miercuri, 30 iulie 2008

Privind în ochii unui copil

Se hotărâse: îşi va căuta de lucru. Ocazia aceea i se păruse cea mai bună soluţie. Deşi nu se dădea în vânt după comerţ, părea ca patroana să fie cumsecade, prea mult de lucru nu era iar salarul era bunicel, aşa că apucase să-i promită că dimineaţa care urma se va duce să înceapă lucrul. Decizia fusese destul de grea. Nu prea îi era la îndemână să-şi lase fetele în grija bunicii, dar cum toate se scumpiseră, se gândi să încerce să uşureze cumva povara de pe umerii soţului ei. Nu mai lucrase de 10 ani şi tocmai îşi revenise după o gripă ce păruse că mai trece iar soluţia aceasta părea cea mai fericită în urma rugăciunii ei: ”Doamne, vreau ceva cât mai aproape de casă, cât de cât bine plătit şi să nu mă spetesc muncind.”
De aceea telefonul acela o luă prin surprindere. Cosea liniştită la maşină cu sentimentul deciziei bine luate când sună o prietenă care lucra la centrul de copii cu dizabilităţi: ”Poţi să vii până la mine la lucru? Avem o fetiţă care are nevoie de plasament de urgenţă şi i-am spus doamnei directoare că tu îţi cauţi de lucru.” După o primă ezitare zise: „Dar tu ştii că nu pot lua o asemenea decizie fără să vorbesc cu soţul meu!” „Vorbeşte, zise prietena ei, şi vino cât mai repede la centru să vezi fetiţa”.
Când se uită la ceas văzu că era ora la care soţul ei se întorcea de la servici. Îl sună şi îi spuse să se întâlnească aproape de centru, îşi luă fetiţa cea mare şi când se întâlniră, îi spuse în linii mari despre ce era vorba. Ploua cu găleata. Parcă se rupseseră norii şi cerul era supărat pe cineva. Ajunseră în centru şi urcară. Prietena ei îi ieşi înainte, ţinând de mână fetiţa. Când dădu cu ochii de ea, primul ei gând fu: ”Acest copil este o binecuvântare!” Era brunetă şi avea nişte ochi ca murele, ca fetele ei.. Parcă era a lor. Prietena ei zise: ”Uite, Maria, ea este fetiţa despre care ţi-am vorbit!” Iar Maria spuse:”Doamne, cât eşti de frumoasă!” Intrară într-o sală şi începură să vorbească cu Maria. Aşa aflară că o mai chema şi Elena. Ştia toate culorile, toate animalele, era foarte bine educată iar ea se întreba de ce acest copil fusese catalogat drept copil cu dizabilităţi. Doamna directoare sună imediat la centru şi i se spuse că a doua zi va veni o anchetă de la centru ca să vadă spaţiul în care fetiţa va locui. Aşa că se despărţiră de fetiţă, care deja îşi lua rămas bun de la personalul de la centru şi le fu greu să le explice că trebuiau să mai aştepte până a doua zi.
Ajungând acasă, erau tulburaţi şi se întrebau: ”Oare asta vrea Dumnezeu pentru noi?” Aşa că se rugară şi Dumnezeu le dădu un cuvânt din Apocalipsa 3:8 „"Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n'o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvîntul Meu, şi n'ai tăgăduit Numele Meu.”
Sufletul ei era îndoit. Se gândea că toată viaţa fugise de oamenii cu handicap. Se credea o persoană puternică, luptătoare şi se întreba de ce acum ochii acelui copil nu-i ieşeau din minte. Oare de ce simţea că o podidesc lacrimile de câte ori chipul ei îi revenea în minte? Spera ca ziua următoare să fie bine, fusese asigurată că nimic nu poate interveni şi că sigur fetiţa va veni la ei. Era foarte mândră de căsuţa ei. Privea deseori în urmă şi mulţumea lui Dumnezeu pentru câte făcuse în viaţalor. Îşi începuseră căsnicia într-o garsonieră de 24 mp fără gaz şi fără cadă la baie. Când mucegaiul ajunsese să muşte din toate lucrurile pe care le aveau în casă, ea rămase însărcinată şi, cu bani luaţi împrumut de la un bun prieten, reuşiră să găsescă un apartament cu două camere, nu cu mult mai mare, dar care avea gaz. Însă nu pentru mult timp, pentru că după ce se mutară, aflară că încălzirea centrală era oprită pentru că pe scară erau mulţi datornici şi înaintea sărbătorilor pascale se treziră şi cu gazul tăiat, tot din cauza datoriilor altora. Aşa că, după de ea născu, au făcut un împrumut la bancă şi s-au mutat la 3 camere. Iar acum stăteau în altă localitate şi ea se gândea cât de mult îşi dorise să aibă o căsuţă confortabilă, cu o sufragerie în care să poată primi prieteni şi acum aşa era. Camera din care fiul ei plecase o aranjară repede pentru Maria.
Aşa că vizita celor de la protecţia copilului avu darul să o descumpănească şi să o facă să se îndoiască de toate valorile în care crezuse până atunci. Avusese convingerea că protecţia copilului era ceea ce se pretindea, dar acum nu mai era sigură. Fără prea multe cuvinte, cu doar o privire aruncată în fugă, doamna aceea spuse: „Nu cred că sunteţi persoana potrivită pentru acest copil. Aveţi spaţiu prea mic în care locuiţi prea multe persoane!” Şi plecă. Nedumerită, se puse imediat pe cercetat şi căută legea. Acolo spunea că o persoană care doreşte să îngrijească un copil trebuie să aibă strictul necesar. Ea îl avea. Care era problema? Dădu un telefon şi se informă la Bucureşti. Doamna de acolo îi spuse că avea dreptate, că legea era de partea ei şi o îndemnă să meargă mai departe.
Nu ştia de ce trebuia să se izbească de toate astea. Era vorba de un copil pe care nimeni nu-l dorea, de ce să nu o poată îngriji ea? Soţul ei se necăji. După ce se gândi mult la această situaţie, zise într-o după-amiază în care stăteau unul lângă altul supăraţi şi suferind pentru acel copil pentru care fiecare clipă era preţioasă: „Oare pentru înfiere ce ar trebui să facem?” Ei îi sări inima din loc. Când văzu problemele cu care se confruntau, se gândise şi ea la asta, dar nu îndrăznise să spere... iar acum îi veniră lacrimi în ochi... din nou, văzând că şi iubitul sufletului ei gândea şi simţea la fel.
Se întrebau dacă motivaţia lor era corectă. Se întrebau dacă e bine ce fac, aducând un copil cu probleme în casa lor, la fetiţele lor. Se întrebau dacă Dumnezeu vrea asta... dacă vor face faţă... se întrebau de ce este atât de complicat şi întortocheat acest sistem care se presupune că apără drepturile copilului... încercau să înţeleagă de ce au fost atât de repede refuzaţi, ei care credeau cu adevărat că aveau o familie bună şi funcţională şi ştiau că pot avea grijă de încă un copil. Gândurile se învârteau haotic în capul ei, încât simţea că un vârtej pusese stăpânire pe ea şi o răsucea atât de tare încât îi furase până şi capacitatea de a gândi limpede. Orice întrebare a fetiţei ei: „Mama, când vine Maria, cât mai durează... ce ne lipseşte?” Apoi plânsul sfâşietor al ei când aflase că nu li se acordase dreptul de a o îngriji, apoi ochii aceia negri şi adânci care o răscoleau de câte ori îi reveneau în minte şi se întreba ca un copil: „De ce?”
Îşi adună toată energia şi se sfătui cu soţul că va trebui să meargă mai departe. Trecu şi sfârşitul de săptămână iar peste familie continua să plutească, precum o ceaţă deasă, un sentiment de amărăciune, neputinţă şi revoltă. Ştia că luni dimineaţa trebuia să meargă şi să mai facă o încercare disperată de a lua fetiţa la ei. Când porni calculatorul să-şi verifice mesajele, găsi meditaţia care îi venea zilnic din State. Versetul îi atrase atenţia imediat: „Numai, nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului, şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!"
Puterea Celui prea Înalt se făcea simţită din nou. Simţea cum vibrează în jurul ei spunându-i: „Du-te înainte, Eu sunt cu tine!” Ştia că în final va fi bine, dar mai ştia că va trebui să treacă prin cine ştie ce până Dumnezeu va îngădui ca Maria să vină la ei. După o săptămână de incertitudini, de senzaţia că era prinsă în braţele unei uriaşe caracatiţe care o strivea, acum îşi regăsi liniştea. Orice se va întâmpla, ştia că va fi bine, pentru că Dumnezeu le era alături. Şi în acestă săptămână schimbase inima ei pentru totdeauna. Pentru că văzuse cerul în ochii unui copil!

2 comentarii:

Valentina spunea...

v-am descoperit! ce-i drept, mai tarziu...

Diana spunea...

Sunt curioasa de o continuare, ce a vrut D-zeu pt. ei si daca ea a reinceput sa lucreze...

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails