miercuri, 30 iulie 2008

Privind în ochii unui copil

Se hotărâse: îşi va căuta de lucru. Ocazia aceea i se păruse cea mai bună soluţie. Deşi nu se dădea în vânt după comerţ, părea ca patroana să fie cumsecade, prea mult de lucru nu era iar salarul era bunicel, aşa că apucase să-i promită că dimineaţa care urma se va duce să înceapă lucrul. Decizia fusese destul de grea. Nu prea îi era la îndemână să-şi lase fetele în grija bunicii, dar cum toate se scumpiseră, se gândi să încerce să uşureze cumva povara de pe umerii soţului ei. Nu mai lucrase de 10 ani şi tocmai îşi revenise după o gripă ce păruse că mai trece iar soluţia aceasta părea cea mai fericită în urma rugăciunii ei: ”Doamne, vreau ceva cât mai aproape de casă, cât de cât bine plătit şi să nu mă spetesc muncind.”
De aceea telefonul acela o luă prin surprindere. Cosea liniştită la maşină cu sentimentul deciziei bine luate când sună o prietenă care lucra la centrul de copii cu dizabilităţi: ”Poţi să vii până la mine la lucru? Avem o fetiţă care are nevoie de plasament de urgenţă şi i-am spus doamnei directoare că tu îţi cauţi de lucru.” După o primă ezitare zise: „Dar tu ştii că nu pot lua o asemenea decizie fără să vorbesc cu soţul meu!” „Vorbeşte, zise prietena ei, şi vino cât mai repede la centru să vezi fetiţa”.
Când se uită la ceas văzu că era ora la care soţul ei se întorcea de la servici. Îl sună şi îi spuse să se întâlnească aproape de centru, îşi luă fetiţa cea mare şi când se întâlniră, îi spuse în linii mari despre ce era vorba. Ploua cu găleata. Parcă se rupseseră norii şi cerul era supărat pe cineva. Ajunseră în centru şi urcară. Prietena ei îi ieşi înainte, ţinând de mână fetiţa. Când dădu cu ochii de ea, primul ei gând fu: ”Acest copil este o binecuvântare!” Era brunetă şi avea nişte ochi ca murele, ca fetele ei.. Parcă era a lor. Prietena ei zise: ”Uite, Maria, ea este fetiţa despre care ţi-am vorbit!” Iar Maria spuse:”Doamne, cât eşti de frumoasă!” Intrară într-o sală şi începură să vorbească cu Maria. Aşa aflară că o mai chema şi Elena. Ştia toate culorile, toate animalele, era foarte bine educată iar ea se întreba de ce acest copil fusese catalogat drept copil cu dizabilităţi. Doamna directoare sună imediat la centru şi i se spuse că a doua zi va veni o anchetă de la centru ca să vadă spaţiul în care fetiţa va locui. Aşa că se despărţiră de fetiţă, care deja îşi lua rămas bun de la personalul de la centru şi le fu greu să le explice că trebuiau să mai aştepte până a doua zi.
Ajungând acasă, erau tulburaţi şi se întrebau: ”Oare asta vrea Dumnezeu pentru noi?” Aşa că se rugară şi Dumnezeu le dădu un cuvânt din Apocalipsa 3:8 „"Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n'o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvîntul Meu, şi n'ai tăgăduit Numele Meu.”
Sufletul ei era îndoit. Se gândea că toată viaţa fugise de oamenii cu handicap. Se credea o persoană puternică, luptătoare şi se întreba de ce acum ochii acelui copil nu-i ieşeau din minte. Oare de ce simţea că o podidesc lacrimile de câte ori chipul ei îi revenea în minte? Spera ca ziua următoare să fie bine, fusese asigurată că nimic nu poate interveni şi că sigur fetiţa va veni la ei. Era foarte mândră de căsuţa ei. Privea deseori în urmă şi mulţumea lui Dumnezeu pentru câte făcuse în viaţalor. Îşi începuseră căsnicia într-o garsonieră de 24 mp fără gaz şi fără cadă la baie. Când mucegaiul ajunsese să muşte din toate lucrurile pe care le aveau în casă, ea rămase însărcinată şi, cu bani luaţi împrumut de la un bun prieten, reuşiră să găsescă un apartament cu două camere, nu cu mult mai mare, dar care avea gaz. Însă nu pentru mult timp, pentru că după ce se mutară, aflară că încălzirea centrală era oprită pentru că pe scară erau mulţi datornici şi înaintea sărbătorilor pascale se treziră şi cu gazul tăiat, tot din cauza datoriilor altora. Aşa că, după de ea născu, au făcut un împrumut la bancă şi s-au mutat la 3 camere. Iar acum stăteau în altă localitate şi ea se gândea cât de mult îşi dorise să aibă o căsuţă confortabilă, cu o sufragerie în care să poată primi prieteni şi acum aşa era. Camera din care fiul ei plecase o aranjară repede pentru Maria.
Aşa că vizita celor de la protecţia copilului avu darul să o descumpănească şi să o facă să se îndoiască de toate valorile în care crezuse până atunci. Avusese convingerea că protecţia copilului era ceea ce se pretindea, dar acum nu mai era sigură. Fără prea multe cuvinte, cu doar o privire aruncată în fugă, doamna aceea spuse: „Nu cred că sunteţi persoana potrivită pentru acest copil. Aveţi spaţiu prea mic în care locuiţi prea multe persoane!” Şi plecă. Nedumerită, se puse imediat pe cercetat şi căută legea. Acolo spunea că o persoană care doreşte să îngrijească un copil trebuie să aibă strictul necesar. Ea îl avea. Care era problema? Dădu un telefon şi se informă la Bucureşti. Doamna de acolo îi spuse că avea dreptate, că legea era de partea ei şi o îndemnă să meargă mai departe.
Nu ştia de ce trebuia să se izbească de toate astea. Era vorba de un copil pe care nimeni nu-l dorea, de ce să nu o poată îngriji ea? Soţul ei se necăji. După ce se gândi mult la această situaţie, zise într-o după-amiază în care stăteau unul lângă altul supăraţi şi suferind pentru acel copil pentru care fiecare clipă era preţioasă: „Oare pentru înfiere ce ar trebui să facem?” Ei îi sări inima din loc. Când văzu problemele cu care se confruntau, se gândise şi ea la asta, dar nu îndrăznise să spere... iar acum îi veniră lacrimi în ochi... din nou, văzând că şi iubitul sufletului ei gândea şi simţea la fel.
Se întrebau dacă motivaţia lor era corectă. Se întrebau dacă e bine ce fac, aducând un copil cu probleme în casa lor, la fetiţele lor. Se întrebau dacă Dumnezeu vrea asta... dacă vor face faţă... se întrebau de ce este atât de complicat şi întortocheat acest sistem care se presupune că apără drepturile copilului... încercau să înţeleagă de ce au fost atât de repede refuzaţi, ei care credeau cu adevărat că aveau o familie bună şi funcţională şi ştiau că pot avea grijă de încă un copil. Gândurile se învârteau haotic în capul ei, încât simţea că un vârtej pusese stăpânire pe ea şi o răsucea atât de tare încât îi furase până şi capacitatea de a gândi limpede. Orice întrebare a fetiţei ei: „Mama, când vine Maria, cât mai durează... ce ne lipseşte?” Apoi plânsul sfâşietor al ei când aflase că nu li se acordase dreptul de a o îngriji, apoi ochii aceia negri şi adânci care o răscoleau de câte ori îi reveneau în minte şi se întreba ca un copil: „De ce?”
Îşi adună toată energia şi se sfătui cu soţul că va trebui să meargă mai departe. Trecu şi sfârşitul de săptămână iar peste familie continua să plutească, precum o ceaţă deasă, un sentiment de amărăciune, neputinţă şi revoltă. Ştia că luni dimineaţa trebuia să meargă şi să mai facă o încercare disperată de a lua fetiţa la ei. Când porni calculatorul să-şi verifice mesajele, găsi meditaţia care îi venea zilnic din State. Versetul îi atrase atenţia imediat: „Numai, nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului, şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!"
Puterea Celui prea Înalt se făcea simţită din nou. Simţea cum vibrează în jurul ei spunându-i: „Du-te înainte, Eu sunt cu tine!” Ştia că în final va fi bine, dar mai ştia că va trebui să treacă prin cine ştie ce până Dumnezeu va îngădui ca Maria să vină la ei. După o săptămână de incertitudini, de senzaţia că era prinsă în braţele unei uriaşe caracatiţe care o strivea, acum îşi regăsi liniştea. Orice se va întâmpla, ştia că va fi bine, pentru că Dumnezeu le era alături. Şi în acestă săptămână schimbase inima ei pentru totdeauna. Pentru că văzuse cerul în ochii unui copil!

sâmbătă, 19 iulie 2008

Întrebări.....

Asfinţitul.
Soarele a plecat, lăsând-o pe tânăra femeie singură cu gândurile ei. Stă sprijinită de rama ferestrei şi priveşte în gol. Nici nu şi-a dat seama că lumina s-a dus şi forfota străzii a încetat. Pe faţa ei nu se citeşte nimic. Daca ai privi-o nu ai putea şti pe unde îi zboară gândurile.
Caută să înţeleagă pe unde se află hăţurile vieţii ei şi când le-a pierdut…. Mai ieri era o soţie şi o mamă cât se poate de fericită iar azi... nu mai vede rostul a nimic.... Frământări interioare o ţin trează nopţile iar ziua se amestecă printre eprubete şi substanţe chimice în laboratorul unde lucrează ca să nu se mai gândească la ale ei....
Sensul vieţii, care e el? Să te măriţi, să faci copii, pe care-i trezeşti înintea zorilor ca să-i laşi la cămin, ca apoi să te sui într-un autobuz îmbâcsit de trupuri, unii purtând încă transpiraţia nopţilor sau alţii mirosind a parfumul proaspăt al săpunului cu care s-au primenit.... voci, discuţii în şoaptă, voci joase parcă temătoare să nu-i trezească pe cei care vor să mai fure un pui de somn până ajung la destinaţie... apoi mirosul amoniacului, aburii acidului sulfuric, căldura plitelor încinse, suntetul paharelor ciocnite în mers... apoi iar autobuzul, mirosurile, vocile ridicate, obosite, iritate, curtea căminului, copii treziţi din somn, mârâind, târâţi spre casă de un părinte obosit şi plictisit, bucătăria cu vasele nespălate de dimineaţă, baia cu vraful de haine care îşi aşteaptă rândul la spălat... seara cu televizorul la care nu ai ce să vezi, prea obosit ca să mai ţii ochii deschişi... copii care cer să fie acoperiţi de noapte bună... sforăitul soţului... umbrele de pe tavan, cel mai bun prieten al ultimelor nopţii... insomnia... dimineaţa cu zgomote de motoare ambalate... uşi trântite, oameni grăbiţi, cămin, autobuz.... unde duc toate?
Ca un robot cu bateria pe terminate, se ridică, ia un creion şi un caiet şi dă să deseneze. Observă că e prea întuneric şi aprinde mica veioză ascunsă în spatele galeriei de la perdea. Lumina difuză, albastră, îi aduce puţină linişte şi sentimentul că se află pe drumul bun. Se simte prea obosită ca să scrie.... ies din mâna ei cercuri... cresc, devin spirale şi înainte să-şi dea seama ce desenează, vede un vârtej ca acela al tornadelor.... zâmbeşte şi spune în sinea ei: „Ăsta-i sufletul meu!” E atât de linişte încât îşi aude găndurile ţipând. Se ridică din nou şi pune o casetă cu muzica preferată şi ascultă în surdină. Se simte singură în univers, pierdută, izolată şi se dojeneşte: ”La ce bun să caut să aflu sensul vieţii dacă asta mă îndepărtează de toţi şi toate?”
De câtăva vreme citeşte tot ce-i cade în mână. Caută în cărţi ceea ce lumea e prea ocupată ca să-i spună. Provocată de ultimul gând, se ridică şi îşi ia cartea îndoită, începută, lăsată pe marginea noptierei şi o deschide unde era semnul. Citeşte despre un prinţ care nu-şi găseşte odihna şi pleacă în căutarea sensurilor vieţii. Citeşte despre felul în care acest prinţ descoperă latura negativă a vieţii, de care până atunci fusese ferit de familia lui. Citeşte cum el se izolează şi se aşează la umbra unui smochin ca să se gândească la toate. Acolo descoperă că dorinţele omului sunt cele care duc la suferinţă şi crede că dacă aceste dorinţe ar fi controlate, nu ar mai exista suferinţă.... Apoi citeşte despre ceea ce numea autorul calea de mijloc şi un lucru îi atrage atenţia fără să ştie de ce.... „Căutaţi Adevărul”. Îi sună cunoscut. Unde a mai auzit aceste cuvinte? Amintirile o poartă către copilărie. Un prosop cusut de mână, agăţat într-un cui bătut în perete, litere stângace, poartă aceleaşi cuvinte: „veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi”. Alături mai era unul care conţinea cuvintele: ”Isus i-a zis: Eu sînt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine.” Se scutură ca de un vis urât. Îşi zise:”Am luat-o complet razna! Trebuie să-mi caut de lucru că-mi pierd minţile stând aici de una singură.” Dar gândurile erau mai puternice decât ea şi odată pornite, erau greu de oprit. Se întinse şi luă Biblia dintr-un colţ al raftului, o şterse de praf şi o deschise cu sfială. Litere parcă scrise cu foc îi joacă în faţa ochilor: ”La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n'a fost făcut fără El. Şi Cuvîntul S'a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” Închide Biblia cu un pocnet scurt şi o pune pe masă. Se ridică şi începe să se plimbe nervos prin cameră, gândind: „Nu se poate. Este prea simplu. Nu se poate...” Se întoarse la Biblie, o deschide la prima pagină şi citeşte cu înfrigurare:” La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină.” Privirea i se opreşte asupra cuvintelor: „Dumnezeu a zis”. A zis, a zis, a zis, se repetă în mintea ei ca un ecou.... A zis= cuvânt. Cum este posibil? Aşa de simplu era? Cutele de pe frunte i se întind, faţa ei se luminează, buzele i se arcuiesc într-un zâmbet. „Asta e, strigă în sinea ei ca Arhimede când a strigat „Evrika!”, am găsit! Era atât de simplu... cum de n-am văzut până acum?” Totul era în faţa ei. Fusese acolo tot timpul, dar nu putuse vedea, sau nu căutase unde trebuia.
Se aşeză din nou la fereastră, dar întunericul nu i se mai păru atât de negru.

miercuri, 16 iulie 2008

Zborul în forma literei V

V-aţi întrebat vreodată de ce zboară păsările în stoluri de forma literei V?
Oamenii de ştiinţă au făcut cercetări din care a rezultat că aceasta este cea mai uşoară formă de zbor. Aranjarea în V face ca formaţia să funcţioneze ca o aripă unică, rezistenţa vântului fiind distribuită egal pe fiecare dintre păsări. Douăzeci şi cinci de păsări care zboară împreună pot călători cu 70% mai mult decât ar reuşi o pasăre singură. Tiparul de zbor în formă de v funcţionează reciproc: nici una din păsări nu depune mai mult efort decât alta. În timp ce pasărea conducătoare trage după ea şi pe celelalte, cele care o urmează uşurează efortul depus de ea.



De la aceste păsări învăţăm că, deşi trăim într-o societate care promovează individualismul şi autosusţinerea, funcţionăm mult mai eficient în comunităţi. Ca aceste păsări, şi noi am fost creaţi să lucrăm împreună, să ne încurajăm şi să ne sprijinim. Fiecare din noi are calităţi şi aptitudini unice, care pot fi de folos altora. Când cooperăm şi îi ajutăm şi pe alţii să reuşească, nu numai că realizăm mai multe ci şi mult mai uşor.
Câte din lucruri le-aţi realizat singuri şi la câte aţi fost ajutaţi? Haideţi să facem un bilanţ în care să aşezăm pe de o parte ce au făcut alţii pentru noi şi ce facem noi pentru alţii. Veţi vedea că nu dăruim cât am putea. Ce este bunătatea? Ce este compasiunea? Ce este respectul, încrederea, valoarea personală? Vă sunt cunoscute aceste cuvinte? Unde ar fi lumea, unde ar fi societatea dacă fiecare din noi am dărui în mod altruist fără să ne gândim decât la binele aproapelui? A simţi cu celalalt, a dori să-i fii alături la nevoie, a trăi punându-l pe celălalt înainte şi a-ţi face din acest principiu mod de viaţă, iată ce este bunătatea, compasiunea, respectul, încrederea, valoarea personală.

marți, 15 iulie 2008

Fascinanta aventură a dragostei

După cartea cu acelaşi nume de Dr. Ed Wheat
Cuvântul dragoste este unul dintre cele mai neobişnuite cuvinte din limbajul nostru. Este considerat a fi încărcat de sensuri şi totuşi pare insuficient atunci când vrem să exprimăm ceva. Ne iubim partenerul nostru scump de o viaţă întreagă. Dar iubim şi puiul prăjit sau plăcinta cu brânză. Îi iubim şi pe părinţii noştri şi pe copiii noştri. Dar iubim şi cărţile sau fotbalul sau vacanţele la schi, iubim libertatea ceva mai mult ca pe maşina parcată în faţa casei. Iubim serialul favorit, dar şi pe Domnul nostru Isus şi toate astea se adună într-un fel de vorbire neglijentă şi, uneori, într-o gândire încâlcită. Confuzia se măreşte când citim o carte despre care se spune că este de dragoste şi noi descoperim că se referă la atracţia sexuală. Alt autor se referă la o aventură romantică, altul scrie despre o loialitate familială intensă. Deşi fiecare descrie alt tip de relaţie, totuşi toţi o numesc dragoste.
Când scriem o carte despre dragostea în căsătorie, putem apela la limbajul specific al Noului Testament, în care găsim cel puţin cinci cuvinte care se referă la diferitele aspecte ale dragostei din cadrul căsniciei. Cele cinci cuvinte sunt o explicaţie practică despre cum ar trebui să arate viaţa de iubire în cadrul căsniciei. Fiecare gen se zideşte pe temelia celuilalt dinainte. Fiecare îşi are locul ei special, de mare însemnătate aşa cum vei descoperi când vei începe să pui în practică toate aceste moduri de-a iubi în căsnicia ta. Aceste genuri de iubire sunt distincte dar sunt şi interdependente astfel încât procesele fizice, emoţionale şi spirituale se suprapun şi se consolidează unele pe altele în cadrul iubirii.

Prima faţetă pe care o vom analiza este ceea ce Biblia o numeşte epithumia. Acest termen înseamnă dorinţă puternică de orice gen, uneori bună, uneori rea. El înseamnă a pune la inimă, a dori cu pasiune, sau poate însemna şi a râvni. Când este folosit negativ, în Biblie este tradus prin “poftă”. Când este folosit în sens pozitiv este tradus prin dorinţă şi la aceasta ne referim noi. În căsătorie, soţii trebuie să aibă o dorinţă fizică puternică unul după altul care să se exprime printr-o relaţie sexuală plină de desfătare. Acest tip de relaţii nu sunt aspectul cel mai important al căsniciei, dar ele constituie un indicator sigur al sănătăţii căsniciei. Dacă există tensiuni în alte domenii, ele vor ieşi la iveală în acest domeniu. Uneori reacţiile voastre sexuale sunt înăbuşite din cauza diferitelor presiuni sau probleme. Însă chiar cu trecerea timpului, relaţia intimă poate şi trebuie să fie tot mai satisfăcătoare pe măsură ce cei doi parteneri se cunosc tot mai bine. Energia abundentă de la începutul relaţiei trebuie să se transforme într-o exprimare fizică a iubirii care este acum matură, sensibilă, plină de pricepere, cu un partener a cărui reacţii şi preferinţe sunt cunoscute acum în mod intim. Dacă eşti preocupat de aspectele negative ale relaţiei voastre, trebuie în primul rând să le înţelegi şi apoi să le elimini. Cauzele sunt multe, dar tăcerea, suspiciunea, mânia, suferinţa, înţelegerea greşită, teama sau vinovăţia complică şi mai mult situaţia. În cele mai multe cazuri, problemele reale care stau la baza neîmplinirii sexuale nu sunt fizice, organice, ci sufleteşti. De aceea o bună comunicare va rezolva cele mai serioase probleme. Problemele sexuale reflectă uneori sentimentele tale faţă de tine însuţi, sau atitudinile tale negative cu privire la sex, de care va trebui să te dezveţi. Înţelegerea biblică a relaţiei sexuale, care să risipească temerile şi inhibiţiile datorate unei educaţii greşite, este necesară, pentru că Însuşi Dumnezeu a lăsat relaţia intimă ca să fie un mod corect, bun şi sănătos de împlinire a omului în cadrul căsniciei. Şi, desigur, abordarea personală corectă a manifestării sexuale a dragostei în propria căsnicie poate începe prin a pune timp deoparte pentru celălalt, pentru a-i acorda atenţie şi timp, încercaţi să vă închinaţi împreună înaintea actului propriu-zis, pentru că, până la urmă, împlinirea actului pe care Dumnezeu l-a lăsat pentru cei doi soţi ca apropriere supremă este un act de închinare şi de mulţumire către Dumnezeu, Cel care a inventat aceasta.

Următorul aspect pe care-l vom discuta este cel pe care Biblia îl numeşte în Vechiul Tetament eros. Acest tip de dragoste poartă în el ideea de romantism. Nu trebuie să ne gândim la o dragoste carnală, datorită termenului eros, pentru că ea nu este întotdeauna o dragoste senzuală, ci cuprinde în ea dorul de a te uni cu fiinţa iubită. Eros este o dragoste romantică,
pasională şi sentimentală. Ea constituie de obicei punctul de plecare în căsnicie, este dragostea despre care scriu poeţii. Dragostea eros are nevoie să fie ajutată, pentru că este schimbătoare. Dragostea romantică oferă minunate recompense personale care constituie darul lui Dumnezeu Însuşi. Acest gen de dragoste este în întregime emoţional şi nu poate fi chemat după voie, ci apare ca o reacţie sigură atunci când celelalte forme sunt puse în mişcare în cadrul căsniciei. Mai mult ca orice gen de dragoste, eros transformă banalul “alb-negru” din existenţă. Dragostea romantică este un bun medicament pentru temeri şi nelinişti, pentru complexe de inferioritate. Ea scoate la lumină tot ce este mai bun în noi şi ne face să funcţionăm la cel mai înalt nivel al nostru. Ce este de făcut când nimic nu merge aşa cum ar trebui între voi? Îndrăgostiţi-vă! În două moduri această dragoste poate fi învăţată: folosindu-ţi imaginaţia şi asigurând climatul emoţional potrivit pentru tovarăşul de viaţă. Emoţiilor nu li se poate porunci, dar ele vor veni în condiţiile corespunzătoare. Soţii au nevoie să se oprească şi să-şi aducă aminte ce simţeau când erau îndrăgostiţi. Excursii scurte, o seară în doi la lumină scăzută, un cadru liniştit, un picnic sau alte asemenea lucruri pot readuce în relaţie acel fior care face minunate şi unice clipele petrecute împreună. Atingerea fără conotaţii sexuale asigură apariţia sau păstrarea sentimentului romantic. Priviri care arată cât de important este partenerul tău pentru tine cât şi comunicarea lucrurilor care fac plăcere şi care nu, asigură o relaţie care dăinuie plină de împlinire, bucurie şi romantism.

Al treilea gen de dragoste din căsnicie este storge. Aceasta este dragostea confortabilă care înglobează afecţiune naturală şi sentimentul de apartenenţă. Este genul de dragoste din familie, dintre fraţi sau copii şi părinţi. Acest tip de dragoste împlineşte nevoia de a aparţine cuiva, de a face parte dintr-un cerc strâns unit, în care oamenii ţin unul la altul şi manifestă o afecţiune plină de loialitate. Atunci când lumea se arată a fi un loc rece şi potrivnic, storge oferă un refugiu emoţional. Căsnicia căreia îi lipseşte această calitate este ca o casă fără acoperiş în care poate ploua torenţial. Dar când există, storge poate oferi o atmosferă de siguranţă în care
celelalte genuri de dragoste pot sălăşlui şi înflori nestingherite. Emoţiile generate de îndrăgostire pot scădea în intensitate în timp şi dacă dragostea storge nu a avut un rol destul de important la început, cei doi se pot trezi într-o situaţie destul de neplăcută după ce primele emoţii trec. Adevărata unitate iese la iveală după ce copiii cresc şi pleacă iar cei doi pierd scopul pentru care au rămas împreună o viaţă. Noul Testament porunceşte dragostea storge în Romani 12:10, care spune “iubiţi-vă unii pe alţii cu odragoste frăţească”. Geneza 2:24 este versetul care stă la baza acestui tip de dragoste, a cărei importanţă poate fi subestimată din cauza caracterului ei mai puţin spectaculos. Noi toţi avem nevoie de un loc pe care trebuie să-l putem numi cămin, care să reprezinte un loc liniştit, în care să ne simţim confortabil unul cu altul, în care să ştim că suntem cele mai importante persoane pentru cineva care este pe primul loc în viaţa noastră, după Dumnezeu. Încrederea, loialitatea, refugiul emoţional, familiaritatea confortabilă sunt lucrurile care fac casa noastră şi căsnicia noastră locul în care suntem “acasă”.

Al patrulea gen de dragoste care trebuie să aibă un loc important în viaţa noastră de cuplu este fileo. Fileo îl preţuieşte pe cel iubit, manifestă o afecţiune plină de gingăşie pentru el, dar ea aşteaptă întotdeauna reciprocitate. Este dragostea părtăşie, prietenie, tovărăşie şi ea se bazează pe comunicare. În timp ce eros crează îndrăgostiţi, fileo crează prieteni dragi care se bucură de o strânsă părtaşie şi apropiere. Ei îşi împărtăşesc gândurile, sentimentele, atitudinile, planurile şi visele, timpul şi interesele. Este nevoie de doi ca să realizezi fileo. O căsnicie fără fileo va fi lipsită de satisfacţie, chiar dacă există multă pasiune îndormitor. Prietenia duioasă a lui fileo capătă o şi mai mare intensitate şi bucurie atunci când devine o parte a legăturii de dragoste cu aspecte multiple dintre soţ şisoţie. Fileo oferă cea mai consecventă satisfacţie a căsniciei. Fiecare găseşte plăcere în compania celuilalt, îşi poartă reciproc de grijă, se îndrăgesc unul pe celălalt, aceasta este adevărata preţuire. Camaraderia unor buni prieteni care sunt de asemenea şi îndrăgostiţi, pare de două ori mai încântătoare şi dublu de preţioasă. Dar fileo lipseşte în mod ciudat din multe căsnicii. Unii au pierdut pe parcurs armonia care exista între ei la început, alţii nu s-au străduit să o caute pentru că nu au ştiut cum. Sau au nesocotit importanţa ei bazându-se pe atracţia sexuală sau romantică dintre ei. Este timpul să învăţaţi să vă simţiţi confortabil unul în prezenţa celuilalt, în timp ce puneţi bazele prieteniei voastre. Dacă soţul(soţia) este persoana cu care vei petrece toată viaţa ta, atunci de ce să nu construieşti şi o relaţie de prietenie sănătoasă între voi? De ce să nu fie el(ea) cel(cea) cu care împărtăşeşti cele mai ascunse şi intime gânduri, cel(cea) care este persoana în care ai cea mai deplină încredere? Trebuie să fie persoana cu care ai scopuri şi ţeluri comune, împreună cu care lupţi umăr la umăr pentru bunăstarea familiei voastre în toate domeniile. A te destăinui, a conta pe celălalt, a cere ajutorul în nevoie, a împărtăşi aceleaşi interese, a avea momente plăcute împreună sunt lucruri care ţin de construirea unei relaţii de tip fileo. A înţelege pe celălalt este o activitate de o viaţă şi cere receptivitate şi recunoaşterea unicităţii celuilalt ca individ şi în acelaşi timp, mulţumirea că această persoană atât de specială şi unică este cea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o ca să ne petrecem toată viaţa împreună. Este puterea noastră de a-l( a o) alege în continuare tot pe el(ea) ca persoana care Dumnezeu a ales-o pentru noi să fim una.

Trecem acum de la aspectul fizic la cel spiritual al dragostei. Am lăsat la urmă ce e mai bun, agape, dragostea complet lipsită de egoism, capabilă de a da şi de a da încontinuu, fără să aştepte nimic în schimb. Agape preţuieşte şi slujeşte, în contrast cu fileo, care preţuieşte şi se bucură de celălalt. Agape este dragostea care L-a determinat pe Isus să vină să moară pentru noi, Dumnezeu iubeşte omenirea cu dragostea agape. În plus El are şi fileo pentru cei care se află într-o relaţie personală cu El prin Isus. Dragostea agape este cea care poate fi adusă imediat în căsnicie, deoarece ea este practicată ca urmare a alegerii libere a voinţei tale şi nu depinde de sentimente. Este o dragoste a acţiunii,nu a emoţiilor. Se concentrează asupra a ceea ce faci şi spui, nu asupra a ceea ce simţi. Dragostea agape este conectată la un generator etern, ea iubeşte indiferent de situaţie. Indiferent de cât de imposibil de iubit este cealaltă persoană, agape continuă să se reverse. Atunci când eşti dezamăgit sau chiar rănit, atunci când sentimentele îţi sunt ignorate, atunci când celălalt se află în imposibilitatea de a-ţi răspunde pe măsură din cauza unei boli sau a unei stări rele, atunci când sunt distanţe mari între noi, dragostea agape ştie că trebuie să acţioneze pentru păstrarea a ceea ce avem, a ceea ce Dumnezeu ne-a dat, dar care pentru un timp ne încearcă răbdarea sau credincioşia. Agape înseamnă implicarea în nevoile celorlalţi. Înseamnă devotament necondiţionat. Înseamnă dăruire constructivă bazată pe cunoaştere şi nu pe aşteptări. Înseamnă a ştii că nu ţi se va răspunde la fel, dar a alege să binecuvântezi şi atunci când tu nu eşti binecuvântat de celălalt. Este dragostea inepuizabilă, generoasă, plină de cea mai minunată bunătate. Pentru că ai decis să exprimi agape, vei alege chiar şi atunci când eşti bolnav sau indispus să nu te porţi dezagreabil, să continui să îţi tratezi partenerul cu bunătate. Vei continua să eviţi acele izbucniri care pot fi devastatoare pentru viaţa de cuplu. Ştii cum să te alimentezi din sursa divină de bunătate. Agape dă tot ce ai mai bun celui iubit. Acest tip de dragoste vă va ajuta să depăşiţi fără mari daune perioadele mai tulburi. Este cel mai bun medicament pentru sănătatea mintală. Partenerul nu ajunge mingea de ping-pong a stărilor tale emoţionale. Atunci veţi găsi stabilitatea de care fiecare are nevoie pentru o evoluţie normală şi pozitivă. Apoi, Agape înlătură spiritul de defensivă din ambele părţi. Nu simţi nevoia de a te apăra de atacuri şi nici de a te plânge şi explica mereu. Te ajută să iubeşti într-un mod nou, să te oferi necondiţionat şi deşi poate părea imposibil de realizat, vei avea surpriza să constaţi nu numai că te vei simţi împlinit, ci şi că va aduce căsnicia ta pe linia de plutire în momente de derivă.

Cele cinci limbaje ale iubirii

I. Folosirea limbajelor- un rezervor afectiv. Nevoia de iubire nu este un fenomen care apare doar în copilărie. Această nevoie ne însoţeşte ca adulţi şi în căsnicie. Este o trăsătură fundamentală a naturii umane, ne naştem cu ea şi nu este greşit să simţim nevoia să fim iubiţi. Izolarea este distrugătoare pentru sufletul omenesc. Omul este creat ca să aibă relaţii : întâi cu Dumnezeu şi apoi cu semenii. Dumnezeu este dragoste şi era normal ca noi să fim creaţi cu această nevoie iar cei care o neagă nu-şi fac nici un serviciu nici lor, nici celorlalţi. În Biblie scrie că cei doi trebuie să devină una, asta însă nu înseamnă că fiecare îşi va pierde identitatea, ci doar să devină atât de intimi şi să se completeze atât de bine, încât parcă ar fi o singură persoană. Dar, după un timp, relaţia de la început pare să se stingă, pare să-şi piardă din putere. Există o reţetă care să menţină vie această flacără ? Nimeni nu poate spune asta, însă cunoaşterea unor lucruri în ce priveşte iubirea şi modul ei de manifestare pot face diferenţa în viaţa multor cupluri. Oamenii se comportă diferit când rezervorul lor emoţional este plin, dar şi atunci când este gol. Emoţiile din timpul îndrăgostirii se pierd şi aşa iubirea devine o alegere :Aleg să-l iubesc, aleg să o iubesc. După ce emoţiile de la început se pierd, putem iubi chiar dacă ne-am întors în lumea reală şi celălalt se dovedeşte a fi nu tocmai cum am crezut. Iubirea este atitudinea care spune :’Sunt căsătorit(ă) cu tine şi am ales să mă preocupe interesele tale.’ Cum putem împlini nevoia de a fi iubit a celuilalt? Dacă putem învăţa şi alegem să o facem, atunci iubirea pe care o vom împărtăşi va fi minunată, mai presus de tot ce am trăit şi simţit când eram îndrăgostiţi nebuneşte. Când rezervorul de iubire al partenerului este plin şi se simte în siguranţă că este iubit, întreaga lume pare mai frumoasă şi cel iubit îşi va atinge potenţialul maxim în viaţă. II. Cele cinci limbaje A. Cuvintele de încurajare a.Se bazează pe folosirea cuvintelor care întăresc iubirea. Prin complimente şi cuvinte de încurajare, dragostea se comunică puternic. Ele pot fi declaraţii simple şi directe :’Ce bine-ţi stă costumul acesta’ ;’Îţi sunt recunoscătoare că ai spălat tu vasele astăzi’ ; ’Nimeni nu găteşte atât de bine ca tine’. Cuvântul încurajare înseamnă a inspira curaj. Cu toţii avem zone în care ne simţim nesiguri. Potenţialul latent din zonele de nesiguranţă aşteaptă cuvintele de încurajare. Cuvintele tale de încurajare pot fi impulsul pe care partenerul îl aştepta ca să-şi pună în valoare calităţile. Acele calităţi pe care le are, nu acelea pe care am vrea noi să le aibă. Trebuie să învăţăm ce este important pentru partener. Şi apoi să-i comunicăm ceva de genul :’Îmi pasă, sunt alături de tine, ştiu că vei reuşi.’. b. Apoi mai pot fi folosite cuvinele bune, blânde. Chiar atunci când nu-ţi convine ceva, poţi folosi un ton blând, agreabil. Iertarea este şi ea un mod de a iubi. Dacă aleg să-l judec cu orice preţ şi să i-o plătesc, devin judecător iar partenerul inculpat. Mulţi oameni strică ziua de azi pentru ziua de ieri. Ei insistă să aducă în discuţie neajunsurile zilei de ieri. c. Cuvintele blânde.Tonul face muzica. Când îi porunceşti ceva partenerului, tu devii părintele şi el copilul. Cerând ceva, îi poţi arăta valoarea şi talentul : numai el(ea) poate face ceva care este important pentru tine. Nu putem fi iubiţi poruncind. d. Dialecte. Dacă sunteţi o persoană care nu rosteşte uşor cuvinte de apreciere, puteţi adresa şi indirect cuvinte de încurajare, atunci când soţul(soţia) nu este de faţă. Cineva îi va spune şi el(ea) îţi va recunoaşte iubirea. Faceţi liste cu calităţile partenerului şi lăsaţi-le la îndemâna lui. Scrieţi bileţele cu declaraţii şi lasaţi-le în locurile unde le-ar putea găsi, ca să vadă că vă gândiţi la el(ea). B. Timpul acordat Acest limbaj este canalizarea întregii atenţii asupra partenerului şi asta nu înseamnă a sta pe canapea şi a viziona un film, ci a sta faţă în faţă şi a comunica. Cei încă necăsătoriţi se privesc în ochi şi vorbesc. Cei căsătoriţi se uită peste sau prin partener. A petrece timp împreună înseamnă că nimic nu trebuie să ne distragă atenţia. Înseamnă nu să trăim unul în preajma celuilalt ci să facem ceva împreună, să ne acordăm întreaga atenţie. Devenim părtaşi dorinţelor sau hobiurilor celuilalt, îl ascultăm pentru că vrea să fie ascultat, nu pentru că vrea pe cineva care să-i rezolve situaţiile prin care trece asau cu care se confruntă. Dialogul în care cei doi îşi împărtăşesc experienţele, gândurile, sentimentele şi dorinţele într-un context echilibrat şi o atmosferă prietenească. Cuvintele de încurajare se concentrează asupra a ceea ce spunem, timpul petrecut asupra a ceea ce auzim. Cei care au acest limbaj au nevoie să fie ascultaţi, nu să li se dea soluţii. Vrea doar să ştie că este înţeles. Căsnicia este o relaţie nu un proiect de dus la îndeplinire. Câteva sfaturi practice despre petrecerea unui timp de calitate : - Păstrează contactul vizual când partenerul îţi vorbeşte, ca gândul să nu-ţi fugă în altă parte şi ca atenţia să nu-ţi fie distrasă. - În timp ce-ţi asculţi partenerul, nu mai face şi altceva. Când te uiţi la tv în acelaşi timp, partenerul va gândi că-i transmiţi :’Nu este important ce vrei tu să-mi spui’. - Ascultă-i sentimentele. Dă-i ocazia să şi le clarifice. - Observă imbajul trupulu. Uneori trupul exprimă altceva decât cuvintele. Cere precizări că să fii sigur că nu ai înţeles greşit. - Refuză întreruperile. Abţine-te să comentezi până termină ce are de spus. Fiţi direcţi şi spuneţi cum aţi vrea să vi se vorbească. Obiectivul este să înţeleg, nu să mă apăr sau să te aduc pe drumul pe care cred eu că trebuie. Destăinuirea nu este simplă. Începe să înţelegi ce simţi când nu eşti acasă, ţine minte ca să te poţi deschide. Dacă poţi, notează-ţi cât mai multe şi comunică acasă. În orice împrejurare avem emoţii, gânduri, dorinţe şi apoi acţiuni. Învaţă să le comunici. Dacă ai fost o persoană tăcută, vei avea plăcuta surpriză să descoperi că-ţi face plăcere să vorbeşti despre tine cu partenerul şi să-ţi exprimi sentimentele. Acţiunile împreună sunt un mod de a petrece împreună. Acestea vor aduna amintiri din care vom scoate foloase în anii care vor veni, atunci când finanţele sau sănătatea nu ne vor permite să mai facem călătorii. Asta înseamnă uneori să renunţăm la planurile personale şi să acordăm timp celuilalt, dar merită. C. Primirea de daruri Un dar este ceva ce poţi ţine în mână şi să spui:’Cineva s-a gândit la mine sau nu m-a uitat.’ Te poţi gândi la cineva şi poţi să-i oferi un dar. Darul este simbolul faptului că te-ai gândit la acea persoană. Ceea ce contează este că te-ai gândit, nu dacă a costat bani sau cât a costat. Gândul nu a rămas doar în minte, ci s-a exprimat printr-un dar. Darurile sunt simboluri vizuale ale iubirii, simboluri care au o valoare afectivă. Aceste simboluri sunt mult mai importante pentru unii decât pentru alţii. Dacă primirea de daruri este limbajul meu principal, atunci voi purta cu mândrie sau voi arăta tot ce primesc în dar de la persoana iubită, voi fi impresionat de darurile pe care le voi primi, le voi socoti expresii ale iubirii şi fără ele mă voi îndoi de iubirea ta. Cel acre are acest limbaj se bucură de orice dar, nu trebuie ca el să fie costisitor. Darurile pot fi cumpărate, gasite sau făcute. A culege o floare de pe un câmp poate fi la fel de important ca a face cu mâna ta o felicitare sau cu a cumpăra în drum spre casă o cutie de ciocolată. Dacă nu eşti obişnuit să faci daruri şi nu te pricepi deloc la asta însă este limbajul partenerului tău, va trebui să începi să înveţi să o faci pentru că vei investi în propria-ţi căsnicie. Există şi un alt dar care nu este palpabil decât pentru cei care au acest limbaj : dăruirea sinelui. Prezenţa fizică în momente critice sau de criză este cel mai important dar pe care-l poţi face partenerului când limbajul lui este acesta. Dacă prezenţa fizică a partenerului este importantă pentru tine, spunei-o deschis, nu aştepta să-ţi citească gândurile. Din punctul său de vedere s-ar putea să nu fie important. Celor care nu au acest limbaj li se poate părea risipă cheltuirea unor bani pe flori sau alte nimicuri, dar pentru cel care are acest limbaj este vital pentru ca el să se simtă iubit. Darurile nu trebuie să fie costisitoare şi să dezechilibreze bugetul familiei, dar trebuie ca cei care au un partener cu acest limbaj să facă un mic efort şi să vină din când în când acasă cu ceva special, pentru ca partenerul să simtă că este iubit. D. Serviciile(sau slujirea) Prin servicii înţeleg lucrurile pe care ar vrea partenerul să le faci. Fiindu-i de folos, făcând anumite lucruri pentru el, îţi exprimi iubirea. ‘Ce-ar fi să mă ajuţi şi tu la treabă ?’ este una din întrebările pe care le vom întâlni des la acest limbaj. Nimănui nu-i place să i se poruncească să facă ceva. Se poate exprima o dorinţă sau o nevoie şi pe un ton blând, sau făcând împreună planuri. Puteţi scrie pe o hârtie ce aşteptări aveţi de la partener şi împărtăşiţi-le. Ce anume vă face să văsimţiţi iubit când ajungeţi acasă după servici ? Să fie curăţenie, să fie masa pusă ? Ce vă face să simţiţi că partenerul vă iubeşte ? Să schimbe uneori copilul, să spele din când în când vasele, să ducă gunoiul, să dea cu aspiratorul, să-şi pună hainele în dulap după ce se schimbă ? Spuneţi-i asta. Ceea ce facem pentru celălalt înainte de căsătorie nu e un indiciu pentru cea ce vom face după. Înainte facem ca să cucerim, apoi facem cum am fost obişnuiţi din familie. Dacă în familie mama trebuia să facă totul şi tata citea ziarul, atunci vom face şi noi la fel, deşi înainte de căsătorie, ajutam logodnica să ducă vasele la spălat după ce luam masa împreună. După, simţim că ea trebuie să se ocupe de toate astea. Reproşurile nu duc niciodată la nimic bun. Poţi doar deschide prăpăstii şi eventual vei obţine ca partenerul să cedeze şi să facă ceea ce îi ceri, dar nu ai obţinut o victorie, pentru că nu va face în semn de iubire ci pentru că s-a săturat să fie cicălit. Reproşurile legate de comportament pot fi un indiciu al limbajului slujirii. Oamenii au tendinţa să-şi critice partenerul în ce priveşte tocmai lucrurile de care au cea mai mare nevoie afectivă. Celălalt nu poate înţelege de ce refuzul meu de a spăla vasele odată poate fi un motiv de explozie de furie. Atunci el va cere explicaţii şi aşa va putea înţelege şi va putea veni în întâmpinarea nevoii de iubire în felul înţeles de partener. Învăţarea limbajului slujirii va presupune în multe familii reexaminarea serioasă a rolurilor. Unii bărbaţi nu se văd deloc dând cu aspiratorul sau schimbând scutece. S-ar putea ca partenerii să perceapă diferit rolurile în familie, de aceea va trebui discutat serios şi reevaluat modul în care înţelege fiecare. Lucrurile nespuse fac cel mai mult rău. Disponibilitatea pentru schimbare va putea uneori face diferenţa majoră între o căsnicie chinuită şi una minunată. E. Atingerea fizică Ţinutul de mână, atingerea şi îmbrăţişările sunt manifestări a acestui limbaj. Mângâierea poate zidi sau distruge o relaţie. Poate comunica iubire sau ură. Pentru persoanele cu acest limbaj, o atingere sau o mângâiere fac mult mai mult decât un ‘te iubesc’. În căsnicie mângâierea poate lua maulte forme, depinde de fiecare persoană. Unele lucruri vor fi acceptate şi apreciate, altele nu. Şi aici trebuie ca fiecare să-şi exprime ceea ce doreşte şi ceea ce simte. Unele atingeri pot deveni chiar enervante şi vei comunica exact opusul. Iar relaţia sexuală nu este altceva decât un dialect al acestui limbaj, nu limbajul în sine. Dacă atingerea nu este limbajul tău sau dacă nu ai crescut într-o familie tandră şi care îşi exprima iubirea prin atingeri, atunci s-ar putea să-ţi fie greu să vorbeşti acest limbaj. Să-ţi îmbrăţişezi nevasta dimineaţa la plecare şi la sosire după muncă nu poate fi chiar atât de greu. Nu uita, partenerul are întotdeauna ultimul cuvânt pentru că el ştie mai bine ce vrea şi ce nu-i place. Cel care are acest limbaj gândeşte :’Acesta sunt eu. Dacă mă admiri şi-ţi place să mă atingi, atunci mă iubeşti. Dacă nu.....’ Trupul nostru există pentru a fi mângâiat nu pentru a fi tratat cu violenţă. Pentru acest tip de limbaj este vital să fie ţinut în braţe atunci când plânge sau suferă. Iar pentru aceşti oameni, infidelitatea este mai otrăvitoare decât pentru cei care nu au acest limbaj pentru că ei simt că atingerile destinate lor merg în altă direcţie şi rănile pot fi mai greu de vindecat. Persoanele cu acest limbaj devin nesigure când nu mai sunt atinse. Se înstrăinează şi suferă. Dacă sunt respinse o iau în tragic şi se izolează ca să nu mai fie respinşi. Uneori când avem probleme nelămurite avem tendinţa să ne izolăm, până trece furtuna. Nu ni se pare (după ce ne căsătorim) că este important să ne atingem atât. Dar cei care au acest limbaj sunt îngroziţi. Pentru ei o atingere pe spate în trecere, o mângâiere pe mână în timpul mesei, ţinutul de mână, o îmbăţişare la plecare şi la venire îi ajută să se simtă iubiţi. Bărbaţii sunt diferiţi de femei şi ei au nevoie din punct de vedere fizic de o eliberare a energiei mai regulată, dar asta nu înseamnă că limbajul lor este atingerea. La femei dorinţa se bazează pe sentimente şi atuci când sentimentele ei sunt rănit ea nu poate răspune fizic. Majoritatea problemelor intime în căsnicie nu pleacă de la latura fizică, ci de la nevoile afective nesatisfăcute. III Cum ne descoperim limbajul ? Petrece-ţi ceva timp notând ceea ce consideri că ar fi limbajul tău. Apoi trece-le celelalte în ordinea importanţei. Ar fi trei căi de a-ţi descoperi principalul limbaj : 1. Ce-ţi provoacă cea mai mare suferinţă din ceea ce face sau nu face partenerul tău ? Opusul a ceea ce te face să suferi poate fi limbajul tău. 2. Ce i-ai cerut cel mai des partenerului ? (Vă puteţi consulta pentru că este posibil să nu fi sesizat lucrurile la fel). Lucrul pe care l-ai cerut cel mai des poate fi lucrul care te face să te simţi iubit. 3. În ce fel îţi exprimi cel mai des dragostea ? Felul acela este cel care îl cunoşti cel mai bine, pentru că aşa ai vrea să ţi se răspundă. Există două extreme care te-ar putea face să fii derutat în descoperirea limbajului tău : rezervorul tău este atât de plin încât nu ştii ce te-ar putea face să te simţi şi mai iubit, sau rezervorul tău este atât de gol încât nici nu mai ştii ce te-ar putea face să te simţi iubit. În acest caz, învie-ţi amintirile. Sau gândeşte-te la aşteptările pe care le ai de la partener. Ai putea riposta spunând :’Ce joc stupid e şi ăsta ? Ce legătură poate avea cu iubirea faptul că ea mă critică mereu că n-o ajut la munca în casă ? Când s-o mai fac şi pe asta ?’ Pricipala reacţie pe care o avem în faţa unui asemenea curs este respingerea. Mi se pare ridicol să dezbat probleme intime de familie în public. Mi se pare ciudat că celălalt este atât de nemulţumit de relaţia noastă. Ce cereri absurde mai poate avea ! De ce nu e realist ? Căsnicia nu e o mare liniştită ! Obiecţia mea aici este :’De ce nu ar putea fi ?’ De ce m-am căsătorit ? Din când în când ar trebui să-mi pun întrebarea asta ! Ca să nu fiu singur ? E şi acesta un motiv, dar dacă tot am făcut-o, de ce să nu fie ca în grădina Edenului, înainte să fi călcat pe bec ? Omul este fiinţa creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui. Dacă mi-aş aduna puterile şi voinţa să încerc să mă cunsc şi să-mi cunosc partenerul, asta ar putea fi cea mai bună decizie pe care am luat-o de când m-am întors la Dumnezeu. Satisfacerea nevoii de iubire a celuilalt poate deveni o aventură minunată din care întâi voi avea de câştigat eu, apoi partenerul şi nu în ultimul rând copii, familia şi biserica. Când faci lucruri care nu-ţi stau în fire, asta poate constitui o dovadă de iubire. Când eşti un om care gândeşte :’Ce prostie, să dau banii pe flori, care mor în două zile !’ dar alegi să o faci simţindu-te groaznic de stângaci, soţia ta ar putea fi cea mai fericită femeie din lume şi atunci, având rezervorul plin, va sta la dispoziţia ta să-ţi umple şi ea ţie rezervorul. Poate părea la început ridicol, şi poate părea că e un motiv egoist de a face celuilalt pe plac pentru ca la rândul lui să-mi facă şi el mie, dar în cadrul căsniciei ar trebui să ne simţim liberi să ne împlinim nevoia de iubire. Şi până la urmă, e o alegere. Raţionăm cam aşa :’Dacă mă iubeşte cineva înseamnă că într-adevăr contez’. Condimentarea căsniciei cu lucruri care-i fac plăcere celuilalt şi-l fac să se simtă preţuit şi iubit poate deveni o aventură pe care, oricât de raţionali ne-am crede, trebuie să recunoaştem că ne-ar readuce bucuria vieţii din belşug. Nu pe dinafară, pentru că ne străduim să cozmetizăm ceea ce văd ceilalţi, ci din ceea ce simţim cu adevărat. Ceea ce ştiu sigur este că CHIAR SE POATE !

vineri, 11 iulie 2008

Frica noastră cea mai mare

Fragment de Marianne Williamson
Frica noastră cea mai mare nu este aceea că suntem insuficienţi. Frica noastră cea mai mare este să fim puternici peste măsură.
Lumina noastră, nu întunericul nostru, e cea care ne înspăimântă cel mai mult. Ne întrebăm :
"Cine sunt eu să fiu strălucitor, minunat, talentat, extraordinar ?"
De fapt, cine eşti ca să nu fi ?
Eşti un copil al lui Dumnezeu. Modestia ta nu ajută lumea cu nimic. Nu faci nimic special dacă te ascunzi şi nu vrei să sari în ochi, doar pentru ca alţii să nu se simtă nesiguri în jurul tău... Cu toţii am fost destinaţi să strălucim, precum copiii.
Am fost născuţi pentru a manifesta slava lui Dumnezeu care este în interiorul nostru. Ea nu este doar în unii dintre noi, ci în fiecare dintre noi. Iar pe măsură ce permitem ca lumina noastră să strălucească, fără să realizăm, le dăm celorlalţi cale liberă să facă la fel. Pe măsură ce suntem eliberaţi de propria noastră frică, prezenţa noastră îi va elibera automat şi pe ceilalţi.

Povestea clopoteilor de vant

Se povesteste ca odata, demult, traia retras in muntii din China un maestru.
Era vesel tot timpul, le zambea tuturor celor care ii ieseau in cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi:
- Maestre, de unde acest zambet continuu pe chipul tau?- De la clopoteii de vant, raspunse maestrul.- Cum asa?- De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta mea, ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva… Si sosirea cuiva, fie si doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire…
Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte elevul hotari sa fure clopoteii. Ii duse in casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara… Ba mai mult, dupa o saptamana sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara!
Cand totul deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i inapoieze clopoteii. Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca maestrul l-a iertat, ii puse intrebarea care il framanta:
- De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna clopoteii? De ce nu apare bucuria pe care o vad la tine?- Dragul meu, ii raspunse maestru, unde ai asezat tu clopteii?- La poarta casei mele, maestre!- Ei, vezi? Trebuia sa-i asezi la poarta sufletului tau…

Clopoteii aceia ne-ar trebui si noua, chiar daca numai ca sa ne invete ca ceea ce primim este ceea ce asteptam.... Uneori nu mai asteptam nimic de la viata si suntem dezamagiti ca nu mai primim nimic. Adevarul e ca nu mai stim sa primim. Cand primim imediat ne gandim ca oare ce s-o fi gandit cand mi-a dat asta si ce asteapta in schimb? In economia asta de piata pe care o traim nu mai stim sa primim pentru ca nici nu mai stim sa daruim. Ne inchidem in carapace si cand cineva ne bate la usa il banuim ca vrea ceva. Am fost invatati sa platim un pret pentru orice. Ce e de facut? Deschiderea presupune vulnerabilitate. Eu nu sunt dispusa sa dau, pentru ca voi ramane complet secatuita si nu-mi permit. Rezervorul meu e aproape gol si nu mai am nimic de dat. De aceea imi inchid usa... si asta creaza cercul vicios din care nu ma mai vad iesita. Da, multa lume tine usa inchisa invocand scuza "am fost ranit odata, nu mai vreau iar pentru ca nu voi mai putea suporta" Cred ca e o chestiune de alegere: pun clopoteii ca sa aud cand trece pe la mine ... vantul, si asa ma hranesc macar si cu optimism ca sa fiu bogata cand cineva va trece cu adevarat. Am dat restart pesimusmului meu si mi-am resetat vointa dand click pe optimism: aleg sa iubesc, aleg sa traiesc bine, aleg sa ma bucur. Aleg sa fiu bland, aleg sa daruiesc, aleg viata, aleg sa fiu credincios.

joi, 10 iulie 2008

În căutare de răspunsuri, pe urmele lui Martin Eden

Nu ştiu de ce mi-am adus aminte azi de Martin Eden. Dar, amintindu-mi, mi-am propus să scriu. Despre el? Nu ştiu. Despre mine? Ce-aş putea scrie? Eu sunt încă la „vârsta întrebărilor”, caut încă sens în toate, chiar dacă societatea noastră de consum nu mai caută sens în nimic, ia totul aşa cum i se... serveşte! Dar eu nu trebuie să fac asta, nu? Eu am nevoie de propriile-mi răspunsuri.
Revenind la Martin... nu am de gând să fac recenzia cărţii, au făcut-o alţii mai bine, mai ales că nu-mi amintesc decât impresiile pe care mi le-a lăsat această carte citită pe vremea când mă scotoceam prin suflet în căutarea propriei identităţi.
Azi nu vezi la ştiri decât violuri, crime, atacuri teroriste.... emo şi droguri... oare lumea şi-a pierdut direcţia sau doar eu mi-am pierdut-o, pentru că „digestia” mea are de suferit în ultima vreme, îmi cad greu la stomac asemenea lucruri şi mă mulţumesc cu serialele mele leşinate şi cărţile care îmi umpleau şi acum 20 de ani sufletul....
„Cel din frunte deschise uşa cu cheia şi păşi înăuntru, urmat de un tânăr care-şi scoase stingherit şapca din cap. Era îmbrăcat în haine ponosite ce miroseau a mare şi se vedea cât de colo că nu-i este deloc îndemână în holul spaţios, unde se trezea acum. ... Mergea la un pas în urma celuilalt, unduindu-şi mereu umerii, şi fără să vrea călca mereu cu picioarele depărtate, de parcă podeaua netedă s-ar fi înălţat şi ar fi coborât, urmând mişcarea valurilor mării. Camerele vaste păreau prea neîncăpătoare pentru mersul său legănat, şi-l stăpânea o teamă cumplită ca nu cumva umerii lui largi să lovească tocurile uşilor sau să răstoarne statuetele de pe consola joasă a căminului... Braţele grele îi atârnau moi de-a lungul trupului... O clipă l-a săgetat dureros ruşinea pentru acel mers de om necioplit.... Şi-a sters bine fruntea şi s-a uitat în jur, cu chipul de astă dată senin, deşi în priviri îi mai stăruia o licărire ca aceea din ochii animalelor sălbatice care simt primejdia capcanei. ... Un pas hotărât, o unduire a umerilor spre dreapta şi alta spre stânga, l-a adus lângă masă, şi aici începu să ia cărţile în mână, cu necuprinsă duioşie.”
Aşa am făcut cunoştinţă cu Martin Eden.
Tânărul acela masiv dar stângaci, cu o extraordinară sensibilitate şi dorintă de cunoaştere sub învelişul puternic de om al mării mi-a fascinat imaginaţia pe vremea aceea. Noi, oamenii, avem etichete pentru orice. Un om puternic, înalt şi sănătos devine prototipul muncitorului cu ziua. Intelectualul trebuie să fie palid, slab şi să aibă ochelari. De aceea am urmărit cu înfrigurare trăirile şi realizările lui Martin. Transformarea lui din cel care abia citea, într-un mare scriitor, m-a făcut să cred că totul este posibil.
Ce este ambiţia? Ce mă determină şi ce mă motivează să merg înainte? De ce lucrurile văzute din afară sunt întotdeauna altceva decât sunt ele de fapt? Ce urmează să fac când după atâta luptă nu-mi rămâne decât dezamăgirea pe post de răsplată? După 25 de ani de când am citit cartea, am aceleaşi întrebări.
Tinereţea mă mâna înainte ca un stăpân nemilos să caut împliniri de toate felurile. Alergam după mori de vânt ca Don Quijote, luptându-mă cu uriaşi plăsmuiţi de temerile mele moştenite ori dobândite. Îmi promiteam atunci când oboseam sau mă îmbolnăveam că numai asta mai fac şi... gata! Dar tiranul nemilos mă mâna şi mă storcea şi-l ascultam în speranţa că împlinirea se întrevedea după următorul colţ de stradă.
Aşa, m-am trezit îngreunată de familie, copiii aleargau în jurul nostru când voiam să ne odihnim şi trăgeau de noi: ”tati, mi-ai promis.... mami, ai zis că....” Cum să mă împart? Până am apucat să-mi pun la punct planul, m-am uitat în jur şi ei nu mai erau... au de acum propriile familii. Când a trecut timpul? Şi pentru ce m-am zbătut?
Ne trezim într-o dimineaţă şi privim în oglină un chip ridat: acela sunt eu? Parcă ne deşteptăm dintr-un somn lung şi greu. E oare prea târziu? Cum să mai răscumpărăm timpul care a plecat pe drumul fără întoarcere? Sufletul ne e greu şi plin de regrete.
Şi atunci?
Postul pe care l-am dorit s-a dovedit a fi altceva: cariera mea devine insipidă. Nu-mi amintesc vremea când copiii au făcut primii paşi, parcă sunt imagini din altă viaţă, nu a mea! I-am învăţat independenţi ca să nu mi se tot încurce între picioare şi acum nu mai au nevoie de mine! Am muncit o viaţă şi am o pensie de nimic. Copiii nu mă pot ajuta, le au pe ale lor. Soţul meu este un străin. N-am avut timp să ne cunoaştem, am trecut unul pe lângă altul trăind vieţi paralele ca şinele de tren, ca să nu ne încărcăm unul pe celălalt cu probleme suplimentare. Cum să mai ştiu cine este el când nu mai ştiu nici cine sunt eu?
Martin a vrut să o iubescă pe Ruth. A vrut să o merite. A luptat mult pentru asta şi, când a reuşit, a văzut că ea era altceva decât el, cu mintea lui modestă, pricepuse. Oare ignoranţa este un blestem sau o binecuvântare? „Fericiţi cei săraci cu duhul....” oare asta vrea să spună? Mă îndoiesc. Dar răspunsuri tot nu primesc.
Merg, în căutare de răspunsuri, pe urmele lui Martin Eden. Doar că, nu vreau să ajung unde a ajuns el! Eu nu vreau să fiu atât de dezamăgită încât să mă ascund de toţi şi toate ca să sfârşesc prin a-mi curma zilele. Eu vreau să trăiesc, aşa că schimb macazul. Nu mai vreau să trăiesc scenariile de groază care le-am înşirat mai sus. Vreau să-mi cresc copii, să-i văd rostind primul cuvânt şi făcând primul pas. Vreau să-mi cunosc şi să-mi iubesc bărbatul pe care mi l-am ales pentru o viaţă. Vreau să văd culorile şi să aud sunetele din jurul meu pentru ca atunci când vederea şi auzul îmi vor slăbi, să mi le pot aminti.
Vreau să-mi trec gândurile pe hârtie, ca să rămână acolo pentru copiii mei, ca să înveţe din greşelile mele. Vreau să uit că mi-am făcut din succes şi carieră scop în sine şi vreau să muncesc ştiind că nu duc nimic cu mine. Vreau să las copiilor mei moştenire înţelepciune, nu avere, ca să ştie singuri să-şi câştige pâinea, cum am făcut eu. Vreau să merg pe urmele lui Martin numai până acolo unde şi-a dorit dragostea şi împlinirea iar de acolo să încep să le trăiesc, neaşteptând prea mult nici de la mine, nici de la alţii.

marți, 8 iulie 2008

Tirania urgentului sau ordinea priorităţilor?

Cu mulţi ani în urmă am întâlnit pentru prima dată expresia “tirania urgentului”. Pe vremea aia îmi plăcea cum sună, dar nu m-am gândit prea mult ce înseamnă. Trecuseră furtuni peste mine şi încă eram buimăcită, habar nu aveam eu câte mai stăteau să vină....
În prima tinereţe fusesem omul care muta munţii. Sau, cel puţin, aşa credeam. Nu puteam să văd altfel viaţa ca pe-o alergare continuă, ca pe-o vânătoare de senzaţii şi trăiri.... După divorţ m-am luptat din răsputeri să nu rămân singură cu mine şi am reuşit timp de vreo 5-6 ani, până am obosit. Mă obişnuisem cu goana după vânt aşa că mi-era greu să mă opresc. Mă simţeam ca pe muchia unei prăpăstii care sta să mă înghită. Mă trezeam uneori în toiul nopţii străbătută de sudori reci şi parcă mă scurgeam prin arcurile canapelei către un hău fără fund. Atât de tare mă grăbeam să trăiesc încât nu mai aveam timp să o fac!
Apoi, mi-am cunoscut viitorul soţ. După ce au apus primii fiori, am început să-l împing şi pe el din spate: mai repede, mai repede, de parcă ar fi fost ultima zi din viaţa mea.... L-am exasperat, dar cum cel mai înţelept cedează, s-a mulţumit curând să nu mă mai bage în seamă. A venit pe lume primul nostru copil. Au trecut apoi încă trei ani şi tirania urgentului şi-a făcut din nou simţită prezenţa... Auzeam peste tot: trăieşte-ţi clipa, muşcă din viaţă o bucată cât mai mare.... până când nici noaptea nu aveam odihnă, parcă nimic nu făceam bine... Nimic nu-mi dădea linişte şi pace. Grăbită să nu treacă viaţa pe lângă mine, treceam eu pe lângă ea...
Apoi bolovanul ajuns în vârful muntelui a început să se rostogolească la vale şi nu am avut decât să mă dau la o parte din calea lui ca să nu fiu strivită. Dar nu am apucat să o fac destul de repede. Anii de alergări fără rost mi-au epuizat resursele şi acum eram prizonieră, sub propriul meu bolovan!
Eram însărcinată cu al 4-lea copil. Nimic nu mergea bine. Medicii mi-au recomandat repaus total la pat ca să apuc să-i dau viaţă. Frustrată, tunând şi fulgerând, am acceptat, dar tot nu am înţeles să folosesc acest timp la maximum. Un singur lucru bun pot spune că am făcut: am citit aproximativ o carte pe zi. Dar n-o făceam cu plăcerea cu care ar fi trebuit să o fac. Ci plângându-mi de milă şi dorindu-mi să fiu în altă parte! De multe ori am stat şi m-am gândit cât de greu le-o fi fost celor dragi să mă suporte. Dar nu s-au plâns nici o clipă. A venit momentul să vină piticul pe lume. Dar nu se grăbea. Probabil o fi văzut ce se poate întâmpla dacă te grăbeşti şi a înţeles că-i e mai bine acolo! Aşa că, după zece zile de întârziere, medicii m-au propus pentru operaţie într-o duminică. La început nu a fost necesar, am născut normal, dar au început complicaţiile. Nu se mai oprea hemoragia. Pentru mine, după mulţi ani de alergări, timpul s-a oprit în loc atunci când am înţeles că va fi nevoie de operaţie şi că viaţa mea atârnă de un fir de păr. Aveam 35 de ani, dar trăisem cât pentru o viaţă de om şi, aşa cum se spune, mi-au trecut pe dinainte multe frânturi din viaţă, dar cumva ca şi cu încetinitorul, aşa cum vedeam mişunând în jurul meu medici şi asistente veniţi de prin tot spitalul ca să asiste la unul din cele mai grave cazuri din cariera lor medicală. Parcă am ieşit atunci din mine şi mă priveam de undeva de deasupra pentru că numai aşa îmi pot explica cum de am reţinut fiecare gest, privire, vorbă a celor care erau acolo când eu eram deja cu un picior în groapă şi cu unul în gips.... (cum îmi place acum să spun, să nu credeţi că aveam vreun picior în gips!)
Când doctorul îmi spusese că deja făcuse tot ce a fost omeneşte posibil şi este nevoie de operaţie, a coborât peste mine o pace supranaturală. Îi vedeam pe toţi agitându-se şi îmi venea să râd: de ce se agită? Mie mi-e bine! Mă duc la Tata! Pentru prima oară în viaţă am experimentat pacea. Nici măcar nu mă mai întrebam ce rost au avut toate zbaterile mele.... Acolo tirania urgentului şi-a pierdut puterea asupra mea. Şi nu m-a mai prins niciodată în plasa lui.
Sunt recunoscătoare pentru că trăiesc. Sunt recunoscătoare pentru că respir. Sunt recunoscătoare că-mi văd copiii crescând şi soţul zâmbind. Sunt recunoscătoare că aud păsările ciripind în fiecare dimineaţă sub fereastra mea. Că mă pot plimba prin pădure pe propriile-mi două picioare. Că am zeci de prieteni care mă sună doar ca să mă întrebe ce mai fac. Că am încă o mamă unde-mi pot trimite copiii în vacanţă să mă odihnesc. Că am o soră care mă sună uneori de 5 ori pe zi şi care mă cară cu ea cu tot cu gaşca mea când nu are chef să meargă la plajă singură. Sunt recunoscătoare că Dumnezeu mi-a dat şansa unei vieţi noi în care să mă bucur mereu ca un copil de lucruri noi descoperite în fiecare zi, mi-a dat oportunitatea de a cunoşte oameni frumoşi şi caractere alese şi mi-a dat încercări care m-au oprit din alergarea mea nebună ca acum să mă pot bucura de toate.
Acum câţiva ani nu am ştiut că se plânge şi de fericire. Acum câţiva ani trăiam într-o continuă frustrare, nemulţumire şi nu ştiam ce-i bucuria. Nu ştiam ca a trăi frenetic nu e sinonim cu a trăi frumos. Acum ştiu să mă opresc o clipă să-mi trag sufletul ca să-mi privesc copiii jucându-se. Ştiu să mă aplec să fac fotografii unei flori fără să o ating, doar ca să mă pot bucura de ea mai târziu. Ştiu să deschid în fiecare dimineaţă calculatorul ca să mă bucur de voi toţi.
Timpul trece mult mai repede ca atunci când aveam 20 de ani. Acum îl măsor în ani şcolari. Mai trece unul şi încă unul... Dar este suficient să stabilesc ordinea priorităţilor şi să trăiesc.Deşi pare că nu fac nimic, fac totuşi ceva: trăiesc! Când îmi amintesc de „tirania urgentului” zâmbesc şi mă uit de sus către el: nu mai are nici o putere asupra mea. Urgent? Adică?
Am vrut să împărtăşesc cu voi toate aceste gânduri. Viaţa e minunată, nu credeţi?

luni, 7 iulie 2008

Sunt mândră de oraşul meu!

M-am născut printr-o "uneltire" a sorţii în Hunedoara. Când mama stătea să nască, tata era plecat la serviciu. Până l-a anunţat şi au chemat salvarea, deja eu mă zoream să vin pe lume! Când au ajuns la spital, stupoare! Spitalul era închis. Ceva boală a generat o carantină, taman când voiam eu să vin pe lume! Dar nu erau ei de vină că eu mă grăbeam să văd lumea cu câteva săptămâni mai devreme! Aşa că, în loc să văd lumina zilei la Deva, am făcut ochi la Hunedoara! Ai mei făceau mereu haz pe seama mea din cauza asta! Tata este originar din zona Clujului şi ai lui sunt negricioşi asemeni oltenilor, aşa că nu se puteau abţine să nu pună culoarea mea pe seama furnalelor Hunedoarei! După ce am trăit 38 de ani în Deva, a venit momentul "întoarcerii la vatră"! Aşa că, iată-ne cu familia în Hunedoara! Nu regret nici o clipă. Nu ştiu de ce iubesc atâta Hunedoara! Când eram copil şi veneam în vizită la mătuşa, detestam blocurile cojite şi mirosul fumului furnalelor... dar acum e aşa de verde, încăt mă cred mereu în mijlocul unui parc atunci când ies din casă.
Ieri, duminică fiind, soţul meu m-a pus să aleg: mergem să mai ardem nişte lemne în grădină şi să mâncăm o friptură acolo sau mergem să vedem unde se termină pădurea?
De pe trei din geamurile mele se vede pădurea. Avem prieteni în satul de peste deal şi ei ne tot spun că în 15 minute sunt la noi prin pădure. Am vrut să verificăm. Aşa că am luat o pătură sub braţ şi telefonul ca să nu ne dea copiii dispăruţi şi am purces la drum.
Am lăsat curând în urmă "parfumul" civilizaţiei, cu iz de manele, ţipete şi motoare ambalate şi imediat ce s-au auzit numai păsările, am început să regret că am lăsat camera video acasă.
Numai de câţiva ani încoace, după ce "tirania urgentului" a părăsit de voie-de nevoie viaţa mea, parcă observ copacii verzi, aud ciripitul păsărelelor dimineaţa sub geamul meu...
Nu-mi pasă când prietenii mă critică:"ce ţi-a trebuit să fugi aşa departe de civilizaţie, la capătul oraşului?" ci deschid geamul şi văd doar verdeaţă şi-mi amintesc promisiunea lui Dumnezeu:"te voi scoate la loc larg..." şi mi-e destul să mai pornesc cu curaj către încă o zi!
Am tot mers, până am ieşit din pădure. Tronau ca nişte regi împopoţonaţi şi făloşi doar câţiva stâlpi de înaltă tensiune, făcând notă discordantă cu natura.... dar nu m-au deranjat. În timp ce soţul meu spunea că probabil am rătăcit cărarea, eu, împăcată cu mine însămi, mă bucuram hrănindu-mă din culoare, miros, sunet.... Îmi venea să pun pătura pe iarbă şi mă întind la umbră, dar aveam alt ţel: să găsim satul, şi-mi era că n-am să mă mai ridic să plec de acolo...
În sfărşit, o cărare îngustă ne scoate dintre copaci şi vedem satul. Acoperişuri vazute de sus, acoperind orice forfotă de duminică, deşi dacă stau bine să mă gândesc, la ora asta satul se odihneşte... ca şi păsările, pe care nici nu mi-am dat seama că nu le mai aud.... Soţul meu zice: "auzi ce linişte e?" Îmi vine să râd, cum să aud... liniştea? Dar are dreptate: e o linişte de care-ţi ţiuie urechile. Lăsăm satul în urmă şi ne întoarcem prin pădure, către casă.
Nu mai rezist şi încep să fac poze. Văd un copac răsturnat şi dau să-l fotografiez. El îmi ia telefonul din mână şi-mi zice: "hai să-ţi arăt eu cum se face o poză! De unde ştii tu că pomul ăla e strâmb? Poate că doar el e drept şi toţi ceilalţi sunt strâmbi! Depinde cum ţii capul când priveşti"
M-a pus pe gânduri. Repede sărim noi, oamenii, să categorisim totul! Cum spune calatorru, "stau cu praştia-n mână gata să arunc etichete".
De data asta mă gândesc că acel pom a crescut în direcţia aceea şi, vorba soţului meu, va mai creşte aşa 500 de ani fără să-i ceară nimeni socoteală...
Văd oraşul de sus. Mi se umple inima şi nu ştiu de ce. Mă simt ca acasă. Văd castelul, coşurile furnalelor, acoperişurile mai vechi sau mai noi, linia bulevardului pe care mi-o arată soţul meu întinzând o mână şi.... aproape îmi dau lacrimile! Mă mândresc cu oraşul meu! Mai important ca toate este faptul că mă simt ca acasă. Simt că am revenit cu adevărat acasă, după 41 de ani! Nici nu se mai pune problema că m-am născut aici din greşeală!
Încep să se audă câini. Ne întoarcem la civilizaţie. Mi-e sete şi vreau acasă, la telecomanda mea, în patul meu comod, la tastatura mea neagră, în camera mea albastră pe care am creat-o cum am vrut noi.... Înainte să intrăm în oraş, fac o ultimă fotografie. Se văd câteva siluete atât de mici în comparaţie cu falnicii copaci de pe marginea cărării!
Se aud manele, se aud ţipete de copii, se aud motoare de maşini.... suntem aproape de casă.
Ajungem în faţa blocului şi intrăm în casă ţinându-ne de mână, cu senzaţia lucrului bine făcut, obosiţi dar relaxaţi şi bucuroşi că pădurea e aproape.
Să nu credeţi că oraşul meu are numai părţi bune! Are şi părţi rele, dar nu e vina lui, ci a oamenilor care-l locuiesc, dar asta este poveste pentru alt blog! Acum vă las cu mirosul pădurii ca să fiţi invidioşi că noi avem şi voi nu!

vineri, 4 iulie 2008

A fi sau a nu fi?!

Pornind de la vorbele marelui Will îmi frământ şi eu neuronul în căutare de răspunsuri.
A fi sau nu... sincer?
A fi sau nu... eu însămi?
A fi sau nu... ce aşteaptă alţii?
O replică dintr-un film îmi ridică încă o întrebare: încotro?
Îmi stau înainte două drumuri: cel nou, nesigur care mă provoacă, mă incită, mă cheamă să-mi arate lucruri noi sau cel vechi, bătătorit, arhicunoscut,care îmi aduce siguranţă şi oarecare confort?
Pe care păşesc? Ce vreau?
Mă simt ca-n târgul lui Creangă unde precupeţe cu poale-n brâu şi negustori cu pălăria dată pe spate mă îmbie: „marfă bună de vânzare, marfă bună...”
Dar pupăza nu-i a mea, nu se cade să o vând! E luată de pe net cu copy-paste şi mă prinde legea copyrightu-ui!
Hmm, încă stau la intersecţie! Îmi frământ barba cu degetele şi mă întreb: s-o iau la stânga? S-o iau la dreapta? Pe cine să întreb?
Mă uit în jur. Unul are căştile pe urechi şi răzbate tare în afară muzică rock. Altul umblă cu un casetofon imens în mână şi din el răsună o voce plângăreaţă: „Oooooooooof, viaţa mea...” Oare dacă-i deranjez din preocuparea lor ar ştii să-mi arate drumul bun? Până să mă gândesc, ei trec. Nu-i mai văd.
Mă aşez pe marginea drumului. Încă nu mă îndur să plec. Aştept. Trece o pereche ţinându-se de braţ, sporovăind şi râzând, mă ridic să-i întreb pe ei, dar nu mă observă.... trece o familie cu trei copii, părinţii înainte discută însufleţit de parcă ar pune la cale soarta lumii iar copiii aleargă în juru-le fugărindu-se... nu apuc să le fac semn să se oprească....
Trec doi bătrâni cu perii albi, merg molcom unul lângă altul şi nu îndrăznesc să-i tulbur...
Trec...
Trec...
Trec....
Pe marginea mea de drum îmi dau seama de ceva: nu ştiu pe care drum au luat-o! Atentă să vad cine mai trece nu am văzut drumul bun....
Şi acum nu mai trece nimeni.... Nici un indiciu....
Şi mâine va fi o zi! Până atunci rămân la întrebarile mele: a fi... sau nu? Încotro?

miercuri, 2 iulie 2008

Ostatic sau liber 6

“Crearea de legături oferă unei conştiinţe garanţia că reprezintă baza gândirii raţionale”. În volumul „Magical Child” Joseph Chilton Pearce înţelege crearea de legături ca pe o formă psihobiologică de comunicare, situată dincolo de conştiinţa obişnuită şi fundamentală pentru funcţionarea sănătoasă a fiinţei umane. Nu suntem conştienţi că suntem legaţi ci starea de rău pe care o resimţim atunci când nu mai suntem ne conştientizează că legătura nu mai este. Persoanele neataşate îşi petrec viaţa căutând lucrurile care să le ofere sentimentul de legătură. Ataşamentul este procesul prin care o persoană crează o apropiere şi stabileşte un contact. Crearea legăturii reprezintă schimbul emoţional care se produce. Legătura implică emoţiile. Toate lucrurile se schimbă aşa că la un moment dat în orice relaţie va apărea separarea. Ea este întreruperea procesului de creare a legăturii şi de ataşare. Separarea poate provoca emoţii intense şi poate declanşa comportament distructiv, pentru că duce spre cea de a patra etapă: jelirea. Jelirea este experimentarea stadiilor (etapelor) mentale şi emoţionale determinate de renunţarea la ceva şi de despărţirea de acel lucru. Ea este esenţială pentru rezistenţa fiinţelor umane, pentru capacitatea lor de a merge mai departe, de a-şi reveni şi de a descoperi puterea personală. Dacă devenim conştienţi de puterea personală şi revenim la bucuria vieţii, înseamnă că am trecut prin procesul de jelire. Nu numai ataşarea de persoane şi despărţirea de ele are nevoie de jelire, ci şi despărţirea de un animal de companie sau pierderea de lucruri care au reprezentat ceva important pentru noi (sau o slujbă, un grup, o locuinţă).
O etapă de jelire nedusă la sfârşit poate crea o stare de ostatic. Jelirea este cea mai dificilă etapă a vieţii. Neînfruntarea ei, evitrea ei are consecinţe grave. Legăturile nu se crează numai cu cei care ne plac. Este o părere greşită. Este esenţial să învăţăm să creăm şi să menţinem legături în ciuda diferenţelor dintre noi, sau chiar în cadrul unui conflict.
Comportamentul de ataşare este un sistem motivaţional fundamental, înnăscut. Acest sistem îl face pe copil să creeze ataşamente chiar şi la vârste fragede. Ataşamentele constituie relaţii în care copilul caută apropiere, au sentimentul siguranţei, se află la adăpost şi îşi dezvoltă un model de funcţionare internă care le va permite să exploreze lumea de pe o poziţie de siguranţă. Ataşamentul activează numeroşi hormoni şi ne oferă senzaţia de alinare.Aceşti hormoni sunt activaţi de apropierea de alte fiinţe. Când ataşamentul duce la crearea de legături, emoţiile sunt întotdeauna implicate. Exprimarea lor face parte din procesul de creare de legături. Persoanele care nu sunt conştiente de emoţiile lor sau le blochează îşi limitează capacitatea de a crea legături. O persoană rece şi detaşată va întâmpina dificultăţi în crearea de legături. O persoană nelegată rămâne detaşată. Oamenii care nu sunt capabili să creeze legături sau au legături rupte nesoluţionate prezintă un risc mai mare de a fi luaţi ostatici. Starea de excludere are deseori ca rezultat tendinţa oamenilor de a căuta defecte la ei şi la ceilalţi şi aceşti oameni incapabili să lege relaţii vor fi percepuţi ca persoane negative. Ei vor fi detaşati şi nu se vor implica în ceea ce fac aducând disconfort în jurul lor.
Puterea de a crea legături nu trebuie subestimată. Ele pot fi create instantaneu şi se pot realiza cu uşurinţă prin cuvinte sau nu. Persoanele legate de cineva nu au sentimentul fricii. Frica poate fi o manifestare a unei legături rupte.
Ataşamentul şi crearea legăturilor duc la separare. Această etapă de tranziţie poate avea impact negativ dacă nu este abordată corect. Când apare separarea începe etapa jelirii. Iar o jelire adecvată deschide sufletul pentru noi ataşamente. Separarea este la fel de naturală ca şi ataşarea. Ea aduce o tulburare la nivelul fizic şi psihologic al legăturii. Jelirea este vitală pentru renunţarea la legătura pierdută şi crearea unui nou ataşament. Este un ciclu continuu. Atunci când oamenii nu reuşesc să facă faţă jelirii îşi pierd capacitatea de a se ataşa din nou. Jelirea nesoluţionată constituie bază pentru victimizare. Cât timp oamenii portă cu ei sentimentul de vină, menţin legătura respectivă într-un mod distructiv blocând procesul normal spre un alt ataşament. Disperarea reprezintă detaşarea supremă când oamenii nu mai pot fi consolaţi decât de ceea ce au pierdut. Afirmaţia „nu pot trăi fără tine” este o declaraţie puternic distructivă. Pentru evitarea suferinţei oamenii trec în extremă: nu se mai ataşează.
Jelirea presupune opt etape:
1. Negarea. în această etapă experimentează jelirea dar se şi protejează. Există un moment în care negarea este sănătoasă, dar devine distructivă dacă durează prea mult. Reprimarea emoţiilor şi negarea sentimentelor duc la o jelire inconştientă care fac imposibile noi legături şi ataşamente.
2. Protestul şi furia. Urmează etapa în care ne manifestăm opoziţia faţă de situaţia în care ne aflăm sau fată de persoana care a provocat-o. Este firesc să protestăm, face parte din proces să ne exprimăm nemulţumirea, dar unele persoane îşi pun furia în practică la modul concret. Oamenii nu vor să renunţe la lucrurile care le dau o senzaţie de bine, confort, siguranţă. Când pierdem un lucru pe care îl consideram bază sigură, simţim că ne fuge pământul de sub picioare şi este firesc să reacţionăm. Este important să ne exprimăm furia într-un mod sănătos pentru a ne putea elibera de ea.
3. Tristeţea, dorul şi tânjirea. În aceată etapă dorim să plângem, să ne exprimăm suferinţa prin lacrimi. Dacă nu putem da curs suferinţei, ne blocăm într-o stare de detaşare şi nu mai putem forma noi legături.
4. Frica sau sentimentul de groază. Retragerea spre noi înşine este urmarea faptului că ne simţim separaţi de restul lumii şi suntem în pericol. Unele persoane sunt ostaticii singurătăţii pentru că se tem să jelească şi să lege noi relaţii. Identitatea noastră este construită de capacitatea de a trata o criză. Despărţirea, criza, ne aduce spre noi înşine, ne trezim singuri în faţa problemei, faţă în faţă cu propria persoană. Ne dăm seama că suntem singuri în această călătorie. Dar dacă crearea de legături are ca scop scăparea din singurătate, riscăm să ne căutăm identitatea în relaţiile cu alte persoane iar asta va duce la dependenţe. Jelirea nu trebuie să fie făcută în izolare, ci trebuie să aibă loc în prezenţa altor persoane. Suferinţa neexprimată duce la scurtarea vieţii.
5. Acceptarea mentală şi emoţională. Este un pas important deoarece înseamnă că am înţeles, am acceptat şi considerăm că ne putem continua viaţa, putem exista. A susţine că nu putem trăi fără ceva sau cineva este o afirmaţie nesănătoasă şi disperată, fiind un fel de sinucidere. A putea trece peste aceste separări şi a putea crea noi legături constituie baza pentru o viaţă împlinită. Trebuie să putem spune „la revedere” şi să ne regăsim bucuria de a trăi.
6. Formarea de noi ataşamente sau reînoirea relaţiei. Acest lucru ne dă sentimentul de alinare şi de siguranţă şi contribuie la starea de bine. Persoanele care rămân blocate în etapa de jelire nu reuşesc să se mai ataşeze ci îşi doresc să recupereze ce au pierdut. În cazul fiecărui nou ataşament trebuie să lăsăm suferinţa deoparte şi să luăm persoana aşa cum este, fără să o comparăm cu cea pe care tocmai am pierdut-o. Fiecare persoană este unică, fiecare relaţie este unică şi dacă încercăm să înlocuim persoana pierdută cu cea de care ne ataşăm acum ne facem un deserviciu nu numai nouă înşine, ci şi noii relaţii. Oamenii care trăiesc cu frica de moarte, de pierdere, de despărţire nu sunt capabili să trăiască cu adevărat. Odată ce suntem în stare să ne luăm rămas bun şi să creăm un nou ataşament, suntem gata pentru următoarea etapă.
7. Iertarea. Este una din cele mai profunde experienţe de vindecare. Cei care nu pot ierta devin victime sau atacatori.
8. Recunoştinţa. Etapa finală, care semnalizează încheierea acestui ciclu. Schimbul de emoţii care se produce într-o relaţie dă acest sentiment. Recunoştinţa este un sentiment de mulţumire. Din acest sentiment vine şi senzaţia că nu suntem centrul universului ci mai există ceva dincolo de noi. Blocarea acestui sentiment transformă persoana în propriul său ostatic. Victimele îşi plâng de milă, sunt pasive şi neajutorate, nu participă la obţinerea lucrurilor pe care şi le doresc. Incapacitatea de a înfrunta schimbările care apar în viaţă determină oamenii să aibă resentimente şi să acţioneze distructiv. Majoritatea oamenilor tind să caute evitarea durerii. Evitând durerea, nu putem trece prin jelire, deci nu putem merge mai deprte. Toate legăturile care se încheie dau naştere jelirii. Dacă un individ nu poate înfrunta realitatea unei pierderi el poate apela la agresiune sau forţă ca mecanism de supravieţuire. În timpul jelirii se crează un fel de rană care produce durerea. Când creăm o legătură ne contopim într-o oarecare măsură cu persoana respectivă şi ruptura ne separă de acea persoană aducându-ne din nou faţă în faţă cu noi înşine. Dacă suntem suficient de maturi din punct de vedere emoţional să facem faţă despărţirii, vom pleca mai departe îmbogăţiţi, dar dacă nu, vom sfâşia nu numai propriul suflet dar şi al persoanei pe care încercăm să o ţinem legată de noi. Iar dacă este vorba de o pierdere prin moartea persoanei dragi şi nu reuşim să acceptăm lucrul acesta, vom transfera asupra altei persoane pierderea suferită încercând să o înlocuim. Nu este drept nici faţă de noi, nici faţă de noua legătură.
Din capitolul 3 al cărţii „Solutionarea conflictelor si cresterea performantei. Metode bazate pe negocierea de ostatici” de George Kohlrieser

Maxime si... minime!

Trăieşte ca şi cum ai muri mâine. Învaţă ca şi cum ai trăi veşnic. Mahatma Gandhi
Tot ce ducem cu noi este ceea ce învăţăm. Restul... lăsăm aici.
Când simţi că vrei să mori gândeşte-te că alţii ar da orice să trăiască...
Uneori viaţa pare o povară greu de trăit. Însă Murphy spune cel mai bine "zâmbeşte, mâine va fi mai rău!" Sau, înţepeciunea populară spune:"Doamne, nu-i da omului cât poate duce!"
Este greu să pierzi, dar mult mai rău este să nu fi încercat niciodată să reuşeşti. Theodore Roosevelt
Când îţi fixezi un obiectiv de atins, poate nu reuşeşti totul, dar măcar o parte din el vei atinge. Dar când nu-ţi propui nimic, atunci nici nu vei pierde nimic.
Cea mai înaltă măsură a valorii o dai de fapt în timpul confruntărilor la care te supune viaţa. I. Romosan
Caracterul omului se măsoară în capacitatea lui de a trece peste greutăţi. Cum reacţionezi în încercări? Dai bir cu fugiţii? Faci faţă?
Am urcat munţi la care nu le-am văzut vârfurile, am străbătut deşerturi fierbinţi şi oceane fără sfârşit însă din păcate nu am văzut roua din iarba din faţa casei mele.
Lucrurile evidente sunt cel mai greu de observat. Nu apreciem valoarea unui lucru decât după ce nu-l mai avem.
Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa... Unul - de a crede că nu există miracole. Altul - de a crede că totul este un miracol. Albert Einstein
Extremele nu sunt bune. Echilibrul în toate-da!
Orice nebun poate critica, condamna şi se poate văita. Iar majoritatea nebunilor o fac. Dale Carnegie
Ăsta chiar nu mai are nevoie de comentarii....
Nu de moarte mi-este frică, ci de vesnicia ei! Tudor Arghezi
Obişnuinţa e a doua natură!
Nu suntem nici măcar ceea ce vrem să fim.
Eu zic că asta e bine: a fi ceea ce eşti cu adevărat! Nu întotdeauna ceea ce vrem să fim este ceea ce suntem sau ceea ce trebuie...
Cei 10 "Dacă"
1. Dacă vrei să faci un bine, atunci fă-l când este nevoie.
2. Dacă poţi să faci pe cineva fericit, nu sta pe gânduri.
3. Dacă dai ceva, nu aştepta ca fapta să se întoarcă.
4. Dacă primeşti ceva, dă mai departe.
5. Dacă nu poţi să ajuţi pe cineva, spune-i-o în asa fel încat să nu o recepteze ca pe un refuz.
6. Dacă poţi să construieşti ceva, nu distruge.
7. Dacă poţi, fii hotărât în ceea ce spui şi ceea ce faci.
8. Dacă devii celebru, rămâi modest.
9. Dacă eşti nervos, nu-ţi descărca nervii pe alţii.
10. Dacă faci o observaţie, nu jigni. (Chris Simion)

Important în viaţă nu e cum începi, ci cum continui. (Anda Calugăreanu)
Daca omul ar ştii unde va muri, n-ar mai trece pe acolo.

Dă-mi, Doamne, puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba!
Dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba!
Şi mai ales, dă-mi înţelepciunea de a le deosebi!


Viaţa nu se măsoară în numărul de respiraţii pe care le ai, ci în momente care îţi taie răsuflarea.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails