentele pe care le lăsaţi să se vadă. Încă nu încetez să mă întreb ce miracol este blogul? Cât lăsăm să se vadă? Ce ascundem? Revin la începutul articolului: ce poţi pune pe site şi ce nu? Ce aţi vrea să schimbaţi la viaţa voastră, la voi? Ce regretaţi sau... dacă regretaţi ceva...

Vă mulţumesc că existaţi şi că m-aţi primit între voi.

marți, 9 septembrie 2008

La 11 ani

Articol dedicat soţului meu

Viaţa n-a fost blândă cu ei. Încercările s-au ţinut lanţ aşa încât de câtăva vreme se întreba mereu: „Unde am greşit? Ce n-am făcut? Doamne, de ce noi? Cât vom mai putea rezista?”
Se cunoscuseră după divorţul ei. Ea lucra la o cofetărie şi el era mare amator de îngheţată. Dar după ce s-a angajat ea acolo, începuse să-i placă ea mai mult ca îngheţata. Reprezentase o provocare pentru el şi când auzi că era cu 9 ani mai mare ca el, fu puţin descurajat. Dar au rămas împreună. După armata lui s-au căsătorit şi apoi L-au cunoscut pe Dumnezeu împreună. Relaţia cu familia lui, dintotdeuna rece şi dificilă, acum s-a destrămat de tot. Îl acuzau că s-a lăsat prostit, că ea i-a spălat creierul s-o ia de nevastă cu doi copii, aşa că a încetat să-i mai caute. Începură să meargă la biserică şi s-au botezat împreună cu mama ei. După 11 luni a venit pe lume prima lor fetiţă şi după alţi patru ani, a doua. Credeau că sunt împliniţi şi fericiţi, dar neajunsurile nu-i lăsau să se bucure unul de altul cum ar fi trebuit. Ea fusese obişnuită să aibă tot ce dorea, iar acum i se părea că trăieşte sub nivelul cu care fusese obişnuită şi îl învinuia pe el. Era mereu nemulţumită şi supărată şi bombănea că nu aduce destul în casă.
Când s-au pocăit a crezut că de acum va fi bine şi nu le va lipsi nimic. Credea în mod greşit, că Dumnezeu este un automat în care bagi o monedă şi scoţi ce vrei, dar s-a dovedit să nu fie aşa. Prietena ei îi spusese de multe ori că atitudinea ei e de vină, dar ea se revolta şi spunea: „Ce mai vrea Dumnezeu de la mine? N-am făcut ce mi-a cerut? Ce mai trebuie să fac?” Nu voia să înţeleagă că Dumnezeu nu-i cerea nimic. Îi părea că de o vreme viaţa ei stătea pe loc, ba uneori o lua de-a-ndoaselea şi nu o mai putea struni. Parcă scăpase cândva hăţurile şi acum o luase pe mirişte, iar zdruncinăturile îi făceau mult rău. Nu crezuse niciodată că e egoistă, poate pentru că avusese totul de-a gata şi acum nu voia să se mai mulţumească cu puţin. Toată lumea îi lăuda soţul, cât e de priceput, cât e de harnic, câte face pentru ea, iar ea răspundea invariabil: „Da, crezi tu, că nu tu trăieşti cu el!” Cu doi adolescenţi răzvrătiţi, cele mici mai tot timpul bonave, ea la fel... parcă şirul nenorocirilor nu mai încetau. Şi unde mai pui că nici banii nu le mai ajungeau... făcuseră o ipotecă să-şi poată lua un apartament mai mare şi acum ratele depăşeau salariul.
În timp ce spăla vasele în bucătărie într-o zi, simţi un impuls să plece de la vase şi să ia Biblia în mână. Întrebă în sinea ei: „Doamne, ce vrei să-mi spui?” Când se lăsă convinsă merse în sufragerie, luă Biblia şi citi: „Fiul omului, croieşte-ţi două drumuri pe unde să treacă sabia împăratului Babilonului! Amîndouă trebuie să iasă din aceeaşi ţară. Fă un semn pe drum, fă-l la începutul drumului care duce într-o cetate.” Cetate... dar se afla deja într-o cetate... Deva era o cetate... ce cetate mai este prin împrejurimi? Hunedoara?
Citi mai departe: „În curînd cel încovoiat sub fiare va fi deslegat; nu va muri în groapă, şi nu va duce lipsă de pîne..... El m'a scos la loc larg, şi m'a scăpat, pentrucă mă iubeşte.” „Da, sigur!”, gândi ea... oare ce-o mai fi şi asta? Dându-şi seama că se răzvrăteşte, zise în sinea ei: „Doamne, iartă-mă! Sunt atât de supărată că nu mai gândesc limpede! Facă-se voia Ta, deşi habar n-am care-i aia!” Apoi citi mai departe: „Elisei a zis femeii pe al cărei fiu îl înviase: "Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimete o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început." Femeia s'a sculat, şi a făcut după cuvântul omului lui Dumnezeu: a plecat, ea şi casa ei, şi a locuit şapte ani în ţara Filistenilor. După şapte ani, femeia s'a întors din ţara Filistenilor, şi s'a dus să roage pe împărat pentru casa şi ogorul ei..... Împăratul a întrebat pe femeie, şi ea i-a istorisit faptul. Apoi împăratul i-a dat un dregător, căruia i-a zis: "Vezi să se dea înapoi tot ce este al femeii acesteia, cu toate veniturile ogorului, din ziua cînd a părăsit ţara şi pînă acum!"
Asta o descumpăni de tot. Nu înţelese, dar nu-şi mai bătu capul. Când soţul ei se întoarse de la lucru, îi povesti ce citise, îi citi şi lui şi nu înţelese nici unul. După vreo lună, ea îi zise: „Ce zici să ne mutăm la Hunedoara? Am auzit că acolo apartamentele sunt mai ieftine şi mulţi pleacă de aici ca să se mute acolo.” El se împotrivi. Declară că nici nu se poate pune problema mutării. După un timp i-a zis: „Hai, totuşi, să vedem oraşul!” Şi s-au dus. Au luat şi fetiţa cea mare cu ei ca să vadă şi grădina zoologică cu un drum. Oraşul era plin de verdeaţă, de parcuri, de zone verzi. A fost impresionată. Copil fiind, a fost de mult ori în oraş, avusese un unchi acolo, dar i se păruse întotdeauna sumbru.... murdar, ponosit ca o haină veche şi uzată... dar acum nu-şi credea ochilor! Era acelaşi oraş? Şi îi părea mai mare, mai întins decât îl ştiuse. Se hotărâră imediat. Dacă soţul ei accepta, se vor muta. Deja se simţea ca acasă. Mai trecu puţin, vara se apropia de sfârşit şi cum începea în curând anul şcolar, fetiţa făcuse 6 ani iar fiul ei mergea în ultimul an de liceu, se hotărâră: se vor muta. Într-o lună au vândut la Deva şi au cumpărat la Hunedoara. S-au mutat pe 10 septembrie, ziua în care fosta proprietară avea termenul de predare. Mai aveau cinci zile până la începerea şcolii, dar cum erau ca picaţi din lună, au ales să mai ţină fata un an la grădiniţă pentru că era prea mult dintr-o dată pentru ea. Zugrăvitul, aranjarea lucrurilor îi luă un timp, au făcut totul în mare grabă, ca să-şi găsescă lucrurile până în 15, aşa că într-una din zile, obosită şi prăfuită, deschise larg geamul de la bucătărie să ia puţin aer şi îi veni în minte versetul: „....El m'a scos la loc larg”. I se umplură ochii de lacrimi. Cât vedeai cu ochii era loc larg.
Dealuri, pădure, nu mai era nici un bloc după al lor. Acum înţelese ce a vrut Dumnezeu să-i spună! Îi mulţumi şi Îi fu recunoscătoare. Poate pentru prima dată de când Îl cunoscuse pe Dumnezeu începea să înţeleagă... Pe când se gândea la toate astea sună telefonul. era soţul ei care-i zise: „Tu ştii când ne-am mutat noi?” „Da’ cum să nu ştiu? Pe 10 septembrie! Aşa ne-am înţeles cu proprietara, ca să ne putem aşeza până începe şcoala.” „Dar ce s-a întâmplat în 10 septembrie, ce zi e?”, insistă el. Ea calculă: ziua mamei mele nu e, că e numai în 20 şi zise: „Nu ştiu. Ce zi e?” El continuă: „Pe ce dată ne-am căsătorit noi?” Ea simţi cum i se pune un ghem în stomac. Pe 10 septembrie era ziua căsătoriei lor. Nu uita niciodată datele şi de data asta uitase. Prinsă cu toate evenimentele trecu fără să fi băgat de seamă. Apoi îşi aminti că împlineau şapte ani şi îşi aminti promisiunea: „.. După şapte ani, femeia s'a întors din ţara Filistenilor, şi s'a dus să roage pe împărat pentru casa şi ogorul ei..... "Vezi să se dea înapoi tot ce este al femeii acesteia, cu toate veniturile ogorului, din ziua cînd a părăsit ţara şi pînă acum!"
Din nou i se umplură ochii de lacrimi. Din nou înţelese că Dumnezeu fusese credincios promisiunii făcute, în ciuda împotrivirii şi necredinţei ei. Şi apoi făcu legătura şi cu cetatea. Acum ştia că plecase dintr-o cetate în alta urmând fără să-şi dea seama călăuzirea lui Dumnezeu şi ştiu că va fi bine.
Au mai trecut 3 ani. Se apropia aniversarea a 10 ani de căsătorie. Se gândeau cum vor petrece acea zi şi se hotărâră repede. Se vor întoarce, de data asta toţi patru, în locul în care s-au hotărât să se căsătorească, la Tîrgu Jiu şi vor arăta şi fetelor locurile acelea.

A mai trecut un an de atunci. Oare ce le va mai aduce anul care urmează? Acum, că au învăţat dependenţa de Dumnezeu, ştiu că totul se află în controlul Lui. Şi că e un Tată bun şi că nimic nu se va întâmpla fără voia Lui. Văzute din perspectivă divină acum lucrurile stau altfel. Ce e un necaz, o lipsă, o nevoie, o boală, din perspectiva veşniciei?
Cum spune Pavel: „Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” „Şi ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”
Fericirea pe acest pământ poate fi (şi este) un lucru relativ, depinde de fiecare om ce înţelege prin asta. Dar ei acum ştiu că sunt fericiţi. Sunt în mâna lui Dumnezeu şi ştiu că El le vrea binele.
video

luni, 1 septembrie 2008

Mai în glumă, mai în serios!

Primesc zilnic mesaje de genul „dă mai departe, ajută un suflet, dacă nu dai mai departe....etc.” De unde-o fi apărut mania asta de a da mai departe? Vrute şi nevrute, aiureli unele mai mari ca altele.... Mă simt uneori, când primesc asemenea mesaje însoţite de ameninţări ca: „dacă nu trimiţi până la ora sau la numărul de persoane... îţi va cădea o cărămidă în cap, vei avea ghinion...” , ca în şcoala generală când cea mai mare distracţie era să scrii în „oracolul” vreunui coleg. Şi când mă gândesc că pe vremea aia chiar credeam că oamenii de 30-40 de ani sunt „bătrâni, maturi şi înţelepţi”. Joaca asta de-a internetul ne-a prins atât de tare că uităm unde să ne oprim, devenind uneori ridicoli. Să nu vă miraţi dacă toate lanţurile astea purtătoare de „noroc” se opresc la mine, pentru că eu nu le dau NICIODATĂ mai departe decât pe acelea care se dovedesc de un real ajutor pentru unii. Dar, pentru că n-am deschis ochii la timp, m-am trezit acum cu spamuri care-mi încarcă căsuţa poştală şi nu mai scap de ele nici cu slujbe! Zilele trecute am primit iar un mesaj, dar de data asta era diferit. Aşa că m-am gândit să vi-l împărtăşesc şi vouă, să râdem împreună.

„Ţin să mulţumesc tuturor prietenilor care mi-au trimis e-mailuri înlănţuite până la această dată deoarece, graţie amabilităţii voastre :
1. Am încetat de a mai bea Cola de când am descoperit că dizolvă tartrul de pe pereţii vasului de WC !
2. Nu mă mai duc la cinema de frică să nu mă aşez pe un ac de seringă infectat cu SIDA!
3. Miros urât deoarece nu mai folosesc deodorant care poate să-mi provoace cancer!
4. Nu mai staţionez cu maşina în parcare deoarece mi-e frică să nu-mi înmâneze cineva un eşantion de parfum pentru a mă droga şi după aceea să mă jefuiască!
5. Nu mai răspund la telefon deoarece mi se poate solicita să formez un număr lung şi stupid urmând să primesc o factură infernală cu apeluri în Uganda, Singapore sau Tokyosau voi face cancer la cap!
6. Când ies la club nu îndrăznesc să mă uit după nici o fată, chiar dacă este foarte frumoasă, deoarece mi-e frică să nu mă atragă într-un hotel, să nu mă drogheze şi să-mi preleveze rinichii pentru a-i vinde pe piaţa neagră!
8. Am depus toate economiile în contul lui Amy Bruce, o fetiţă sărmană care a fost spitalizată cu o maladie îngrozitoare de cel puţin 7000 de ori. (Ceea ce este straniu este că această fetiţă continuă să aibă 8 ani din 1995...)
9. GSM-ul meu Nokia gratuit n-a sosit niciodată, nici vacanţele plătite la Dysneyland care le-am câştigat !
10. Mi-am pus cel puţin 50 de dorinţe care nu s-au realizat niciodată şi am difuzat mesajele „norocoase” la toate cunoştinţele mele de frică să nu fiu atins de vreo criză cardiacă, dacă nu le trimit !
Tuturor le MULŢUMESC DIN INIMĂ!
IMPORTANT: Dacă nu trimiţi acest mesaj în următoarele 10 secunde la cel puţin 12000 persoane.....”

Plec câteva zile şi îmi iau rămas bun, mă întorc vineri. Toate cele bune, dragii mei, rămâneţi cu Dumnezeu şi aveţi grijă de voi că a venit toamna, deci sezonul guturaielor.

Era să uit! Ştiu un site veritabil care dă mai departe lucruri bune.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails